Statutul sociopsihologic al profesorului din România actuală

Nu este cazul ca în microtextul de față să dezvolt idei cu privire la disciplinele care studiază socioumanul, dar e bine de știut că psihologia socială abordează stările, procesele și fenomenele care îmbină strâns socialul cu psihologicul. Când accentul este pus pe psihologic vorbim de psihosociologie, când este pe social, de sociopsihologie.

Iar educația și implicit condiția profesorilor în comunități și la nivel național, nu doar că este socială ca manifestare, dar este determinată și configurată de factori sociali (economici, politici, structuri și interacțiuni sociale, mentalitate). Pe de altă parte, este unanim recunoscut rolul major al educației în viața și dinamica unei națiuni, acest rol însemnând nu doar asigurarea de specialiști ci și un anume profil psihomoral, anumite atitudini și valori sociale care iradiază puternic în toate tipurile de comportament, începând de la cel economc și politic până la cel civic, la cel familial și la relațiile interpersonale cotidiene. De aceea, este cu totul eronată afirmația care încă circulă, anume că sunt prea mulți absolvenți de facultate. De altfel, dacă luăm în calcul numarul de licențiați raportat la numărul total de locuitori, și în prezent ne situăm și la acest capitol printre ultimii în Europa.

Calitatea populației unei țări depinde extrem de mult de nivelul de educație școlară al cetățenilor săi. Și bineînțeles că nu e vorba doar de numărul de ani de școală în sine, ci mai ales de conținutul învățământului, de ce fel de competențe profesionale, emoționale și axiologice se dobândesc în toate treptele de studiu, începând de la grădiniță. Lipsa de pregătire școlară bazală se poate ușor constata și în exprimările publice ale unor demnitari.

Când analizăm și interpretăm calitatea învățământului și rezultatele lui în viața socială e necesar să avem în vedere că în joc nu este doar calitatea cadrelor didactice, ci sunt mai mulți factori de sistem social, inclusiv calitatea copiilor, aceasta, la rândul ei, fiind esențial determinată de calitatea părinților și a familiei.

În acest sens, statutul socioprofesional al cadrelor didactice este marcat semnificativ de mai multe presiuni. În primul rând, în ciuda mereu înnoitelor promisiuni, venitul rămâne modest, ceea ce afectează nu numai motivația și entuziasmul în activitățile școlare, ci și prestigiul public. O dificultate majoră în performanțele instructiv-educative și în confortul psihosocial al cadrelor didactice o reprezintă volumul claselor de elevi, de regulă peste 30, de vreme în majoritatea țărilor europene este de până la 25. Eficiența educațională e dată și de climatul psihoemoțional din timpul orelor și din școală în general, care ar trebui ferit de abuzuri și violențe, inclusiv de cele verbale.

Și dacă pe această linie incriminăm mai degrabă profesorii, devine din ce în ce mai clar cât de mult contează comportamentul elevilor ca inițiator ai unor astfel de acte. Aș spune în această ordine de idei că nu doar în școală, ci în interacțiunile socioumane curente de orice fel, dreptul la libera exprimare și democrația nu trebuie confundate cu obrăznicia.

Această constatare însă necesită imediat următoarea remarcă: într-o cultură impregnată de mentalitatea tradițională, paternalist-autoritară, ca părinți și ca profesori, ca adulți în general, avem tendința de a califica repede ca „obrăznicie” orice manifestare verbală sau de conduită neconformă cu părerile și crezurile noastre. Ascendentă este și presiunea resimțită de cadrele didactice din partea părinților elevilor. Și aici, odată cu emanciparea informațională produsă în special de media socială – care creează tot felul de iluzii de „experți” – la vechea pretenție școala trebuie să îl educe, părinții dau sfaturi ferme cum ar trebui organizat procesul de învățământ, ce si cum ar fi bine să fie predat. Desigur, părinții au tot dreptul de a-și exprima părerile despre diferite aspecte ce privesc educația, cu atât mai mult când e vorba de clasele unde sunt copiii lor, dar de aici și până la a insista direct sau prin intermediul elevilor la impunerea anumitor reguli subzistă o mare distanță. La rândul lor, părinții, familiile, comunitățile, opinia publică pe ansamblu au temeiuri în a semnala multe manifestări indezirabile, atât din partea decidenților în politicile educaționale cât și al unor profesori, pentru aceștia din urmă cum ar fi: metode învechite de predare, insuficienta flexibilitate în tratarea unor situații și cazuri specifice sau eterna problemă a orelor particulare.

Cred în final că este echilibrat și onest să considerăm că profesia de dascăl are, ca aproape oricare alta, avantaje și dezavantaje, angajează costuri și beneficii. Și în ciuda faptului că la scară statistică în sistemul de învățământ are loc o oarecare contraselecție, datorită în principal salariilor neatractive, majoritatea profesorilor își onorează statutul profesional. Și mulți dintre ei o fac cu pasiune și cu mare înțelegere față de atât de admirabila dar și dificila vârstă a copilăriei și mai ales a adolescenței. Iar în ce privește viitorul atât de complexului sistem educațional, să nu omitem că el face parte dintr-un sistem social mai larg și mai complex, România de azi, cu umbrele și luminile ei.

Text:  Petru Iluț