Meda Damian: „Învăţătorul este un olar al sufletelor”

Meda Damian, "Mama Meduză"- Foto: arhiva personală
transilvaniareporter.us18.list-manage.com

Meda Demian sau „Mama Meduză”, cum îi spun cu mult drag copiii, provine dintr-o familie de învăţători, astfel că dragostea pentru învăţătură i-a fost insuflată încă de la o vârstă fragedă de bunicul său, cel care a crescut-o şi care a îndrumat-o spre acest drum.

„Pe parte maternă, din stră-străbunici, în fiecare generaţie a fost un învăţător sau un profesor. Mama mea a fost singura care a sărit peste această profesie. Bunicul a fost învăţător. El m-a înscris la Şcoala de Aplicaţie cu clasele I-IV, cum se numea pe acea vreme, unde este acum Transylvania College. Şcoala aparţinea de liceul pedagogic. Am făcut cei patru ani acolo, dar între timp am început înotul de performanţă. S-a format atunci prima clasă sportivă, aşa că pe clasa a cincea am mers la clasa de nataţie. Antrenorul era proaspăt absolvent al facultăţii, Dan  Ciontea. După terminarea şcolii generale, m-am întors la liceul pedagogic”, povesteşte Meda.

„Chemarea genelor”

Prima dragoste sau poate „chemarea genelor” şi-a spus cuvântul. După terminarea liceului, Meda şi-a dorit să devină medic.

„Am dat la medicină, dar am căzut. S-a intrat cu 7,60 şi au am căzut cu 7,50. La 1 septembrie însă, am primit post de învăţătoare. Toţi ai mei m-au sfătuit să merg la repartiţie. Am fost a treia din promoţie şi având buletin de Cluj, am primit un post în Cluj. Primii trei absolvenţi erau, de regulă, repartizaţi în oraş. Eram titulari prin repartiţie guvernamentală. Am fost repartizată la fosta Şcoală Generală 20, pe strada Taberei. Aveam emoţii mari. În aprilie am împlinit 18 ani, iar la 1 septembrie m-am prezentat la post. Am ajuns împreună cu o colegă care fusese şi ea repartizată cu mine, primele la şcoală, deşi nu erau cursuri.  La ora 7 noi aşteptam să vină cineva să ne prezentăm repartiţia”, îşi aminteşte Meda Damian de primele emoţii prilejuite de meseria care urma să îi marcheze viaţa.

Cu toate că s-a gândit să îşi mai încerce încă o dată norocul la medicină, timpul nu i-a mai permis să se pregătescă aşa cum şi-ar fi dorit.

„Pe vremea accea nu existau atât de multe posibilităţi, atâtea dotări ca acum, fapt pentru care trebuia să lucrăm foarte mult noi, să facem planşe la română, la matematică, la istorie pe carton, cu tempera, cu creioane colorate. Primii trei ani, până la examenul de definitivat, am fost ucenici şi în fiecare noapte lucram până la 12 pentru a avea material didatic. Scriam toate fişele de mână şi în cel mai fericit caz cu indigo-ul. Trebuia să aveam proiect de lecţie la fiecare obiect. La cel târziu 7:30 trebuia să fim în şcoală, să prezentăm la verificat proiectele de lecţie şefei de comisie sau doamnei directoare. Nu începeam lecţiile fără această verificare. Acum am uneori studenţi în practică şi este o diferenţă foarte mare între modul în care lucram noi şi cum se pregătesc acum aceştia. Pentru că totul trebuia pregătit atât de minuţios, nu am mai avut timp să învăţ pentru medicină. Am rămas învăţătoare”, explică aceasta.

Este învăţătoare de 33 de ani, timp în care a format sute de tineri. A lucrat 12 ani la şcoala unde a fost repartizată, iar apoi din cauza unor probleme de sănătate, dar şi pentru că îşi dorea să fie mai aproape de fiica ei, s-a transferat la Şcoala Generală de pe strada Horea, unde lucrează şi în prezent. „După ce m-am căsătorit, am rămas însărcinată. Am dat la Drept, dar a venit fiica mea pe lume şi am decis să întrerup facultatea pentru a putea petrece timp cu ea. În plus, Dreptul nu era recunoscut în învăţământ. M-am transferat la şcoala de pe Horea în 1998. Am urmat apoi cursurile Facultăţii de Psihopedagogie Specială din Cluj”, povesteşte doamna învăţătoare.

Îi place foarte mult meseria aleasă pentru că iubeşte copiii şi ea ca a doua mamă pentru ei, nu degeaba copiii o strigă „Mama Meduza”. În cei peste 30 de experienţă, a observat cum anume s-a schimbat societeta prin prizma micuţilor care ajung pe băncile şcolii şi nu neapărat în bine:

„Acum 30 de ani, copiii veneau la vârsta de 6 ani la şcoală, în clasa I. Pe urmă, sistemul s-a schimbat şi au început să vină la 7 ani la şcoală. Acum s-a revenit la vârsta de şase ani, dar s-a introdus clasa pregătitoare sau clasa zero. Ce diferenţe am observat? Copiii de acum 30 de ani erau mult mai maturi, mult mai liniştiţi, cu mai multe priceperi şi deprinderi formate de acasă şi de la grădiniţă. Copiii de acum sunt mult mai agitaţi, mai copilăroşi, imaturi şi întâmpinăm dificultăţi cu priceperile şi deprinderile: nu ştiu să îşi lege şireturile, să stea pe scaun, să ţină corect lingura când mănâncă. Vin cu multe carenţe vizavi de lucrurile pe care ar trebui să le înveţe în famile sau la grădiniţă de la o vârstă mult mai fragedă. S-a schimbat într-adevăr dinamica societăţii, dar mi se pare totuşi că anumite deprinderi, priceperi şi valori, oricât de ocupaţi am fi, trebuie să îi învăţăm pe micuţi, să ne asumăm o responsabilitate ca părinţi. Nu există scuza că nu am timp. Trebuie să fii responsabil când aduci un copil pe lume. Trebuie să îl înveţi lucrurile de bază”, consideră Meda.

Meda Damian şi Augustin Merdan au fost colegi de clasă şi au rămas buni prieteni şi odată cu trecerea timpului / Foto: Maria Man

Citiţi şi: Augustin Merdan, un învăţător atipic

Cum îi câştigă pe copii?

Oferindu-le în primul rând afecţiune.

„Încerc să nu vorbesc cu ei pe un ton ridicat. Ei se plâng mereu că adulţii strigă la ei. Încerc să fiu blândă şi jucăuşă cu ei, iar la vârsta de şase, şapte ani, mergem pe recompense şi pe negocieri. Încerc să nu am în vocabular cuvântul «nu». Prefer să le explic, decât să le interzic anumite lucruri. Ei nu vor să mai audă cuvântul nu, pe care îl aud atât de des fără nicio altă explicaţie. Eu iubesc foarte mult copiii şi îi determin şi pe ei să fie afectuoşi şi lipicioşi. Acest lucru face foarte mult. Copilul este pur, naiv şi îţi dăruieşte sentimente curate. În momentul în care intervine sentimentul de afecţiune, poţi să obţii foarte mult: linişte, disciplină, poţi să le ceri să facă eforturi la învăţătură. Cu cei şmecheraşi încerc cu negocieri, adaptate vârstei lor. Dar cel mai mult funcţionează premiile şi afecţiunea”, explică învăţătoarea.

Meda petrece cu cei mici opt sau chiar nouă ore pe zi, pentru că elevii rămân de regulă, după ore, la programul de After School.

„Eu vin în mod special mult mai devreme dimineaţa pentru că mulţi dintre ei fac naveta din Floreşti, Sălice, Valea Chintăului şi ajung la şcoală şi cu o oră mai repede. Mi-am făcut obiceiul să vin la şcoală la 7:15, să îi culeg pe toţi şi să îi aduc în clasă. Li s-a format un reflex şi au ajuns să ştie fără ceas momentul în care ajung la şcoală. Ies şi mă aşteaptă. Vin roată-roată pe lângă botul maşinii până când parchez şi strigă în cor Mama Meduză”, povesteşte dascălul. Consideră că în această meserie secretul e ca elevul să simtă că îl iubeşti, că tot ceea ce faci, faci spre binele lui, să ştie că unele lucruri sunt permise, iar altele nu.

Meda a fost denumită Mama Meduză de generaţiile anterioare, în momentul în care căutau un nume potrivit pentru clasa lor, în cadrul unei serbări atipice. „În plus mă chemă Meda, iar de la Meda, e simplu să spui Meduză. Aşa mă strigă copiii, dar şi colegii sau părinţii. Cred că voi ieşi la pensie Mama Meduză. Nu mă supăr. Avem în clasă şi un desen, Meduzel, pe uşă şi un cântec adaptat meduzei”, poveşte Meda.

Învăţătoarea este o fire veselă şi îi place ca atmosfera din clasă să fie în concordanţă cu spiritul său ludic, fapt pentru care face o mulţime de activităţi extracurriculare cu cei mici: îi duce la filme, le teatru, îi învaţă să gătească – în curând clasa va avea propria carte de bucate- pictează, merg în excursii, participă la acţiuni caritabile, concursuri de citit. Copiii sunt încântaţi, iar la un simplu sondaj prin clasă, răspunsurile sună aşa: „Nu am crezut că va fi aşa frumos la şcoală”, „Mie îmi place aici mai mult ca acasă”, „Facem foarte multe activităţi, nici nu le mai ştim pe toate”.

Pentru că pune preţ pe ceea ce îşi doresc copiii, înainte de fiecare şedinţă cu părinţii, Meda îi roagă pe copiii să îi spună pentru ce să îi „certe” pe adulţi.

„Cel mai mult îşi doresc ca părinţii să petreacă mai mult timp cu ei, să stea mai mult timp pe afară şi să nu mai ţipe nimeni la ei”, povesteşte învăţătoarea.

Pentru a le îndeplini aceste dorinţe, doamna învăţătoare organizează activităţi împreună cu micuţii, dar şi cu părinţii acestora. Astfel, au fost împreună în excursii, s-au întâlnit înainte de începerea anului şcolar în Parcul Central „Simion Bărnuţiu”, iar în curând vor organiza o nouă acţiune care îi va avea drept actori principali pe copii şi părinţi, cu jocuri, concursuri, preparate delicioase. Acţiunea are la bază cartea „James şi piersica uriaşă”, pe care elevii şi părinţii trebuie să o citească pe parcursul unei luni. „Vom construi o piersică uriaşă, vom găti ceva simplu pe bază de piersici şi vom face concursuri în cadrul cărora copiii vor concura cu părinţii”, spune Meda.

Ceaiul de la ora 15

Un alt obicei al clasei este ceaiul de la ora 15:00. „În sezonul rece mai ales, zilnic, pregătim ceaiul de la ora 15:00. Am plită, am oală şi le fac ceai. Ungem pâine cu dulceaţă sau aducem biscuiţi şi mănâncă toată lumea”, spune învăţătoarea.

„Sunt fantastici dacă ştii să îi primeşti în suflet”

„Dacă nu ar fi fost copiii şi nu aş fi avut relaţia aceasta extraordinară cu ei, cred că m-ar fi copleşit multe necazuri. Generaţia trecută m-a impresionat. Mama a murit acum doi ani. În acea perioadă, copiii au rămas singuri o săptămână. Au fost foarte cuminţi. Rând pe rând, veneau în faţă şi predau. Îşi dădeau singuri şi teme! Colegii mei treceau din când în când să vadă ce fac. Au fost exemplari. Când m-am întors la şcoală, mi-au spus că ei ştiau că supărată şi că măcar atât să facă şi ei. Ceva extraordinar! Îmi şi dau lacrimile când mă gândesc la ei. Ce poţi să ceri mai mult de la nişte copii? Sunt fantastici dacă ştii să îi primeşti în suflet. Ei ne fac nouă mai mult bine, decât la facem noi lor, predând. Pentru mine meseria de învăţător e aidoma meseriei de olar, doar că noi lucrăm cu suflete. Creşti şi modelezi cinci ani un copil. Vine mic, speriat, nu ştie prea multe, dar totuşi la această vâstă se formează caracterul, personalitatea. Noi modelăm sufletele copiilor. Învăţătorul este temelia fundaţiei”, spune Meda.

Consideră că sistemul ar trebui să reformeze programele şcoalare mult prea încărcate pentru clase a treia şi a patra. „S-a lucrat la manualele de clasa pregătitoare. Mi s-au părut bine puse la punct, dar apoi nu s-a mai lucrat. Ne-am împotmolit la a treia, a patra. Avem foarte multă materie”, explică Meda.

Dacă bunicul său care a crescut-o până la 9 ani a fost modelul său, cărţile care au marcat-o şi i-au deschis apetitul de citit se leagă tot de copilărie: „Nu mă săturam de Poveştile nemuritoare. Am descoperit Legedele Olimpului, iar  mai apoi am devorat tot ce a scris Dumas. Şi acum îmi plac enorm cărţile lui şi revin la ele de câte ori am ocazia”, spun Mama Meduza.

Postaţi un comentariu