Jurnal din Levant (II). Până la Petra și înapoi

Petra. Trezoreria văzută de la ieșirea din Siq | Foto: Bogdan Stanciu

Citiți aici partea I a jurnalului de călătorie

După trezirea administrată de muezin la 4.30, adorm la loc instantaneu, încă două ore. La 6.30 sunt în picioare, îmi pun eșarfa arăbească la gât și parțial pe față, să mă protejeze de nisipul deșertului și plec spre Petra. E unul dintre cele două obiective de căpătâi ale întregii excursii, alături de Ierusalim. De când am văzut primele poze, în ceva album răsfoit prin adolescență, am visat să văd minunile arhitecturale sculptate în munte de vechii nabateeni.

Dar, prima dată, o cafea, pentru mine, și benzină, pentru mașină, altfel nu ajungem niciunde. E dis-de-dimineață, însă traficul în Amman e deja destul de aglomerat. Totuși, față de experiența din ziua precedentă, e parfum. GPS-ul îmi arată că am o benzinărie Total, în drum spre Șoseaua Deșertului, care mă va duce până în apropiere de Petra. O găsesc ușor. Un individ politicos îmi face plinul, în timp ce eu mă duc să îmi iau o cafea, de la magazinul benzinăriei. Un puștan o prepară, la ibric, sub ochii mei, și mi-o livrează într-un pahar de carton.

Mă urc în mașină, o pun în lăcașul pentru pahar de lângă schimbător, și demarez spre sud. Aroma cafelei urcă spre nări ca un duh de lampă fermecată. Încerc să iau o gură, mă opăresc și o pun la loc. Reiau tentativa după cinci minute. Licoarea s-a mai răcit, se poate bea. E cafea, în mod clar, dar nu e nici în stil european, nici turcesc, e altceva – acidă, aproape acră dacă nu ar avea zahăr, și cu gust de cardamom, care cred că se amestecă în cafeaua măcinată. Intră direct pe locul II în topul celor mai bune cafele pe care le-am băut, după un espresso cu lapte, cândva, în centrul Bolzano-ului.

După încă cinci minute, cofeina începe să-și facă efectul și devin conștient într-un mod acut de faptul că puștanul de la benzinărie pusese ibricul la foc deschis, pe un ochi de gaz improvizat într-o bucată de BCA. Asta se întâmpla la zece metri de pompa de benzină!

Frământat de gânduri prăpăstioase, prea puțin amortizate de gustul extraordinar al cafelei, nici nu bag de seamă când am ieșit din oraș. Șoseaua se îndreaptă spre Marea Roșie, lăsând în dreapta Marea Moartă, care nu se vede de pe carosabil, ci doar pe sistemul de navigație.

În aer e o bură de apă – dinspre Marea Moartă – și praf – dinspre deșert, care se materializează pe parbriz, ca o pâclă translucidă. Treptat, clădirile dispar cu totul și, de jur împrejur, rămâne doar un pământ sterp, închis la culoare. Am ajuns în deșert. De fapt e o prelungire a deșertului Ard As Sawwan, care acoperă tot estul Iordaniei. Deocamdată, sunt opt grade afară, dar prognoza pentru Petra e de 20-22 de grade.

Qasr Al Qatraneh, un fort ridicat de otomani pe ruta de pelerinaj spre Mecca | Foto: Bogdan Stanciu

În jurul orei 9 ajung în drept cu o cetate (qasr) de deșert, pe care am văzut-o de la distanță, marcată și de indicatoare turistice. Se numește Al Qatraneh și e o fortăreață cubică, bine conservată, de dimensiuni modeste, cu creneluri triunghiulare în vârful zidurilor. Pare decupată din aventurile romanțate ale lui Lawrence al Arabiei sau din documentarele despre Legiunea Franceză.

În drum spre intrare mă interceptează un paznic al monumentului, cu priviri întrebătoare. Are o barbă neagră, deasă, punctată de câteva fire încărunțite, și e acoperit cu o eșarfa albă, care îi curge până aproape de brâu, fixată pe cap cu un cerc. Are un aspect foarte demn și se mulțumește cu câțiva dinari bacșiș, fără să mai taie bilet. Ne înțelegem exclusiv prin semne, fără să fie nevoie de un cuvânt. Mă lasă apoi să mă plimb în interior cât vreau. Nu e mai nimic amenajat sau altceva de văzut, în afara zidurilor propriu-zise, a unei platforme de luptă, probabil, și a unor încăperi cu arcade, sub aceasta. La final, paznicul, sau ce-o fi el, consimte să îi fac o poză în interiorului castelul, pentru atmosferă.

Pentru mai multă precizie, trebuie să spun că, de fapt, Qasr Al Qatraneh, nu are legătură cu Lawrence al Arabiei sau cu Legiunea Franceză decât în capul meu. Este de fapt un fort ridicat în anii 1500, de otomani, pentru a superviza rutele caravanelor și traseul pelerinajului spre Mecca. A fost ridicat tocmai aici, fiindcă în apropiere se află un prețios acvifer. Deși la exterior este un fort, în interior este amenajat mai degrabă ca un caravanserai.

Revenind, până la Petra mai sunt aproape 150 de kilometri, GPS-ul găsește cu cale să mă ducă pe o rută mai puțin bătută, care părăsește Șoseaua Deșertului, virând dreapta la unghi de 90 de grade, cu 20 de kilometri înainte de Maan, un oraș important pe ruta spre Marea Roșie. „Scurtătura” mă poartă 25 de kilometri de-a lungul unei șosele complet pustii, care străbate un platou arid, cu pământ negru, pe care nu se vede nicio parcelă cultivată și nici vreo construcție. Șoseaua e îngustă și pare recent făcută sau refăcută, cu un asfalt impecabil. Într-un singur loc, se văd câteva construcții pătrate din beton, care par mai degrabă niște cazemate, dar sunt, probabil, ceva adăposturi temporare. Ca un european care își cară după el toate prejudecățile despre lumea arabă la prima excursie în zonă, nu mă pot opri să îmi imaginez un arab urcat pe acoperișul acestor adăposturi, descărcându-și mitraliera în aer. Iau o ultimă gură de cafea și trec mai departe.

Șoseaua, mașina și (semi)deșertul, în drum spre Petra | Foto: Bogdan Stanciu

După ce ies din nou pe un drum principal, traseul coboară abrupt spre Wadi Musa, orașul care e poarta de intrare în Petra. Parchez chiar la intrarea în sit și mă îndrept spre poarta de acces. Nu sunt foarte în grafic. E ora 11.15 și scopul era să ajung înainte de 10.30, când ajunge autobuzul de Amman, ca să evit aglomerația. N-a fost să fie. Ocolul pe la Qasr Al Qatraneh și cele câteva pauze de căscat gura prin deșert m-au costat cam o oră.

Intrarea turistică în defileul în care se află Petra seamănă cu un iarmaroc circular, cu magazinașe și dughene multicolore, unde se vând suveniruri, snackuri și băuturi răcoritoare, la prețuri exorbitante. Mă rezum la două banane și o apă plată. Mai departe, începe călătoria propriu-zisă. O drumeție care pentru mine a fost cea mai frumoasă pe care am făcut-o.

Despre Petra, veți găsi toate datele și informațiile posibile pe internet, așa că nu am să vă plictisesc aici cu ele. Totuși, câteva sfaturi: alocați două zile pentru vizită, nu una, ca mine, fiindcă una nu este de ajuns pentru a atinge toate obiectivele care merită vizitate. Nu am reușit, de exemplu, să ajung pe traseul secundar Al Kubtha, care trece prin fața unora dintre cele mai frumoase morminte săpate în stâncă, și se termină chiar deasupra Trezoreriei, cel mai cunoscut monument al Petrei. De asemenea, a doua zi veți avea mai mult timp să vă bucurați, pe lângă peisajele extraordinare, de spectacolul vizitatorilor și al localnicilor care trăiesc în simbioză cu primii.

Sunt aici toate rasele și națiile lumii, într-o paradă perpetuă; toate tipologiile de călători, de la obezii detestabili, care închiriază cămile sau măgăruși pentru a străbate traseul, la starletele amuzante, cu șlapi flip-flop în picioare, care caută în permanență unghiul ideal pentru un selfie, dar și drumeți zvelți și arși de soare, atent nebărbieriți de câteva zile, încălțați în Columbia sau Salomon, precum și doamne de vârsta a treia, cu aer uluit, în șarete trase de cai.

petra (3) petra (7) petra (1)
<
>
Spectacolul turiștilor și al localnicilor dublează, la Petra, spectacolul monumentelor | Foto: Bogdan Stanciu

Peisajul pestriț al turiștilor și localnicilor se observă cel mai bine în partea cea mai îngustă a defileului, Siq-ul, ca o alee tăiată între doi pereți masivi de piatră, unde nu știi niciodată ce arătare te așteaptă la următoarea cotitură. Localnicii se întrepătrund cu turiștii, pe tot traseul, îi flanchează și împresoară, încercând să le vândă ceva, orice. Tarabe cu nimicuri și suveniruri se găsesc din belșug, dar locuri unde să poți opri pentru un ceai, cafea, un suc sau ceva de mâncare, nu se află decât în apropiere de Trezorerie (opriți-vă aici pentru un fresh de rodii, fiindcă niciunde nu va avea un gust mai bun), și, apoi, înspre capătul traseului principal, în preajma monumentului numit Mănăstirea. Aici, aproape toți vizitatorii sunt la capătul puterilor. La fel și eu. Un ceai de mentă, o banană și înapoi. La întoarcere, în zona colonadei, de unde pornește traseul Al Kubtha, regret amarnic că nu am timp să-l urmez. Nu-mi rămâne decât să mă îndrept spre ieșire.

După aproape șase ore petrecute pe traseul principal la Petra, m-am întors la mașină. S-a înserat în scurt timp, iar drumul înapoi până la Jordan Tower Ho(s)tel a părut nesfârșit. La intrare în Amman am cotrobăit într-un complex comercial după o farmacie, în căutarea de dopuri de urechi, dar în zadar: era deja închisă. Am ajuns în cameră la ora 9 seara, și am căzut lat. Mâine urmează altă escapadă: trecerea în Israel și o vizită în Ierusalim. (Citiți continuarea).

Distribuie:

Postaţi un comentariu