„Totul e bine când se termină” deschide stagiunea la Reactor. Interviu cu regizorul Radu Nica despre teatrul „care nu vinde gogoși” și criza democrației

Foto: Radu Tompa

După 12 ani de la spectacolul „Viața boemei”, montat la Teatrul Maghiar de Stat, regizorul Radu-Alexandru Nica revine la Cluj, de data aceasta la Reactor de creație și experiment, pentru a semna regia spectacolului Totul e bine când se termină. Noua producție, care de altfel deschide stagiunea 2019-2020 în spațiul de pe strada Petöfi Sándor nr. 4, se bazează pe una dintre cele cinci piese de teatru scrise vara aceasta în cadrul Drama 5 – program de rezidențe de dramaturgie organizate de Reactor, aflat anul acesta la a patra ediție. Autoarea textului Totul e bine când se termină, Andreea Tănase, alături de alți patru autori dramatici, au petrecut luna iulie la Reactor, scriind, sprijiniți de mentorul lor, Alina Nelega. Totul e bine când se termină invită publicul în universul intim al vieții de cuplu, unde doi oameni sărbătoresc cea mai importantă zi din viața lor.

Mai multe despre spectacol, despre „derapajele” teatrului de stat și direcțiile teatrului independent, dar și despre temele care îl preocupă în acest moment, am încercat să aflăm de la regizorul și istoricul de teatru Radu-Alexandru Nica într-o pauză de repetiții.

Ce te-a motivat cel mai mult să iei parte la proiectul propus de Reactor? Te-a atras tema spectacolului, locul, echipa proiectului?

În primul rând am fost motivat de temă și de faptul că textul era foarte bine scris. Din punct de vedere regizoral a fost atipic pentru mine pentru că pentru prima dată nu am mai lucrat un proiect pe un text propus de mine, ci „la comandă”. Tot pentru prima dată am avut ocazia să experimentez o scenografie bazată pe concept video și din acest punct de vedere a fost o provocare. Lucrurile s-au desfășurat foarte bine pentru că dramaturgul, în cazul acesta Andreea Tănase, a fost foarte flexibil. Există și situații în care intervine problema paternității textului, ceea ce poate crea discuții, dar în cazul nostru nu a existat tipul acesta de conflict. Andreea a trecut foarte bine peste faza strict auctorială pentru a deveni parte a echipei de creație.

„Totul e bine când se termină”/Foto: Bogdan Botaș

„Totul e bine când se termină”/Foto: Bogdan Botaș

„Totul e bine când se termină” cu Paula Rotar și Paul Socol/Foto: Bogdan Botaș

Care este miza spectacolului?

Nefiind un proiect politic sau social cred că miza principală este aceea de a crea un prilej pentru spectatori în care să chestioneze cum se raportează ei astăzi la relația de cuplu într-o perioadă în care societatea, în general, trece printr-o criză a masculinității, dar și a feminității. Feminismul începe și la noi în societate să se manifeste, dar raporturile de forță s-au democratizat. În ce măsură mai putem vorbi de cupluri în ziua de astăzi?. Există sociologi care spun că după anii 1968, perioada monogamiei seriale, probabil tendința este astăzi tot spre un construct în care nu mai există puncte fixe și care poate crea anxietăți. De aceea cred că trebuie să ne pregătim nu doar ideologic, ci și existențial pentru viitor. Spectacolul Totul e bine când se termină asta are de oferit. Nu dă răspunsuri, dar ridică întrebări. Producția noastră este atipică pentru teatrul independent. Nu se situează într-o zonă foarte socială, foarte politică, nu este într-o zonă tezistă. Dar îți oferă prilejul de a te chestiona.

Asta se așteaptă de la teatrul independent? Să aibă o misiune socială, politică?

Nu neapărat. Dar generația aceasta, cu zece ani mai tânără decât mine, e mult mai conștientă și implicată social și politic decât a fost și este generația mea. Și atunci a avut nevoie de un anume tip de teatru. Nu și-au propus estetic să fie așa. Eu, de exemplu, aș fi foarte tentat să aduc în teatrul independent texte clasice puternice, în cheie contemporană. Mi s-ar părea interesant de montat aici un Shakespeare sau un Dostoievski. Zona socială și politică este necesară, la fel și metoda devised theatre, sau creația colectivă care nu se practică în România în teatrul de stat, dar cred că teatrul se poate face în mai multe feluri și avem de învățat din toate tipurile de experiență. Dacă vii cu un alt tip de suflu, lucrurile nu pot decât să se îmbunătățească și să se evite intrarea în acel tip de repetitivitate care la un moment dat tinde să devină sterilă.

Credit foto: Reactor/Bogdan Botaș

Cum te-ai simțit la Reactor în ultimele săptămâni?

Mi-am dorit întâlnirea cu Reactor pentru că am vrut să lucrez relaxat. Nu am mai vrut să simt presiunea de a livra la un anumit nivel, presiune pe care o simți în teatrele naționale în care ți se cere să îți păstrezi cota. Așteptările sunt întotdeauna foarte concrete și ridicate în teatrele de stat și cumva mi-am dorit un mediu în care să existe miza calității, dar să nu se simtă presiunea. Lucrurile au devenit astfel mai relaxate și mai creative. Chiar dacă sună banal, teatrul independent e un mediu în care lumea se ține de cuvânt. Nu se vând gogoși.

Care a fost ultimul text clasic pe care l-ai montat?

Cel mai recent text a fost „Mult zgomot pentru nimic”, după William Shakespeare, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, pe care l-am montat într-o cheie feministă, ca o critică la adresa societății și pe care l-am plasat într-o Românie generică cu politicieni mafioți. Mă interesează în mod deosebit textele clasice pentru că au teme grele și sunt extrem de bine scrise. Dar nu mă gândesc la texte clasice montate în cheie clasică. Cred că tocmai din înfruntarea între optica noastră de secol XXI și estetica noastră și un text clasic de secol XVI sau XIX, exact din această sinteză poate ieși ceva. Dar nu cred în exclusivități. Acum simt că am mai degrabă nevoie de asta.

Din cine este formată marea masă a publicului de teatru?

La teatrele de stat se mizează, din punctul meu de vedere, pe un public burghez, care nu vrea să fie deranjat din zona de confort și care consumă o artă mult prea comercială pentru niște teatre subvenționate în proporție de 90%. Asta are cauze absolut obiective. Adică evaluările directorului se fac pe bază de cifre și dacă vrei cifre, normal că vei căuta comercialul. Cred însă că teatrele independente deservesc unui public mai tânăr, mai activ, mai protestatar. E nevoie foarte mare de aceste spații pentru că peste tot în Europa zona independentă este cea mai inventivă și dă tonul fresh al noilor estetici. Aici se experimentează mai mult pentru că, evident, pornirile cele mai radicale vin de la oamenii tineri.

Are teatrul din România o anumită direcție estetică sau etică în acest moment?

Din fericire nu mai are acum o singură direcție. Se simte suflul spre nou din partea teatrelor independente. E o direcție în continuare estetizantă și mai înclinată spre poveste și spre comercial, în zona teatrului de stat și o direcție de statement performativ post-dramatic, politic, social în zona independentă. Dar există teatru pur comercial și în zona independentă, cum sunt și experimente lăudabile în teatrele de stat. Una dintre frâne în teatrele de stat ar fi faptul că managerii lor sunt foarte dornici de premii, de garanții ale produsului și atunci merg pe aceleași nume, motiv pentru care nu există suficientă diversitate astfel încât să naști o lume teatrală cu adevărat diversă, cu voci estetice personale. Nu există suficientă diversitate pentru că nu este încurajată și nu este încurajată din cauza sistemului de evaluare care impune premii UNITER, critică bună, prezență la FNT (Festivalul Național de Teatru, n.r.). Atunci, evident că repeți rețeta la nesfârșit, cu aceiași 20 de regizori și trei-patru scenografi pe care îi rulezi mereu. Alternative ar exista foarte multe, dar riscul e doar pe hârtie. Tinerii nu sunt investiți cu încredere.

În calitatea de profesor, cum e să formezi un regizor în trei ani?

Școala nu își propune să creeze artiști, ci să învețe meserie. Dar este greu să înveți meserie în trei ani. Din șase examene, între zece minute și o oră fiecare, nu ai cum să devii regizor. Practic, cumulat, se creează trei ore de spectacol în șase ani. Ca urmare, eu încerc să încurajez în studenții mei propria voce și creativitate. Trăim într-o epocă în care vocea personală și amprenta personală, oricât de imperfecte și atacabile sunt, contează cel mai mult și de aceea ca profesor pe asta mizez, deși nu mi se pare o abordare temeinică. Îmi plac foarte mult studenții de astăzi ca generație, îi văd foarte implicați. Sunt foarte conștienți de dificultatea contextului în care trebuie să trăiască, de concurența mare și de faptul că au posibilitățile de afirmare puține, dar și-au creat anticorpi pentru a face față. Au mai multe opțiuni astăzi decât aveam noi, dar mai greu accesibile. În teatre foarte greu se ajunge dacă nu ai un nume.

Te preocupă în mod deosebit anumite teme din actualitatea românească?

Mă interesează zona religiei și acel tip de religiozitate newage, acea pseudo-spiritualitate, care mi se pare extrem de periculoasă, care inundă societatea și care implică o fugă de responsabilitate și de gândire critică. Nu e un fenomen neapărat nou pentru că a mai fost prezent în istoria omenirii și s-a terminat prost. În anii ’30, lumea din disperare s-a agățat de forme pseudo religioase și a intrat pur și simplu cu capul fără a mai ține cont de rațiune. Teamă îmi este că trăim ceva similar, altfel nuanțat, dar recrudescența asta a dictaturilor mascate în discurs populist se aseamănă. E o criză a democrației și trăim vremuri periculoase. Mă sperie lipsa rațiunii, lipsa simțului critic și că s-a ajuns să se renunțe la aproape orice valoare democratică.

Ce îți place totuși în România?

Că încă există libertate. Că lucrurile funcționează suficient de puțin apropiate de perfecțiune, încât să te simți mai liber decât în Elveția, să zicem, unde există soluții prefabricate pentru orice problemă. Îmi displace ideea de control.

Cum a fost anul 2019 pentru tine din punct de vedere regizoral?

De obicei nu lucrez mai mult de trei proiecte pe an, dar anul acesta am ajuns, cu atât mai mult,  la concluzia că în ziua de astăzi nu mai poți fi sigur de nimic. În urma creșterii salariilor, s-a ajuns ca în teatre mai mult de 70% din buget să fie alocat salariilor, restul de 30% fiind bani folosiți pentru cheltuieli administrative în mare parte. Ca urmare, nu mai ajung banii pentru noi producții sau pentru onorarii. Astfel de blocaje se întâlnesc mai ales în orașele mari, în București sau în Timișoara de exemplu. De aceea spun că nu mai există nimic sigur. Nu poți semna contracte pentru anul următor pentru că bugetele sunt anuale și tot ce faci implică un oarecare risc. Asta e perioada pe care o traversăm. Dar încercăm să ne adaptăm și eu, personal, încerc să nu fac compromisuri.

Ce fel de regizor ești? Folosești anumite subtilități pentru a „manipula” emoția spectatorilor? Cu ce sentimente trăiești tu o premieră?

Emoția artistică e un instrument pe care îl folosești etic sau non-etic, în funcție de cât de responsabil ești. Eu încerc să fiu responsabil și nu manipulativ. Formația mea e un pic mai brechtiană, adică mixul de emoție și rațiune e undeva în echilibru. Din punctul meu de vedere lumea nu ar trebui să vină la teatru doar să se emoționeze, pentru că atunci arta are un rol strict tranchilizat, rol pe care îl are teatrul comercial pe care eu l-aș desființa. Nu cred nici că lumea poate ingurgita exclusiv statement-uri sau artă care să îți spună din start ce să gândești, o artă care deși nu se dorește a fi manipulativă sfârșește prin a fi îngrozitor de manipulativă prin intermediul repetitivității, nu al emoției. Scopul meu este de a-i lăsa loc publicului să fie critic. E un mijloc de a-l seduce. În ceea ce îi privește pe actori, nu încerc să îi manipulez, ci să îi conving. Îmi place să am de-a face cu artiști independenți de mine, nu cu instrumente. Întâmplător, într-un spectacol regizorul are rolul de arbitru, dar nu de Dumnezeu. În ceea ce mă privește, da am emoții, da sunt frustrat că particip la o reprezentație mai mult decât imperfectă, dar mi se pare și aici intervine educația mea reformată, mi se pare de datoria mea să stau acolo, să sufăr cu ei.

Cum simți Clujul în raport cu Sibiul, orașul în care te-ai născut?

Cluj este foarte pe val, ceea ce are și părți bune, dar a devenit un pic cam agresiv pentru gustul meu. Îmi place totuși că este un oraș viu, cu oameni creativi. Sibiu este un oraș de weekend și de retras la pensie.

Avanpremiera, respectiv premiera, spectacolului Totul e bine când se termină, de Andreea Tănase, în regia lui Radu Nica, vor avea loc în 11 și 12 septembrie la Reactor de creație și experiment. Scenografia și conceptul video: Mihai Păcurar. Cu: Paula Rotar, Paul Socol.

Radu-Alexandru NICA (n. 1979) este regizor și istoric de teatru. A absolvit secția de regie a  Universității „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, după ce a studiat teatrologia la Ludwig-Maximiliams-Universität din München şi regia la Bayerische Theaterakademie „August Everding”. Este doctor în teatru al Universităţii de Arte din Târgu-Mureş, iar în prezent e conferențiar la Facultatea de Teatru şi Televiziune din Cluj-Napoca. A montat pe scena Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu numeroase spectacole, printre care Am angajat un ucigaş profesionist (Aki Kaurismäki), Nora (Henrik Ibsen), Vremea dragostei, vremea morţii (Fritz Kater), Balul (după o idee a Theatre du Compagnol), Hamlet (W. Shakespeare) și Breaking the waves după Lars von Trier (nominalizat de UNITER la categoria Cel mai Bun Spectacol, în 2010). A colaborat ca regizor invitat cu teatre de prim rang din România în Cluj, Timișoara, Iași, București etc. Totodată, spectacolele sale au fost jucate pe scenele din Chicago, Liverpool, München, Gdansk, Essen, Heidelberg, Ulm ş.a. A obţinut numeroase premii şi distincţii, printre care Premiul pentru Debut al UNITER (în 2005, pentru Nora) şi două nominalizări la premiul UNITER pentru regia spectacolelor Mountainbikerii de Volker Schmidt, montat la Teatrul German de Stat din Timişoara (în 2012), respectiv Incendii de Wajdi Mouawad, producție a teatrului Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timișoara (în 2015).

Postaţi un comentariu