Lumea Apelor din Banatul Montan

Parcul Național Cheile Nerei – Beușnița din Caraș-Severin este o adevărată împărăție a apelor. Netulburate de industrii și nepoluate de așezări cu oameni indiferenți, cursurile de ape protejate ale parcului național definesc frontierele unui ținut de basm. Puteți începe explorarea lui din satul Potoc, aproape de Sasca Montană, de unde o șosea îngustă, dar bună, șerpuiește printre dealuri spre Podul Beiului, un loc unde se poate parca mașina. Mașinile cu garda mai înaltă pot urma drumul forestier de-a lungul Văii Beiului, cale de patru kilometri și jumătate, până la Campingul Valea Beiului. Pentru a vedea toată puterea apelor, este bine să vizitați zona după o perioadă cu precipitații, când râul vuiește cu forța milioanelor de șuvoaie, care se prăvălesc printre pietre. Primul spectacol care îți taie răsuflarea într-o asemenea zi este Cascada „La Văioagă”.

Apa cade torențial de la o înălțime de 4-5 metri, trecând în picaj, ca o draperie de șiroaie, peste un copac nenorocos, ce s-a rupt din rădăcină și a căzut de-a latul râului. Șiroaiele bolborosesc în spume la baza cascadei, apoi își reiau cursul plan, formând un lac turcoaz, blând și lin, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat mai sus cu zece metri. Turcoazul apei de la baza cascadei provine de la travertinul peste care curge râul, dar nuanța caraibeană este înșelătoare: apa e rece ca gheața.

Urmează platoul unde se poate campa și parca, unde există și o cabană, și o păstrăvărie. Poteca o ia la stânga, din fața porții păstrăvăriei, apoi se intersectează cu un drum de pădure mai lat, care continuă spre dreapta, către lacul Ochiul Beiului.

Drumul mai durează 30-40 de minute, printr-o pădure deasă și umbroasă, ca un tunel cu frunze foșnitoare, prin care fojgăie salamandre negre pătate cu galben. Am numărat 15 de-a lungul drumului, dus-întors. În dreapta, pârâul Beiului, tovarăș de nădejde, s-a mai subțiat un pic și acum se strecoară mlădiu ca o șopârlă printre pietre. Nu e multă vreme de reverie, căci în fața ochilor se deschide o privelște care te lasă cu gura căscată: confluența dintre Beușnița și pârâul Beiului. Râu aprig de munte, Beușnița se azvârle cu putere în Beiul destul de pirpiriu acum, aproape de izvoare. Năvălirea se face cu zgomot, de-a lungul și latul unor terase de travertin, peste care Beușnița se scurge cu spume și stropi împroșcați în dreapta și stânga. Este una dintre cele mai frumoase cascade din România, care aduce aminte de celebrele terase de calcar de la Pamukkale, cu un minus pentru dimensiuni și culoare, dar cu un plus pentru năvala apei curgătoare.

La 20 de metri mai sus, altă minunăție – lacul Ochiul Beiului, celebru pentru culoarea de un albastru intens, pe care ar pizmui-o și ochii lui Liz Taylor. Pânza de apă este mică (284 de metri pătrați) și puțin adâncă (maxim 3, 6 metri). De aici izvorește pârâul Beiului, iar datorită izvorului subteran lacul nu îngheață niciodată. Feeria albastrului exotic și a pădurii din jur a dat naștere multor legende. Bătrânii satelor din jur spuneau că aici se scaldă ielele, de Sânziene. Nimeni nu a trăit să le vadă și apoi să spună, dar cine a văzut Ochiul Beiului poate spune cu mâna pe inimă, că, dacă există un loc unde se scaldă ielele, atunci acela e aici și nu altundeva.

Bigăr, pe harta lumii

Călătoria prin lumea apelor poate primi și alte destinații la fel de spectaculoase – Cascada Beușniței, care se găsește la 30-40 de minute de Ochiul Beiului sau extraordinarele Chei ale Nerei – lungi de 20 de kilometri-, pe care se poate face rafting. Pentru cei prea grăbiți să intre în adâncimea parcului național, lumea apelor se lasă întrezărită la granița cu lumea oamenilor, punctul de trecere a frontierei fiind Cascada Bigăr, cea ajunsă celebră peste noapte, în 2013, după ce popularul site theworldgeography.com a pus-o pe locul 1 într-un top al celor mai frumoase cascade din lume. Cascada Bigăr este situată chiar în drept cu un panou care semnalează că pe acolo trece Paralela 45, ceea ce face ca locul să s e situeze exact la jumătatea distanței dintre Ecuator și Polul Nord.