Istanbul, fascinația imperiilor pierdute (II)

Zidurile Constantinopolului, în zona Porții Adrianopolului. Pe aici a intrat Mehmed al II-lea în oraș | Foto: Bogdan Stanciu

Istanbulul e uriaș. A fost sute de ani cel mai mare oraș din lume iar acum este al patrulea, depășit doar de megalopolisurile Chinei, Shanghai și Beijing, și metropola Pakistanului, Karachi. Cifrele oficiale vorbesc de o populație de circa 15 milioane de locuitori. Localnicii spun însă că la această populație se adaugă câteva milioane de refugiați din țări marcate de război, în special Siria. Pentru a găzdui toată această omenire, dealuri, după dealuri, după dealuri au fost domesticite, tot mai departe de peninsula mărginită de Marmara, Cornul de Aur și Bosfor, acolo unde a aruncat ancora Byzas, la începuturile istoriei.

Orașul care crește într-una

Zboruri zilnice de la Cluj-Napoca
Operatorul aerian Turkish Airlines oferă zboruri spre Istanbul de pe Aeroportul Internaţional Cluj încă din anul 2016. Începând din 24 iunie 2019, destinația este operată în fiecare zi. Până atunci, erau doar patru zboruri pe săptămână. Potrivit reprezentanților companiei, gradul mediu de ocupare a unei curse este 75-80%.
La o asemenea populație, dimensiunile Istanbulului nu pot fi descrise decât prin superlative. Proiecte impresionante, alimentate de investiții de miliarde de euro, au transformat foste șerpării în ansambluri rezidențiale, complexuri comerciale sau zone de agrement. Zgârie-norii au devenit o banalitate. Zone cu clădiri de mari dimensiuni alternează cu porțiuni încă pline de jnepeniș, în așteptarea dezvoltatorilor, pe șoseaua de centură la profil de autostradă, care ajunge la șase benzi pe sens, în marile intersecții.

Mai înspre centru, au intrat în peisajul urban zone mixte precum Isfanbul, care reunește un hotel de patru stele, un mall și un shopping-city, alăturate unui parc de distracții. Hotelul are o colonadă neoclasică, lată de câteva sute de metri, săpată în deal, iar mallul se ridică la următorul nivel, ca un fel de acoperiș. Deasupra ambelor, pe vârful dealului, se află shopping-city-ul, cu bulevarde, terase, lacuri și un cinema, toate ridicate pentru a pune în valoare magazinele de haine. Lângă toate cele de mai sus, pe o coastă a dealului, a fost ridicat un parc de distracții ale cărui turnulețe de la intrare pastișează Disneylandul. La poalele acestui templu al consumerismului se află o parcare de dimensiunile unui mall, iar tot ansamblul este conectat la rețeaua de străzi prin benzi suspendate.

Intrarea în parcul de distracții Isfanbul | Foto: Bogdan Stanciu

Astfel de amenajări urbane ciclopice premerg zona istorică, la jumătatea drumului dinspre periferia părții europene. Urmează, ca o zonă tampon, o suită de cartiere mai vechi, mai mult sau mai puțin bine structurate, fără personalitate, cu străzi abrupte, flancate de mașini parcate, una după alta, pe o parte sau alta, sau pe ambele.

Printre ele, slalomează șoferii de Istanbul, vrăjitori înnăscuți ai volanului, o specie aparte de conducători auto, capabili să strecoare fără o zgârietură furgonete prin locuri pe unde ai crede că nu poate intra nici măcar un Trabant – și totul cu doar câteva mârâieli și ceva mai multe claxoane. Bicicliștii nu au ajuns încă pe străzile din Istanbul, benzi dedicate lor nu există, și, în general, impresia e că, dacă te-ai aventura prin traficul din oraș pe bicicletă, speranța de viață ți s-ar scurta drastic.

Apoi, tot apropiindu-te de centru, urmează șoseaua care dublează zidurile Constantinopolului. Acestea se întindeau pe mai mult de șase kilometri, barând accesul dinspre uscat spre oraș, de la Cornul de Aur până la Marea Marmara. În multe locuri din oraș ele au rămas în picioare și pot fi vizitate.

Zidurile, cu brâuri roșii de cărămidă, au fost ridicate la comanda împăratului roman Teodosiu al II-lea, unul dintre primii împărați care au domnit în partea orientală a imperiului, după ce bunicul său, Teodosiu cel Mare, l-a împărțit în două, între fiii săi Arcadius și Honorius. Teodosiu al II-lea a domnit la începutul anilor 400, într-o perioadă în care Constantinopolul crescuse deja mult dincolo de zidurile construite cu 100 de ani în urmă de Constantin cel Mare, fondatorul orașului. Teodosiu a avut resursele și energia să construiască un nou șir de fortificații, la un kilometru și jumătate mai în interiorul continentului față de cele ale lui Constantin. Zidurile lui Teodosiu înconjurau șapte coline, orașul ajungând astfel la același număr cu Roma, într-o vreme când i se spunea deja Noua Romă.

De partea cealaltă a zidului: pe aici a galopat spre moarte ultimul împărat bizantin

Marele zid bizantin

Noile ziduri au constituit barajul care a salvat de fiecare dată Constantinopolul de atacurile dușmanilor. Persani, avari, arabi, ruși au încercat să le străpungă și nu au reușit. De fiecare dată, orașul s-a baricadat la adăpostul lor și a scăpat. Nici cavalerii latini ai Cruciadei a IV-a, de la 1204, primii care au cucerit orașul, nu au pătruns pe aici, ci trecând peste zidurile maritime, mai șubrede, dinspre Cornul de Aur, unde ancoraseră ca aliați. Astfel, formidabilele întărituri ridicate de Teodosiu cel Mare au rezistat peste 1000 de ani, el fiind cucerite abia la 1453, de sultanul Mehmed al II-lea.

Istoricul britanic Steven Runciman le descrie cu acuratețe în „Căderea Constantinopolului”. În afară, se afla un șanț adânc larg de vreo 18 metri. Pe partea dinăuntru a șanțului se găsea un parapet scund, cu creneluri, după care urma un loc de trecere, larg de 12-15 metri, care mergea pe toată lungimea zidurilor. Se înălța apoi zidul exterior, înalt de 7,5 metri, cu turnuri pătrate așezate de-a lungul său. Dincolo de acesta se afla un alt spațiu cu o lărgime care mergea de la 12 la 18 metri. Se ridica, apoi, zidul interior, înalt de 12 metri, cu turnuri, unele pătrate, altele în opt unghiuri, înalte de 18 metri. Existau 96 de astfel de turnuri ale zidului interior, și alte 96, ale celui exterior, poziționate astfel încât să alterneze. Zidul era străpuns de zece porți, dintre care cinci erau publice, iar cinci, militare. Mai multe porți mici făceau legătură între zidul exterior și cel interior.

Cum trebuie să fi arătat ele la 1453, o spune finlandezul Mika Waltari, un autor de romane istorice din secolul trecut, despre care se știe că se documenta aproape obsesiv. Zidurile sunt văzute prin ochii lui Ioannis Anghelos, protagonistul romanului cu același nume, tradus la noi cu titlul de telenovelă ieftină „Amanții din Bizanț”:

„Galben-castanii, zidurile crenelate se întindeau până foarte departe, unde privirea omului nu ajunge. În spatele șanțului erau primele metereze joase, apoi zidul exterior, cu turnurile sale, artileria, garnizoana, tot ceea ce era mai important. Nicio fortăreață din Europa, pe care am văzut-o, nu era atât de puternică. Pe zid, între creneluri, la adăpostul turnurilor, apărătorii se aflau la posturile lor. Dar în spate se ridica, mai înalt decât orice, marele zid cu turnurile sale masive. Trei împrejmuiri imense care apără Constantinopolul”.

Un pic mai departe, Ioannis Anghelos meditează: „Mic, mic este omul în fața unui gigantic zid milenar. Dar timpul devorează. Și cel mai puternic zid, tot se prăbușește cândva. Atunci când se schimbă veacurile“.

O porțiune reconstituită a zidurilor, în zona Porții Selymbria | Foto: Flickr

În 2019, omul rămâne la fel de mic în fața acestor ziduri, iar veacurile s-au schimbat de mai multe ori, de la 1453 încoace. În ce mă privește, le-am văzut în partea lor cea mai nordică, între Edirne Kapi (Poarta Adrianopolului) și Tekfur Saray (Palatul Imperial), unde ele se unesc cu zidurile Palatului Blachernelor. Pe partea exterioară, ele sunt dublate de o șosea lată, permanent aglomerată, dar pe partea dinspre orașul istoric, sunt mărginite de o străduță de-a lungul căreia se înșiră ateliere, magazinașe sau cafenele modeste. Nu este o zonă foarte turistică, iar o bună parte din ziduri a devenit un depozit insalubru, din care și pe care cresc buruieni, umbrind mașinile cam demodate ale riveranilor, printre care se distinge un Renault 10 (Dacia).

Pe aici a galopat ultima dată Constantin al XI-lea, ultimul împărat bizantin, pendulând între micuța poartă Kerkoporta, chiar lângă Tekfur Saray, unde un pâlc de turci ajunseseră pe zid, și locul unde genovezul Giustiniani, arhitectul apărării orașului, fusese rănit. Cele două evenimente, care s-au petrecut simultan, au dus la căderea orașului. Împăratul a murit cu sabia în mână, nu departe de Edirne Kapi, dar locul exact și împrejurările au rămas o enigmă.

Se știe însă că Mehmed al II-lea Cuceritorul și-a făcut intrarea în oraș tot prin Poarta Adrianopolului, în după-amiaza zilei de marți, 29 mai 1453. După cum scria călătorul și cronicarul turc Evliya Çelebi, două sute de ani mai târziu:

„Sultanul purtând pe cap turbanul de suveran și cizme azurii în picioare, călare pe un catâr și purtând sabia lui Mahomed în mână, și-a făcut intrarea în fruntea celor șaptezeci sau optzeci de mii de eroi musulmani, strigând «Nu șovăiți cuceritorilor! Domnul fie lăudat! Voi sunteți cuceritorii Constantinopolului!»”

Acum, Edirne Kapi este o intersecție aglomerată unde semafoarele taie vuietul mașinilor pentru a da prioritate forfotei pietonilor. Zidurile Constantinopolului se păstrează, refăcute cu grijă, la exterior, dar, imediat în spatele lor, sunt zone întinse unde cresc buruieni și băltesc mocirle.

Trecând prin fosta poartă, pe stânga se întind cartierele istorice Fanar (grecesc) și Balat (evreiesc), legate direct de istoria românilor, prin fanarioții care au pornit de aici, pentru a deveni domni ai Moldovei și/sau Țării Românești, în cei o sută de ani dintre Cantemir și Vladimirescu.

Una din străzile Fanarului de lângă Cornul de Aur, care se transformă în zonă de agrement

La pas prin Fanar și Balat

Istanbulul real se simte aici, ca și pulsul care bate la încheietura mâinii stângi: viu, palpabil, când strident, când adormit, cu străduțe abrupte care coboară spre Cornul de Aur și cafenele improvizate pe un colț de casă. Dughene mizerabile și magazine cu termopane albe alternează cu service-uri auto sau foste reședințe somptuoase, cu etaje de lemn, care acum stau să cadă. E un haos urbanistic perfect, o îngrămădire de toate și nimicuri. Sunt aici blocuri ale middle-class-ului cosmopolit și fundături în care se ascund păianjeni printre tomberoane.

Contrastele flagrante surprind o zonă a Istanbulului în plină transformare: cele două foste cartiere, rămase de izbeliște până acum vreo zece ani, și populate de sărăcime, au fost redescoperite de mici antreprenori, care le exploatează farmecul oriental, deschizând cafenele șic și hoteluri-boutique. Cu cât te apropii mai mult de mare, cu atât transformarea e mai evidentă. În final, străzile din apropierea bulevardului Ayvansaray, cel care mărginește în această parte a orașului Cornul de Aur, formează deja o zonă gentrificată, cu mult make-up urban și terase care zumzăie de mușterii.

În apropiere se află și biserica Sf. Gheorghe, a Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului, cea mai importantă biserică ortodoxă rămasă în oraș. Este o bijuterie de artă și arhitectură bizantină ocolită de masele de turiști, care merită cu prisosință o vizită.

***

În ultima parte a călătoriei la Istanbul vizităm câteva clădiri-reper din inima orașului istoric, iar apoi ne odihnim la Business Lounge-ul Turkish Airlines de pe noul aeroport al Istanbulului, înainte de întoarcerea la Cluj-Napoca.


Nota redacției: Deplasarea la Istanbul a fost susținută de Turkish Airlines, selecția informațiilor, comentariile și opiniile sunt ale autorului

Postaţi un comentariu