A venit toamna, acoperă-mi şcoala cu ceva

Iar începe şcoala, iar încep –de fapt continuă- problemele elevilor, părinţilor, profesorilor şi ale celor cărora le mai pasă, totuşi, de educaţie. Odinioară circula o vorbă dedicată elevilor cărora nu le era dragă învăţătura: să ungem şcoala cu slănină, ca s-o mănânce câinii. Problema e că şi dacă am unge-o cu slănină, chiar şi câinilor le-ar fi groază să se apropie de ea. De ce, cam ştim cu toţii. Dar ne spune cu cuvintele sale lectorul universitar Mihai Maci, un foarte bun cunoscător al sistemului de învăţământ românesc.

Rep: Domnule Mihai Maci, începe iar şcoala. Suntem pregătiţi? De fapt, şcoala e pregătită?

Mihai Maci: Nu mai bine decât a fost în anii trecuţi.

Rep: Mai rău, la fel?

MM: Sunt o mulţime întreagă de probleme care în şcoala noastră se perpetuează de la an la an. De pildă, una dintre ele este aceea a logisticii învăţământului. Ştiţi că pentru a putea să fie folosite corespunzător în procesul didactic, clădirile, instalaţiile din clădiri, instrumentarul didactic, toate lucrurile astea trebuie întreţinute şi, eventual, înnoite periodic. Or, noi avem o problemă serioasă cu toate acestea de la an la an. Pe de o parte, lucrările de întreţinere nu sunt la nivelul a ceea ce ar trebui să fie, din mai multe raţiuni: bugetare, administrative, câteodată din cauza încurcăturilor care se ivesc pe traseu, câteodată chiar din cauza relei voinţe. Dar un lucru este cert: niciodată n-am făcut acele lucruri care să fie necesare la nivelul întregului învăţământ pentru a începe noul an şcolar în condiţii optime.

Rep: Asta ţine şi de faptul că finanţarea şcolilor vine şi de la autoritatea locală, primării, şi de la minister?

MM: Sigur că da, ţine şi de această dublă coordonare a şcolilor. De ce? În primul rând, pentru că nu toate autorităţile locale dispun de aceleaşi mijloace; un sat dintr-o zonă cu probleme dispune de mult mai puţine posibilităţi decât un oraş mare. Trecând lucrurile din ograda ministerului în cea a administraţiei locale, am crezut că ne scăpăm de probleme; în realitate, n-am făcut decât să le deplasăm dintr-o parte în alta. Mai e o problemă, de data asta de natură administrativă şi ea ţine de faptul că, la ora actuală, circuitul hârtiilor a devenit pletoric: o şcoală, dacă vrea să-şi cumpere scaune, trebuie să se adreseze primăriei, primăria trebuie să facă licitaţie publică etc, ceea ce face ca o problemă relativ simplă şi care ar putea să fie gestionată la nivelul şcolii respective, parcurge o procedură extrem de stufoasă, de aşa manieră că până la urmă nimeni nu mai ştie ce e de făcut. Acest sistem de dublă comandă a şcolilor cred că a contribuit la înmulţirea problemelor şi a creat un haos în care lucrurile simple au devenit prea complicate.

Rep: Aceste probleme de natură logistică, administrativă, afectează direct sau indirect calitatea învăţământului?

MM: Afectează calitatea învăţământului. Îmi povestea un coleg, care este profesor de istorie la o şcoală din judeţul Arad, că, după 2005, ei aveau în continuare hărţi cu URSS, cu Republica Socialistă România etc. Acelea erau hărţile după care se lucra la clasă şi probabil că la fiecare oră profesorul trebuia să le explice elevilor că nu e aşa cum e scris pe hartă. Sunt o mulţime întreagă de discipline –mă gândesc la biologie, chimie- la care ar fi foarte util să existe anumite experimente care să le permită elevilor să facă experienţe care să exemplifice conţinutul lecţiilor. Or, în măsura în care şcoala nu-i permite lucrurile astea, fireşte că la noi învăţământul se bazează pe manual. În asemenea situaţii, ţi se predică soluţia săracului, adică internetul. Dar acesta este funcţional până la un punct. Cred că problemele sunt mai complexe la acest nivel şi nu ştiu exact cine ar trebui să fie cel care să le recenzeze şi apoi să se încerce, de către minister în parteneriat cu autorităţile locale, soluţii posibile de la caz la caz. Cred că tratarea lor pauşală nu e întotdeauna cea mai bună soluţie. Cum anume gestiunea aceasta creează probleme pot să vă spun concret: olimpicii noştri cu care ne mândrim, elevii care se duc la olimpiadele naţionale, acelea care contează, nu cele plătite de părinţi, nu primesc bani de transport. Ei trebuie să facă nişte formulare, se duc pe banii lor şi când vin le decontează primăria. Apoi, premiul I naţional la o olimpiadă este subvenţionat de către Ministerul Educaţiei cu 150 de lei. Bătaie de joc este o formulă finuţă. Aceasta e realitatea în învăţământul românesc, o realitate cât se poate de dură.

Piramidele feudale ale salarizării

Rep: Aţi amintit de problemele administrative, logistice, de lipsa banilor. Apropo de bani, salarizarea profesorilor cum e?

MM: În ţara asta, atunci când noi vorbim de salarizare vorbim de nişte piramide feudale. În vârful acestor piramide se află câţiva oameni –cel mult 10%- care primesc salarii exorbitante. În general, ceea ce-i caracterizează pe aceşti oameni este incapacitatea, ineficienţa şi corupţia. Aceasta este caracteristica standard. Sub aceşti oameni se află diverse trepte, până la baza cea mare a pălmaşilor, care sunt plătiţi cu un salariu de subzistenţă. Acesta este tipicul salarizării în România. La cei din vârful piramidei, media salarială cred că e undeva la 200 de milioane de lei vechi. Oamenii aceştia stau foarte liniştiţi şi raportează. Asta e meseria lor de bază: să raporteze, adică, în bună măsură, să trucheze hârtii. Iar dacă ne uităm mai jos, la profesorii sau învăţătorii de rând, situaţia este dramatică, pentru că omul acela are un salariu de subzistenţă şi nu-şi permite să-şi plătească costurile întreţinerii profesionale, adică să fie la zi cu informaţia din domeniul lui. Gândiţi-vă care e costul unei cărţi în ziua de azi, care e costul deplasării la o conferinţă semnificativă în domeniul tău etc. Astea sunt lucruri pe care omul acela pur şi simplu nu şi le permite. Atunci, în timp, el se deprofesionalizează, în timp el optează pentru nişte soluţii tehnologice, adică nişte scheme în care să facă la fel ca toată lumea, deoarece el a rămas cu informaţii pe care le-a acumulat în cel mai bun caz pe vremea studiilor lui. Mai mult de atât nu are şi nici nu i se poate cere. Aceasta este situaţia, acesta este efectul feudalismului, în toate domeniile: sunt 10% care trăiesc la nivel occidental şi 90% care trăiesc la nivel Zimbabwe.

Rep: Majorările acestea salariale care li se promit profesorilor mai îndulcesc situaţia? Pe de o parte, în ceea ce priveşte standardul de viaţă al personalului didactic şi, pe de altă parte, în privinţa calităţii învăţământului.

MM: Doamna ministru al muncii ne-a explicat că majorarea salarială care va veni la 1 ianuarie şi care va fi de 25% la nivelul brutului, la nivelul netului, a ceea ce omul ia în palmă, va fi de 4 sau 5%. Acum, gândiţi-vă dvs: am avut un an cu nişte politici bugetare brambura, am avut un an cu o căldură excesivă, care în mod cert afectează culturile agricole, am trecut prin inundaţii care au afectat Europa şi cine ştie prin ce mai trecem până la toamnă. Spuneţi-mi dvs care va fi rata infaţiei. Daca profesorilor le creşte salariul cu 4%, s-ar putea ca inflaţia să fie de 15%. Atunci înseamnă că ei au avut –cum se spune la noi, cu eufemismele astea simpatice- o creştere negativă. Adică, omul e mai sărac cu 10% decât anul trecut, la fiecare 10 lei, cineva i-a scos un leu. Ori, asta se reflectă bineînţeles în nivelul la care el se poate educa, în nivelul la care el poate preda. Vă daţi seama că un om care se duce la catedră gândindu-se cum o să le ia haine copilului lui sau cum o să-şi întreţină copilul de la facultate, acela nu e 100% disponibil pentru ce predă el acolo, ci se gândeşte la problemele lui, ca orice om care are o problemă.

Majorările salariale sunt un rău, accentuează discrepanţele

Rep: Deci, aceste majorări salariale nu vor avea nici un efect pozitiv?

MM: Nu! Încă un lucru asupra căruia aş vrea să vă atrag atenţia. Eu cred că treptat, treptat, oamenii vor trebui să devină mai lucizi şi să înţeleagă acest lucru: că majorările salariale în România nu scad ci, dimpotrivă, accentuează discrepanţele salariale dintre cei cu venituri foarte mari şi cei cu venituri foarte mici. Ca atare, majorările salariale sunt un rău în România. Ar mai fi un lucru pe care aş vrea să vi-l spun, pentru că tot m-aţi întrebat de starea învăţământului. Lucrul acesta nu ţine de logistică, ci ţine într-o măsură semnificativă de ceea ce înseamnă formarea personalului didactic. Dvs ştiţi, mai ales când ne referim la învăţământul primar, că avem ceva care seamănă cu depunerea sedimentelor geologice; avem învăţători cu diverse tipuri de formare şi nimeni nu mai e în stare să le aducă la un numitor comun. Sunt cei care înainte de 1989 au făcut liceul pedagogic clasic, cu patru clase; sunt cei care până prin 93 sau 94 au făcut liceul pedagogic cu 5 clase; sunt cei  care apoi au făcut colegiul pedagogic; sunt apoi cei care s-au apucat să facă facultatea de ştiinţele educaţiei, unii şi-au dat şi masterate şi doctorate; sunt cei care au făcut combinaţii de treburile astea, astfel încât la ora actuală nimeni nu mai ştie care este pregătirea unui învăţător sau a unei educatoare şi care este standardul minimal pe care să i-l ceri. E o debandadă completă. La asta se adaugă alte două probleme: aceea a programei şi a cerinţelor de programă. Noi începem şcoala nepregătiţi; nu suntem pregătiţi nici la nivelul obiectivelor, nici la nivelul mijloacelor didactice, nici la nivelul infrastructurii. O începem, aşa, că trebuie începută.

Rep: Care sunt schimbările legislative pentru noul an şcolar şi care credeţi că va fi efectul lor?

MM: Vă mărturisesc că cu excepţia acestor lucruri pe care vi le-am spus, nu cutez a mă uita pe site-ul ministerului; am o senzaţie de panică în a întreprinde acest lucru pentru că acolo sunt lucruri de care, vorba cronicarului, se sparie gândul.

Prima măsură: Liviu Pop să se ducă acasă

Rep: Ce ar trebui făcut, din punctul dvs de vedere? Sunt aceste schimbări legislative foarte dese, sunt schimbările foarte dese de miniştri – parcă o medie de şase luni pentru un mandat de ministru al educaţiei, pe primul loc în Europa…

MM: Şi eu am făcut un calcul şi cred că am avut 29 de miniştri ai educaţiei. Singurul care şi-a dus mandatul până la capăt a fost dl Liviu Maior, în 1992-1996. Dincolo de această rotativă, noi nu suntem într-o ţară în care să existe o memorie instituţională; schimbarea ministrului nu ar trebui să fie o catastrofă dacă aparatul de sub ministru e unul de profesionişti, care funcţionează în logica lui proprie. În al doilea rând, la noi fiecare ministru are orgolii şi ambiţii; aproape nu ai un ministru care să nu anunţe că la educaţie vrea o nouă lege. Problema e că am avut o lege şi că n-am respectat-o; e vorba de legea dlui Funeriu. Dacă tot facem legi pe care nu le respectăm, putem să facem în fiecare săptămână câte una.

Primul lucru care ar trebui făcut, după părerea mea, e ca dl Liviu Pop să se ducă acasă. În al doilea rând, cred că ar trebui luate nişte măsuri rapide, în care să fie consultaţi oamenii care au ceva de spus, atât din zona logisticii, cât şi a teoriilor educaţiei, a disciplinelor propriu-zise şi care să cadă de acord asupra unui minim necesar pentru funcţionarea corectă a instituţiilor de învăţământ. Abia după aceea cred că am putea să ne punem problema unor măsuri de reformă, a unor schimbări care să aşeze lucrurile pe alte făgaşe etc. Deocamdată, funcţiile vitale ale pacientului trebuie stabilizate. Altminteri nu avem nici o şansă de a-l opera.

Rep: N-ar putea să se constituie o comisie de specialişti, transpartinică, şi să cadă toţi de acord ca măcar câţiva ani să nu se mai schimbă legile legate de învăţământ?

MM: Dar a existat un pact pentru educaţie, pe care l-au semnat toate partidele, dl Mircea Miclea a făcut o diagnoză a problemelor învăţământului şi pe baza acestei diagnoze a venit dl Funeriu cu Legea nr 1 din 2011. Lucrurile astea s-au făcut. Putem să facem comisii în neştire dacă nu le respectăm. La noi întrebarea nu e cum să faci o lege; întrebarea e cum să-i convingi pe cei care au căzut de acord asupra necesităţii ei să o respecte.

O educaţie de nota… 6

Rep: Cum stă învăţământul preuniversitar românesc comparativ cu cel din UE, să zicem? Şi, pe o scală de la 1 la 10, ce notă i-aţi acorda învăţământului românesc preuniversitar?

MM: La ora actuală, cam peste tot în lume problemele învăţământului sunt foarte mari. Şi asta din motive care parţial sunt similare cu ale noastre, dar în cea mai mare parte sunt diferite. De ce?! Pentru că societatea s-a schimbat în ultimele decenii într-un ritm mult mai alert decât instituţiile. Şi instituţiile s-au trezit oarecum caduce. În învăţământ, acest lucru este cel mai vizibil. Uitaţi-vă la copiii din noile generaţii, a căror abilitate de a folosi noile tehnologii, a căror capacitate de a se insera în mediul social este cu totul alta decât a generaţiilor noastre. Ei deprind osmotic lucrurile astea, n-au nevoie de teorie. Şi şcoala nu ştie cum să se acomodeze la treaba asta. Noi îi învăţăm la şcoală nişte rudimente teoretice ale unor lucruri pe care ei deja le au fără să mai aibă nevoie de teorie. Pe de altă parte, şi ei au nevoie de nişte cunoştinţe menite a-i ajuta să-şi aprofundeze umanul din ei, dar exact asta nu le oferă şcoala. Aceasta este o situaţie mai largă, nu doar a României, şi problemele învăţământului sunt în dezbatere cam peste tot. Acum, fireşte, există învăţământ şi învăţământ, şi în România, şi în străinătate, există un anumit număr de şcoli în care se face carte. Apoi, există, în cercuri concentrice, până spre periferie, în care şcoala nu însemnă nimic mai mult decât o formă de socializare elementară.

Din punctul meu de vedere, şcoala românească stă destul de rău, pentru că, aşa cum v-am explicat, sunt nişte lucruri care ţin de minister, pe de o parte, la nivelul programelor, a calificărilor personalului didactic. Sunt altele care ţin de guvern, cele legate de infrastructura educaţiei şi de infrastructură în general. Deci, la problemele lumii actuale ne mai adăugăm şi problemele noastre. Dacă mă întrebaţi de o notă pentru sistemul de învăţământ românesc… La ora actuală aş putea să spun că-i dau nota 6, dar nota asta, pe vremea când se dădeau note serioase, însemna de fapt 3 sau 4.

Rep: Spuneaţi adineauri că la noi sunt şi şcoli unde se face carte. De ce acolo se poate face carte, în ciuda aceloraşi probleme existente în învăţământul românesc, şi în alte şcoli nu se face carte?

MM: Dintr-o raţiune simplă: pentru că în anumite locuri se lucrează în lohn. Şcolile alea sunt bune datorită faptului că nu pregătesc pentru România. Acolo sunt elevi pe care îi trimit părinţii sau merg ei înşişi acolo, că sunt şi copii care de la cinci ani ştiu de unde o să se pensioneze. Dar în general îi trimit părinţii, care le spun: dragule, cunoşti lumea românească, asta e, vezi cum trăim noi, vezi cum aducem banul acasă şi tu ai o singură şansă, dacă vrei să trăieşti ca om, să faci ultimele două clase de liceu în Germania, facultatea în Anglia şi să mergi să lucrezi în SUA. Ca să reuşeşti chestia asta, trebuie să mergi la atâtea olimpiade, trebuie să faci atâtea voluntariate, trebuie să ai atâta media la şcoală. Şi să faci chestia asta indiferent de ce spun colegii tăi, indiferent de cuvântul acesta de neînţeles numit adolescenţă. Tu stai pe boabe de porumb, rezolvi culegeri întregi de matematică, eşti meditat de 3 sau de 4 profesori, vorbeşti cum vorbeşti limba română, că pe nimeni nu interesează, dar să ştii engleza şi germana la nivel de Shakespeare şi de Goethe. Şi la 16 ani sau 18 ani, ne faci cu mâna de la fereastra unui avion.

Mihai Maci este lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-i subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală a beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – s-a interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile sale de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei.

Publicitate

Postaţi un comentariu