Jurnal din Levant (I). Primul contact

Ammanul, la prima vedere, după ieșirea de pe autostradă

Primul contact cu lumea arabă a fost un șoc. După ani în care am călătorit destul de des prin Orientul european (Balcani) și Occidentul asiatic (Turcia), am ajuns, într-un final, la un început de primăvară, în inima Levantului. Un vis devenit realitate: plănuiam de foarte mult timp o excursie aici, unde Asia și Europa se întâlnesc, când ca două plăci tectonice la ciocnire, când ca două ape curgătoare, la confluență.

Am aterizat cu un pic de blazare în rucsac și primele tangențe cu Iordania mi-au confirmat teoriile rumegate pe avion, privind de sus arhipelagul elen, și anume că nici Levantul nu mai e ce a fost, ci se cosmetizează turistic cu mare viteză. Sufeream de o formă a efectului Dunning-Kruger, aplicat în turism, sub influența ușurinței cu care îmi găsisem cazare și mașină de închiriat, online.

Controlul pașapoartelor s-a dovedit o rutină. Îmi cumpărasem, tot online, un permis turistic (Jordan Pass) care îmi asigura intrarea la toate atracțiile majore și ținea loc și de taxă pentru obținerea vizei. Aeroportul din Amman e la fel de aseptic ca toate din marile orașe, iar individul de la compania de închiriat mașini era numai curtoazie și entuziasm. Din aeroport, am plecat pe o autostradă cu șase benzi, trei pe sens, înșirată pe mijloc cu palmieri. Singurul șoc până aici era unul meteorologic. La București lăsasem o zi ca de vară, cu maxime de 24 grade Celsius, iar aici, în buza deșertului arabic, am găsit un aer răcoros, cu maxime de 16. Lucrurile au început să se schimbe pe măsură ce mă depărtam de aeroport.

Mai întâi, au fost birourile companiei de închiriat mașini. Pe marginea autostrăzii, într-o clădire jupuită, cu un singur nivel. Văzusem clădirea pe marginea drumului, ca prim semn al unei Iordanii nearanjate, și chiar mă gândisem oare ce fel de firme își desfășoară activitatea cu publicul în asemenea neorânduială. Când mașina a parcat în fața clădirii, a devenit clar. Biroul companiei era un spațiu de vreo 15 metri pătrați, cu angajați transpirați și clienți cu priviri suspicioase, după cum cred că erau și ale mele. La prima vedere semăna mai mult a sala de așteptare a vreunui vechi dispensar de țară de pe la noi, fără aer condiționat și cu o canapea uzată pe post de unic mobilier pentru clienți.

Formalitățile au decurs rapid, oamenii au fost extrem de amabili, și, până la urmă, s-a dovedit una dintre cele mai bune afaceri pe care le-am făcut în Iordania. Rezervasem o mașinuță Kia Picanto, dar cum nu era disponibilă, mi s-a făcut upgrade gratuit la un Hyundai Elantra automatic, nou-nouț. Să fie primit! Am închiriat și un dispozitiv care furniza wi-fi mobil, cu încărcare la bricheta mașinii. Luându-l cu mine și atunci când părăseam mașina, mi-am asigurat internet non-stop pe mobil, pe toată durata sejurului, la un preț de 3-4 euro/zi.

Citadela Ammanului, văzută din Hashemite Plaza

Un pic îngrijorat de aspectul improvizat al felului în care a decurs tranzacția, dar, pe de altă parte, încântat de mașina primită, am plecat spre Amman. Destinația: Jordan Tower Hostel, în buricul orașului istoric, cotat ca fiind cel mai bun hostel din țară. Are și camere twin, din care am rezervat una, în regim single.

Pe măsură ce mă apropiam de capitală, devenea clar că Ammanul nu e vreun Dubai sau Abu Dhabi. După bojdeuca în care am închiriat mașina, au început să apară clădirile de la marginea orașului, destul de rău-prevestitoare, dar ce metropole nu au maghernițe în periferii? Apoi, autostrada cu regulile ei stricte s-a terminat, vărsându-se direct în traficul haotic din Amman. Iar acesta e un șoc.

Nu sunt vreun șofer fricos, conduc zilnic bară la bară cu taximetriștii idioți din Cluj, am traversat Transalpina când eram începător și nu am ratat aproape nicio serpentină de la noi din țară. Muntenegrul l-am parcurs tot ca începător, am condus pe drumuri de coșmar prin Albania, Ucraina și Republica Moldova. Mai transpiram câteodată prin București, dar, pe lângă Amman, capitala noastră este un model de respect în trafic și organizare rutieră.

În Ammanul de zi cu zi nu există marcaje pe șosea, în general, iar semnalizarea pe stâlpi este de tip minimalist. Există noțiunea de trecere de pietoni, dar niciodată nu am avut curajul să trec de unul singur, fiindcă aparent niciun șofer nu se sinchisește până când pietonul nu e la un pas de mașina sa. Pe de altă parte, pietonii compensează inutilitatea „zebrelor” prin traversarea străzii exact prin locul prin care voi ei în acel moment. Alt lucru complet inutil în Iordania sunt semnalizatoarele mașinilor. Cât am stat, nu am văzut decât mașinile închiriate că semnalizează. În rest, claxonul ține loc de orice fel de semnalizare, iar depășirile se anunță și cu faza lungă, după ce se lasă seara. Parcul auto al Ammanului este unul pitoresc. Sunt, pe de o parte, mașini noi, multe dintre ele de lux, dar sunt și multe mașini răscoapte, zgâriate, decojite, ruginite și ferfenițite, care par că se țin în două sârme și un nit. Astfel de vehicule obișnuiesc să se defecteze pe cele mai aglomerate străzi, provocând ambuteiaje. Totuși, șoferii nu vociferează și nu par agitați. Folosesc claxoanele pentru avertizare, nu pentru a-și manifesta iritarea. De mai multe ori am văzut oameni de pe stradă care au pus umărul la împingerea unei mașini rămase fără suflu pe carosabil.

Jordan Tower Hostel, un „turn” cu patru etaje și parter

Toate aceste lucruri le-am aflat într-un timp relativ scurt. Am ajuns în zona centrală a Ammanului cam în 40 de minute, cu nervii un pic zdruncinați și un tremur ușor al mâinilor. Cel mai greu se dovedise schimbatul benzii de deplasare, unde regula de bază e tupeul și prezența de spirit, fiindcă ideea de a permite cuiva de bunăvoie să intre pe altă bandă este necunoscută.

Am parcat aproape de Teatrul Roman, unul dintre simbolurile orașului antic, aflat la kilometrul zero al Ammanului turistic, conform tuturor surselor disponibile. Pe aici, pe undeva era și hostelul, pe care aplicația de navigație a telefonului mobil mi-l indica himeric pe hartă, fără ca eu să fiu capabil să îl dibuiesc. De citit adresele stradale, nici poveste, fiindcă în primul rând, nu există, în al doilea, nu știu să citesc în arabă. Fiind vorba de Jordan Tower Hostel, căutam din ochi o clădire mai înaltă, dar cea mai înaltă din zonă nu avea mai mult de cinci etaje. M-am recunoscut înfrânt și am purces la străvechea tehnică a interogării localnicilor prietenoși și ospitalieri. După trei încercări eșuate din motive lingvistice sau de sictir, am reușit să intru în vorbă cu un tânăr care înțelegea engleza și care mi-a arătat clădirea hostelului. Era un bloc cu cinci niveluri, in mijlocul unei intersecții în care două bulevarde se unesc într-un singur. Dădusem ocol de câteva ori, pe o parte și pe alta, clădirii respective, dar nu mă gândisem că acolo s-ar fi putut afla hostelul.

În fine, urc pe niște scări strâmte până la primul etaj, unde prima dată mă izbește înfățișarea recepționistului, cu un singur ochi și ochelari, îmbrăcat într-un fel de rubașcă. Nu e prietenos, nici măcar amabil. Verifică rezervarea și mă conduce la cameră. Mă lasă în cameră și îmi arată unde se află toaleta, pe hol. Zece minute mai târziu sunt din nou la recepție și cer altă cameră, fiindcă cea primită s-a dovedit că nu avea geam la ușa dinspre balcon, ci o simplă scândură vopsită în alb și prinsă în patru cuie, prin care intra nestingherită toată gălăgia de afară.

Primesc una dintre cele mai bune camere din hostel, la ultimul etaj, al patrulea, pentru care plătesc, în total, echivalentul a 140 de euro, pentru patru nopți. La standardele din Europa, camera e mizerabilă. Are geamuri de termopan, dar zgomotul de afară pătrunde prin pereți de parcă ar fi de hârtie. Sunt două paturi, un dulap ale cărui uși nu se închid, o chiuvetă cu oglindă, și o toaletă de un metru pătrat, cu dușul lângă closet și scurgere direct prin podea. Aerul condiționat merge, dar hârâie ca o tuse tabagică. E una dintre cele mai proaste cazări de care am parte în 15 ani de călătorit intensiv, dar nu pot schimba hostelul, fiindcă aș pierde avansul, plătit încă înainte a ajunge în Iordania.

Între timp, a început și să plouă. Sunt undeva la 16 grade afară, am o mizerie de cameră, dar scumpă, într-un oraș care nu pare deloc prietenos cu turiștii. Mă consolez, așadar, cu priveliștea de pe geam. Pe stânga, e dealul pe al cărui vârf se află ruinele orașului antic, iar pe coasta lui se cățără clădirile moderne, albe, dintre care unele dau senzația că sunt neterminate, fiindcă sunt netencuite. Pe dreapta se zărește – după o fântână arteziană secată și un bloc ursuz – maiestuos, Teatrul Roman. Piața din fața edificiului antic e pavată cu lespezi de piatră, iar pe o latură a ei se află vechiul Odeon. Piața e denumită pompos Hashemite Plaza, după numele familiei iordaniene regale. Nu e chiar așa de rău.

Cobor la restaurantul de la parterul hostelului. Mănânc în grabă un hummus delicios, cu castraveți și morcovi, la antreu, și maqlouba (pui cu pilaf), la felul doi. Sting cu ceai, de la plic, fiindcă de băuturi alcoolice nu se pune problema. Iordania e o țară arabă, iar regula generală – supusă excepțiilor – e că la restaurante nu se servesc băuturi alcoolice, chiar dacă aceste nu sunt interzise expres.

O porție de hummus, cu castraveți, morcovi și măsline

După cină, urc pe citadelă, locul unde se găsesc ruinele Philadelphiei, precursorul antic al orașului contemporan. Scopul era să văd și să fotografiez mâna gigantică a lui Hercule, o imagine-șablon pentru turismul în Amman. Din pozele văzute pe internet, trebuia să fie un pumn cât o movilă de mare, care eclipsează totul în jur prin dimensiuni. Am urcat spre citadelă de-a lungul unor scări abrupte, care luceau sub ploaie, în lumina firavă a iluminatului stradal, apoi am continuat de-a lungul unor străzi meandrate, până în fața unei porți de fier, pe care am găsit-o închisă, fiindcă orarul de vizită se încheiase.

În dreapta am văzut o gheretă pe care scria „poliția turistică” și, în apropiere, doi bărbați, care fumau și păreau că discută banalități. Unul dintre ei mi-a spus că pot să vizitez situl, 10 minute, cât să fotografiez pumnul lui Hercule, dar că asta presupune o „taxă specială”, de trei dinari (18 lei). Am achitat șperțul fără obiecții și am intrat. Câteva coloane de marmură albă, rămase din templul lui Hercule, se profilau delicat, sub lumina unor reflectoare, pe cerul negru de deasupra Ammanului. Le-am înconjurat de două ori în căutarea pumnului herculean, care, conform estimărilor mele, trebuia să fie atât de mare încât să-mi sară în ochi. Nimic.

Muncit de dubii serioase privind valoarea reală a IQ-ului propriu – era a doua oară în câteva ore când dădeam cercuri unui obiectiv care trebuia să fie în mijloc -, l-am găsit la ultima încercare, a treia. E de cel puțin zece ori mai mic decât apare în poze. La fel cum Jordan Tower e de fapt un bloc cu patru etaje și parter.

Deh, am căzut într-o capcană turistică clasică. Mi-am luat revanșa sărind dincolo de lanțul de protecție, pentru un cadru ideal, de unde, într-adevăr, pumnul în cauză pare cât al Colosului din Rhodos. Am sărit înapoi, și mânat de strigătele unui paznic de interior, care se activase la auzul pașilor mei, am părăsit incinta.

La coborâre, am oprit la un punct de belvedere, de unde se vedea foarte bine dealul de vizavi, cu Teatrul Roman și Odeonul la bazele sale.

Templul lui Hercule, de pe acropola anticei Philadelphia. În prim-plan, mâna de la statuia eroului

Sfârșitul zilei m-a prins pe străzile din centrul istoric al Ammanului. Am târguit o mână de curmale, mari cât o falangă de la mâna lui Hercule, un suc de rodie stors pe loc din fruct, la o presă manuală, atât dulce de parcă ar fi pus zahăr în el, și câteva alune sărate. Aproape nimeni nu știa engleză, m-am înțeles cu vânzătorii prin gesturi. Am căscat gura la bijuteriile cu kilograme de aur expuse în vitrine, am târguit și o eșarfă iordaniană tradițională (alb-negru, spre deosebire de cele palestiniene, alb-roșu). Senzația că sunt suprataxat pentru că sunt european nu m-a părăsit nicio secundă.

Ammanul este altceva decât orice am văzut în Europa, chiar e un șoc cultural, o lume pestriță, zgomotoasă și neglijentă. Nu e curat și nici nu pare prosper, cel puțin în zona nucleului istoric. Gunoaiele se strâng în munți, la sfârșitul zilei, la colțuri de stradă, și toate prețurile saltă dacă clientul e european.

M-am întors în cameră un pic demoralizat. Peste noapte s-a făcut frig. Am dormit cu blugii pe mine și cu aerul condiționat dat pe cald. La 4.30, fix, când muezinul i-a chemat pe credincioși din rugăciune, aproape am sărit și eu din pat, trepidând. Sunt norocos să am o moschee foarte aproape, așa că vocea care bubuie din difuzoare s-a rostogolit direct în capul meu. Nu aș fi putut rata chemarea la rugăciune nici cu căști antifonice. (Citiți continuarea).

2 Comentarii

  1. sina spune:

    Multumesc pentru împărtășire. Pentru o clipă am uitat unde sunt citind materialul. Cred că acesta este , sau ar trebui să fie, magia unui text bine scris. Aștept urmarea cu răbdare…dar iată azi este 24 sept și deja sunt 5 zile!!!
    Mulțumesc

Postaţi un comentariu