Locul de unde începe Europa. Jurnal Grecesc (IV)

Peisaj tipic Argolidei

Planul este următorul: facem turul Greciei continentale cu mașina, într-un slalom care are ca jaloane siturile istorice de la Aigai, Pella, Platamon, Delfi, Micene, Mistras și Olimpia. Poate și Corint și Epidaur, dacă timpul ne permite. Stăm la campinguri, majoritatea pe malul mării. La final, o pauză de câteva zile în Lefkada. După aceea, înapoi în România, cu un stop în Skopje. La drum!

Ultima noapte la campingul de lângă Delfi o petrecem în același acompaniament al cicadelor, guguștiucilor, câinilor și cocoșilor, ca în noaptea precedentă; minus clopotul bisericii învecinate care, din motive neștiute, a tăcut. Cu ochii cam cârpiți, plecăm la drum spre Micene, legendara cetate a lui Agamemnon, cuceritorul Troiei. După o porțiune sănătoasă de drum prin munți, vedem litoralul din nou, de data aceasta, pe partea estică, a istmului de Corint, Golful Saronic.

***

Continuăm de-a lungul Istmului Corint, pe o șosea litorală superbă, cu marea sclipind în stânga-jos. Istmul este o limbă subțire de pământ care unește peninsula Peloponez cu continentul. Grecii au visat încă de acum 2700 de ani să străpungă istmul cu un canal navigabil. Acesta ar fi scurtat distanța dintre Atena și vestul Europei cu 700 de kilometri, cât presupune ocolul Peloponezului. Proiectul a fost însă irealizabil la vremea aceea. În locul unui canal a fost construit în zona cea mai îngustă a istmului un drum de piatră, numit diolkos, pe care corăbiile erau tractate, până în partea cealaltă.

Împăratul roman Nero a încercat să realizeze canalul la care au mai visat Cezar și Caligula înaintea lui, dar munca a fost abandonată din cauza morții sale. Proiectul a renăscut abia odată cu independența Greciei, în secolul al XIX-lea. După pertractări îndelungate, munca a început în 1882, sub coordonarea a doi ingineri unguri, István Türr și Béla Gerster. Canalul a fost inaugurat abia după 11 ani și după ce compania înființată inițial pentru a-l realiza a dat faliment, împreună cu banca finanțatoare.

Canalul are o lungime de 6, 3 kilometri și o lățime de doar de 24, 6 metri, care l-a făcut de la bun început impracticabil pentru vasele de mare tonaj. Acum este folosit mai cu seamă de ambarcațiunile de agrement. Priveliștea asupra canalului este cât se poate de spectaculoasă, de pe podul vechii șosele naționale, de unde se văd ambele capete ale canalului. În apropiere se află și nu monument în memoria celor doi inginieri unguri și a muncitorilor care au săpata canalul.

***

Lăsăm pe dreapta, cu regret, Corintul, primul obiectiv de pe listă pe care îl ratăm, din cauza lipsei de timp, și ne îndreptăm, spre sud, spre Micene. În drum, traversăm Argolida, poate cea mai frumoasă regiune a Greciei continentale, cu peisaje desprinse din albume foto. Dealurile de pământ ocru și pietros sunt îndulcite de livezi nesfârșite cu măslini, smochini și portocali. Deasupra lor, din loc în loc, grupați sau răzleți, se înalță chiparoși zvelți și arătoși, ca niște profiluri de atleți. Regiunea poate intra fără complexe într-un concurs de frumusețe cu Toscana italiană sau Provence-ul francez.

Din acest peisaj se înalță suveran cetatea Micenei. Zidurile albe, tăiate din bucăți mari de calcar, i-au făcut pe grecii epocii clasice, când erau deja ruinate, să le atribuie ciclopilor.

De fapt, ele fuseseră ridicate de voința unor regi puternici, de la sfârșitul Epocii Bronzului, de origine tot greacă. Micene este considerată prima civilizație europeană majoră cu originea pe continent, căreia i-a premers doar civilizația minoică, dar aceasta s-a născut pe insula Creta. Tot micenienilor le aparține și prima scriere alfabetică europeană, celebrul Linear B, prin care au adaptat scrierea minoică la limba greacă.

Eroii greci din poemele lui Homer erau micenieni. Agamemnon și Ulise, Ahile și Ajax, toți cei care au pornit să cucerească Troia, într-un prim efort de expansiune a Europei, erau, toți, micenieni. Conform lui Herodot, asta se întâmpla prin anii 1250 înainte de Christos.

***

Ruinele care se vizitează astăzi la Micene au început să fie excavate timid de la mijlocul secolului al XIX-lea, dar au ajuns în atenția întregii lumi abia în 1876. Atunci, Heinrich Schliemann, același care a descoperit Troia, a stârnit senzație, când a găsit la Micene o mască de aur, pe care a atribuit-o lui Agamemnon. S-a dovedit ulterior că nu avea dreptate, artefactul datând dinaintea războiului troian, dar descoperirea a pus cetatea definitiv în prim-planul arheologiei.

Micene este acum un sit UNESCO. Traseul turistic începe cu două morminte circulare de mari dimensiuni, cel denumit al Clitemnestrei și cel al lui Egist. Atribuirea lor ține însă de imaginație și de romantismul primelor descoperiri arheologice, nu și de rigoarea științifică. Obiectivele, situate în afara cetății propriu-zise, par în așteptarea unor lucrări de reamenajare, fără explicații și cam părăginite.

Din fericire, urmează pe traseu Poarta Leilor, principala poartă de acces în cetate. Arta monumentală europeană începe aici, cu această poartă, deasupra cărei se înalță doi lei afrontați, cu o coloană între ei, ale căror capete nu s-au păstrat. Poarta Leilor este principalul simbol al Micenei, alături de Masca lui Agamemnon. În fața ei și în cadrul ei, turiștii se fotografiază la foc automat. Din fericire, sunt mult mai puțini decât la Delfi sau la Aigai – se pare că Micene nu este chiar la fel de populară, sau sezonul turistic încă nu și-a intrat pe deplin în drepturi în această parte a Greciei.

Dincolo de Poarta Leilor, drumul urcă în rampă, însoțit la stânga de zidul ciclopic, spre cea mai înaltă cotă a dealului, unde se afla palatul, sediul puterii regale miceniene. În dreapta-jos față de rampă se află ruinele altor morminte circulare, locul unde Schliemann a făcut celebra descoperire.

În vârful dealului, un smochin timid a ieșit dintre ruine, aruncând un firicel de umbră peste lespezile albe, lustruite de milioane de pași de regi și eroi. Pare neverosimil, dar suntem aproape singuri în cetatea Micenei, fără cohortele de turiști care tropăie în permanență în astfel de locuri. În jur, peisajul verde, abundent, al Argolidei, contrastează cu piatra albă, dură, a cetății. După vârful dealului, se coboară pe partea opusă intrării, unde se afla o cisternă a cetății și alte construcții mai puțin importante. Traseul continuă în pantă, printr-o poartă secundară, spre muzeul care adăpostește toate descoperirile făcute la Micene. Doar Masca lui Agamemnon este o replică, originalul fiind la muzeul național de arheologie din Atena.

Muzeul detaliază într-un spațiu generos performanțele civilizației miceniene în domeniul artei, al meșteșugăritului, scrisului etc. Este recompusă cu migală imaginea unei civilizații uluitor de complexe și sofisticate, din zorii istoriei. Separat de cetate și muzeu se găsește cel mai mare mormânt subteran circular de la Micene, denumit Tezaurul lui Atreus. Cupola sa a fost cel mai mare dom din Europa,  până la înălțarea Panteonului din Roma.

***

De la Micene continuăm spre sud, pe un drum care se arcuiește printre livezi de portocali. Lăsăm în stânga teatrul de la Epidaur, al doilea obiectiv de pe lista inițială pe care îl ratăm, dar de data aceasta nu din cauza timpului, ci a caniculei, care a devenit insuportabilă. Termometrul de la bordul mașinii nu indică sub 42 de grade Celsius, iar aerul condiționat șuieră ca o locomotivă. Forțați de acest context tragic, și doldora de mustrări de conștiință, alegem să ne îndreptăm direct spre litoralul de safir al Argolidei, fără să mai poposim la Epidaur. Ne cazăm la un camping din stațiunea Tolo (www.tolo.gr), lângă Nafplio, capitala regiunii. Proprietarul ne face o ofertă de nerefuzat: doar cinci euro în plus și primim un bungalow cu aer condiționat, în locul unui spațiu clasic de pus cortul. Pe plajă, câteva portocale cumpărate pe doi bani de la „aprozarul” local ne confirmă un adevăr trist, pe care îl intuiam de ceva vreme: portocalele care se găsesc în România sunt niște rude jalnice ale adevăratelor portocale.

[stextbox id=”black” caption=”Blestemul lui Atreus”]

Casa regală a lui Agamemnon se numea a Atreizilor, după Atreus, fiul lui Pelops (cel care a dat numele Peloponezului) și al Hippodamiei. Atreus și fratele său, Thyestes, l-au ucis pe Chrysippus, fratele lor vitreg, atrăgându-și mânia și blestemul tatălui lor. Izgoniți de Pelops din cetatea sa, ei s-au refugiat la curtea lui Eurystheus, regele din Micene. După moartea acestuia, Atreus, căsătorit între timp cu Aërope, fiica lui Eurystheus, i-a urmat la tron. Aflând că soția îl înșală cu fratele său, Atreus se răzbună crunt: mai întâi l-a izgonit pe Thyestes, apoi, prefăcându-se că l-a iertat, l-a poftit la un banchet, unde-l ospătează cu carnea propriilor lui copii. Oripilați de această faptă, zeii îl blestemă pe Atreus, împreună cu întregul său neam.

Prin urmare, regele Agamemnon, fiul lui Atreus, la întoarcerea din Războiul Troian, este ucis de soția sa, Clitemnestra, care îl înșela cu Egist, vărul lui Agamemnon. Ulterior, fiul lui Agamemnon și al Clitemnestrei, Oreste, ajutat de sora sa, Electra, își va ucide mama pentru a-și răzbuna tatăl.[/stextbox]

 

Distribuie:

Postaţi un comentariu