Vlad Căpușan, alpinist și explorator clujean, cu gândul la Pioletul de Aur: Despre 13 ani de eșecuri și succese

Foto: Arhiva personală

„Sunt aici, în fața voastră, nu după o expediție reușită, ci după 13 ani de eșecuri și succese”, astfel și-a început discursul tânărul explorator clujean Vlad Căpușan care, în 31 octombrie, anul acesta, alături de alpinistul arădean Zsolt Torok, a devenit primul alpinist din lume care a cucerit vârful Himalayan Peak 5, aflat în Nepal, la 6.374 de metri altitudine.

Timp de o oră, la invitația Asociației Internaționale a Studenților Veterinari (IVSA), Vlad Căpușan a vorbit luni, 12 decembrie, despre ambiție, eșec și perseverență, dar și despre momentele cheie din evoluția lui sportivă care i-au schimbat modul de a se raporta la viață și la pasiunea pe care o are din copilărie: muntele. A vorbit despre vârfuri „de dosare”, care trebuie escaladate cu răbdare și calm și despre vârfuri adevărate, unde ajung doar cei care nu își abandonează visele atunci când li se pun piedici. „Cel mai mare rezultat în parcursul meu până astăzi a fost faptul că în permanență am reușit să îmi depășesc limita”, a spus Vlad.

Foto: Arhiva personală

Foto: Arhiva personală

În continuare, exploratorul clujean a povestit care au fost cele mai importante lecții pe care le-a învățat ca alpinist.

„M-am apucat de alpinism în 2003, la vârsta de 13 ani. În 2003 a fost prima expediție românească pe Everest și, în comunitatea în care eu mă învârteam, toată lumea vorbea despre Everest ca fiind chintesența alpinismului. Am căzut și eu în această capcană și, timp de un an de zile, am trăit cu ideea că în momentul în care ai ajuns pe Everest, ești împlinit ca alpinist, sau că vârfurile de 8000 de metri ar fi etalonul în această activitate. Auzeam povești legate de aventura de a escalada Everestul, de oamenii morți pe care îi vezi pe drum. Ce nu știam eu la acel moment era că oamenii pe care îi găsești pe „cărare” nu sunt morți din cauza dificultății traseului, ci pentru că o zi pe Everest înseamnă cel puțin 100 de oameni care ajung pe vârf, înseamnă efectiv o industrie. La 13 ani, eu nu știam acest lucru, eram indus în eroare de această mare expediție românească și de faptul că în România nu exista o cultură a alpinismului”, a povestit Vlad.

Foto: Arhiva personală

Foto: Arhiva personală

În 2004, în evoluția tânărului alpinist avea să se producă o mare schimbare în urma unui articol citit de el într-o revistă britanică, despre Doug Scott și Chris Bonington și despre expediția lor din 1977. Atunci, cei doi au cucerit în premieră vârful The Ogre (Baintha Brakk-7285), din Pakistan, considerat și astăzi ca fiind unul dintre cele mai dificile vârfuri din lume, arătând că performanța stă în felul în care cațări un munte, nu în ideea de a cuceri un munte doar pentru că este înalt.

„Povestea lor a venit într-un moment în care aveam impresia că Everestul este etalonul. Dar mi-am dat seama că dincolo de poveștile care circulau în jurul meu se află o altă lume. O lume plină de aventură, în care încă există conceptul de explorare. A fost un punct zero pentru mine pentru că de atunci am început să visez, oarecum, diferit. Dacă până atunci îmi doream să urc pe cei 14 optmiari, visul clasic al oricărui alpinist, în momentul acela mi-am schimbat radical percepția. Mi-am dat seama că adevărata performanță se află în munții tehnici”, a spus Vlad Căpușan.

Prima lecție adevărată pe munte a fost pentru Vlad Căpușan în timpul expediției pe Kusum Kanguru, un vârf de 6400 de metri din Nepal, unde a descoperit alături de coechipierii lui, Lea Urs şi Joco Biro, ce înseamnă ca fiecare să își atingă propriul vârf.

„Deși am atins acel vârf și era o performanță pentru mine, nu mă simțeam împlinit pentru că am urcat alături de niște oameni, am luptat alături de ei, dar am ajuns singur pe vârf pentru că ei abandonaseră pe parcurs. E ca în război, când ești fericit că ai ajuns acasă, dar toți prietenii tăi au rămas pe front. Îmi aduc aminte că la coborâre, unul dintre colegii mei mi-au spus să stau liniștit că și ei și-au atins vârful. Până în acel moment aveam o gândire extrem de superficială. Vedeam doar ideea de vârf geografic, nu a vârfului din interiorul nostru, a limitei din noi”, a mărturisit Vlad Căpușan.

Trei ani mai târziu, în 2013, Vlad avea să pornească într-o nouă mare aventură, de data aceasta pentru a cuceri vârful Manaslu (8.200 m) din Himalaya alături de alți doi alpiniști clujeni Adrian Vălean și Vasile Cipcigan și americanul Mike Bowyer. În această expediție, Vlad a înțeles, din nou, că pe munte a urca pe vârf este opțional, dar a coborî este obligatoriu.

Foto: Arhiva personală

Foto: Arhiva personală

„Eșecul de a cuceri acel vârf a reprezentat pentru mine cea mai mare motivație. Și chiar dacă nu am atins acel vârf geografic, mi-am atins vârful meu și sunt încă în viața. În acel moment am fost persoana pe care eșecul a motivat-o. După 2013 au urmat câteva momente fantastice pentru mine”, a precizat Vlad Căpușan. Experiența acumulată cu fiecare ascensiune l-a făcut pe Vlad să realizeze cât de important este să aibă alături un coechipier care să-i ofere încredere. „Alpinismul înseamnă, de fapt, să fii confortabil în inconfortabil, adică să te simți bine într-o situație în care ar trebui să te simți nesigur. Iar siguranță este dată, în cele mai multe cazuri, de coechipierul tău”, a precizat Vlad.

Mai departe, alpinistul clujean a făcut referire la obiectivul foarte curajos pe care l-a atins anul acesta alături de alpinistul Zsolt Torok, respectiv Vârful Cholatse din Nepal, un vârf foarte tehnic din zona Himalaya. „A fost una dintre aventurile vieții mele să urc pe acest vârf pentru că am avut patru zile de vreme proastă care în Himalaya înseamnă temperaturi sub -20 de grade, înseamnă un vânt cumplit și o mare lipsă de oxigen. Cățărând alături de Zsolt mi-am dat seama ce înseamnă să lucrezi în echipă. În momentul în care am urcat cu Zsolt pe acest vârf, am știut că sunt două variante: în cazul în care cad, fie mă va ține cumva, fie va cădea împreună cu mine”, a povestit Vlad. Cucerirea vârfului Cholatse a înseamnat pentru Vlad începutul unei noi viziuni: aceea de a se gândi împreună cu Zsolt la un viitor Piolet de aur, un fel de Oscar în alpinism, un premiu pe care îl primești atunci când realizezi cea mai dificilă ascensiune montană.

Foto: Arhiva personală

Foto: Arhiva personală

Vlad Căpușan a mai vorbit și despre cea mai emoționantă parte a fiecărei expediții care pe care o desfășoară în Nepal, respectiv aterizarea pe aeroportul Lukla, unul dintre cele mai extreme aeroporturi din lume. De la un pilot al unui avion care făcea zilnic zboruri pe acel aeroport Vlad a învățat și una dintre cele mai importante lecții din viață: „Nu știu dacă îți dai seama”, i-a spus pilotul, „dar avionul este în pericol în momentul în care stă pe sol, nu în momentul în care zboară. În momentul în care stă pe sol, avionul ruginește și cel mai periculos este să zbori cu un avion care a stat la sol mai mult de o săptămână. Avionul e făcut să zboare”. În acel moment, a povestit Vlad, și-a dat seama că indiferent cât de departe este visul fiecăruia dintre noi, el se poate împlini pentru că suntem făcuți să zburăm, nu să stăm la sol. „Cu cât stăm mai mult la sol, cu atât motorul nostru se degradează”, a precizat exploratorul clujean.

În 31 octombrie, anul acesta, la ora locală 14:10, alpiniștii români Vlad Căpușan (26 de ani) și Zsolt Torok (43 de ani) au devenit primii oameni care au ajuns la 6.374 de metri, pe Peak 5, din Masivul Himalaya, un vârf muntos care momentan are un nume generic, dar care ar putea primi un nume românesc după încheierea tuturor formalităților. Ruta pe care cei doi alpiniști au parcurs-o are deja nume românesc, respectiv Romanian Flame (Flacăra Românească). „Să mă duc într-un loc unde nu a mai fost nimeni a însemnat visul meu de mic, de când citeam despre povestea lui Doug Scott”, a precizat Vlad Căpușan. Tânărul a povestit ce a însemnat escaladarea unui vârf necucerit până astăzi și senzația pe care a avut-o acolo, deasupra Podișului Tibetan. Potrivit alpinistului clujean, o prezentare detaliată a expediției pe vârful Himalayan Peak 5 va avea loc la începutul anului viitor, când cel mai probabil se va ști dacă vârful va primi, într-adevăr, un nume românesc.

„Pentru a vedea ce înseamnă nebunia, trebuie să vezi ce înseamnă normalitatea. Uitându-mă la unii dintre foștii mei colegi din școală, îmi dau seama că normalitatea înseamnă mersul la muncă, înseamnă poate un concediu de 20 de zile și, în cel mai bun caz, o ieșire în Austria…iarna. Dacă asta înseamnă normalitate, atunci eu prefer să fiu nebun, să trăiesc o viață fabuloasă și să îmi urmez pasiunea”, a concluzionat Vlad Căpușan la întâlnirea cu studenții Universității de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Cluj-Napoca (USAM).

Citiți și:

Vlad Căpuşan, explorator: „Deasupra norilor mă simt cel mai fericit”


Publicitate

1 Comentariu

  1. Mihai Iubasiu spune:

    Pacat ca in la noi normalitatea nu inseamna de fapt un concediu in Austria iarna fiindca majoritatea oamenilor nu-si permit asta si nici macar nu au vazut lacul Bucura sau Delta Dunarii si nu traim intr-una di cele mai sarace tari

Postaţi un comentariu