Titus Crăciun, jurnalist clujean întors din Himalaya: Despre frumusețea muntelui, sindromul berilor nebăute și promisiunea unei expediții viitoare

Foto: Arhiva personală

Din dorința de a urca pentru prima dată în viață pe un vârf de peste 8000 de metri și de a privi din perspectivă jurnalistică o asemenea călătorie, Titus Crăciun pleca în urmă cu aproximativ două luni spre Nepal. Alături de colegul său de expediție, alpinistul Vasile Cipcigan, unul dintre cei mai experimentați atleți montani din Cluj, de altfel și inițiatorul proiectului „Manaslu 2016 – Performanță pentru Cluj” și unul dintre membrii echipei care în urmă cu trei ani a încercat să atingă același vârf, jurnalistul Titus Crăciun părăsea Clujul cu promisiunea de a nu încerca să fie un super-om sau de a forța urcarea doar de dragul orgoliului. „Voi vedea cum îmi reacționează organismul. Nu vreau să îmi las oasele acolo”, mărturisea cu sinceritate jurnalistul.

Două luni mai târziu, în data de 1 octombrie, la ora 7.45, ora Nepalului, expediția clujeană pe vârful Manaslu și-a atins obiectivele. Vasile Cipcigan a ajuns pe vârful Manaslu de 8156 m, realizând astfel o performanță extraordinară pentru Cluj. Din păcate însă, jurnalistul Titus Crăciun avea să se oprească pe traseu la 6.400 de metri, ajungând până în tabăra C2 înainte de a lua decizia că pentru echipă și pentru îndeplinirea scopului expediției ar fi mai bine să renunțe. „Dacă mă duceam în ritmul meu, cu siguranță aș fi încetinit mult mersul lui Vasile și atunci am hotărât să nu-mi pun în pericol inutil viața și nici să nu îngreunez atingerea obiectivului expediției”, a declarat Titus Crăciun pentru Transilvania Reporter, la câteva zile după revenirea în țară din îndepărtatul Nepal.

Foto: Arhiva personală

Foto: Arhiva personală

După mai bine de o lună petrecută acolo, lui Titus îi lipsește cel mai mult contactul vizual cu măreția acelui vârf. „Are acest munte un magnetism extraordinar. Absolut sigur va exista pentru mine o dată viitoare pentru a ajunge sus”, spune cu convingere jurnalistul. Pentru el, la fel ca pentru colegul său, de altfel, călătoria nu a fost una lipsită de neplăceri. Deși nu au vrut să facă cunoscute acasă problemele de sănătate pe care le-au avut, acestea au existat și i-au însoțit pe parcursul călătoriei.

„Dacă scăpăm, vom săruta pământul”

În data de doi septembrie, pe pagina de Facebook a proiectului „Manaslu 2016 – Performanță pentru Cluj”, cei doi alpiniști scriau: „Ajunși cu bine în capitala Nepalului, Kathmandu, am continuat, timp de două zile, pregătirile logistice și administrative ale proiectului. La sediul Ministerului Turismului ne-au fost înmânate permisele de ascensiune, fără de care nu îți este permis accesul spre Manaslu. Primele bagaje – peste 80 de kilograme – au luat deja drumul spre tabăra de bază Manaslu. Noi facem parte dintr-o expediție internațională cu 11 membri – doi români, doi cehi, un georgian, trei chinezi, un austriac, olandez și un italian. Astăzi sunt așteptați să sosească aproape toți membrii expediției iar mâine va fi ultima zi de pregătire în Khatmandu, după care pornim spre tabăra de bază”.

Inițiatorul proiectului “Manaslu 2016 – performanță pentru Cluj”, salvamontistul Vasile Cipcigan, a fost desemnat team leader-ul expediției internaționale.

Foto: Arhiva personală

Foto: Arhiva personală

Kathmandu este un oraș, la fel ca multe orașe mari din Asia, foarte contrastant, aflăm de la jurnalistul Titus Crăciun.

„În trafic este un haos total. Eu, care juram că nu există oraș mai trist din punct de vedere al traficului decât Clujul, când m-am întors, față de ce am văzut acolo, mi-am dat seama că nu se justifică lamentările noastre. Ce mi-a plăcut însă a fost faptul că nu am văzut oameni nervoși. Ce nu mi-a plăcut a fost că pe măsură ce urci pe circuite și accesul mărfurilor este limitat, prețurile cresc foarte mult și spiritul acesta comercial se vede în aproape fiecare localnic. Turistul este privit ca o sursă de venit. Toată lumea așteaptă bacșiș, orice serviciu trebuie răsplătit, uneori intră în contracte oferirea unui bacșiș minim. Mentalitatea aceasta mi-a fost greu să o înțeleg. Când am fost bolnav, plăteam 3.25 dolari pe un litru de apă fiartă pe care trebuia să îl beau noaptea, deși izvoare erau în fiecare curte, pe orez trebuia să plătesc alți trei dolari. Cu zâmbetul pe buze foarte frumos te taxau. Nu țineau cont că sunt bolnav, că îmi dădeam sufletul acolo, sau că eram singurul lor client”, povestește Titus.

În data de cinci septembrie, în jurnalul de expediție de pe Facebook, după cele patru zile petrecute în Kathmandu, alpiniștii scriau din nou celor de acasă: „După ce am parcurs câteva zeci de kilometri pe un drum de stâncă lat de doi metri și suspendat deasupra unor abisuri de câteva sute, Jeep-ul cu care mergeam a «crăpat», așa că trekkingul ce urma să înceapă mâine dimineață a demarat cu ceva ore înainte. Însă a meritat fiecare pas. Mai avem câteva zile de mers până în tabăra de baza, dar este probabil ca de mâine să putem vedea deja masivul Manaslu”. Pe acel drum de stâncă, Titus și Vasile au avut pentru prima dată sentimentul de nesiguranță. „Chiar ziceam că dacă scăpăm de acolo vom săruta pământul”, își amintește Titus.

Apă, orez și iar apă

Pe măsură ce altitudinea creștea, jurnalistul clujean a început să simtă și primele dureri de cap și amețeli, destul de comune alpiniștilor care se află la o primă asemenea ascensiune și care nu mai trecuseră prin procesul de aclimatizare „Ajunseserăm la 3000 de metri, apoi am trecut peste pasul Larkya La, la 5100 de metri, și în următoarele zile am început să resimt tot mai mult durerea de cap. Am coborât apoi până în ultimul sat înainte de tabăra de bază, undeva la 4000 de metri, am stat două zile acolo să ne continuăm aclimatizarea pentru a urca mai târziu în tabăra de bază, undeva la 5000 de metri. În tabăra de bază am stat o zi, după care am început să montăm taberele superioare, tabăra 1, apoi tabăra 1 superioară. Între timp, în trupa noastră a venit și un medic cardiolog. Eu, în fiecare zi ca să scap de durerea de cap, luam două pastile de analgezic. Cert este că la coborârea din tabăra 1 superioară, seara mi s-a făcut rău, simțeam o slăbiciunea, eram deja la 6000 de metri și coborând în tabăra de bază am vomat sânge timp de patru zile. Medicul mi-a spus că trebuie să cobor la 4000 de metri, în satul Samagaon, pentru a mă reface și a nu-mi pune viața în pericol”, povestește Titus. Coborât în sat, jurnalistul clujean a făcut timp de trei zile o cură cu apă și orez și în a patra zi a vrut să urce din nou. După 200 de metri diferență de nivel i s-a făcut însă rău și a fost nevoit să revină în sat. „Acolo am întâlnit un medic care mi-a spus că am AMS (Acute Mountain Sickness), o formă ușoară de rău de munte, dar la stomac manifestam o gastrită care atunci când am luat Ibuprofen a degenerat într-un ulcer și de acolo sângerările. Mi-a dat o medicamentație care în trei zile și-a făcut efectul. Mi-a spus să nu mai urc, dar eu am luat-o doar ca pe o recomandare și după o săptămână de izolare, în care doar am citit și am făcut poze în zonă, am urcat în sfârșit din nou în tabăra de bază”, explică jurnalistul.

În timpul acesta, alpinistul Vasile Cipcigan ajunsese în tabăra trei, finalizându-și aclimatizarea, împreună cu ceilalți din grup. În ceea ce îl privește pe Titus, cele câteva zile petrecute în izolare, cu apă și orez îl făcuseră să slăbească șapte kilograme, respectiv 10% din greutatea corporală. Când s-a ivit însă fereastra de vârf, nu a mai fost timp de pierdut și toți membrii expediției au început urcarea, inclusiv echipa clujeană. „Am ajuns în tabăra 1, apoi din tabăra 1 spre tabăra doi am parcurs un traseu foarte frumos, tehnic, cu cățărări pe gheață, cu crevase pe care trebuia să le treci pe scări de aluminiu. Eu, din păcate, am mers însă destul de încet și când am ajuns în tabăra doi, la 6400 de metri, ne-am culcat și am zis că iau o decizie a doua zi dimineața. Atunci a fost momentul când m-am sfătuit cu Vasile și am decis că cel mai bine pentru siguranța mea și pentru succesul expediției ar fi ca eu să cobor la tabăra de bază, iar el să continue ascensiunea. Am lăsat la o parte orice orgoliu. Astfel, Vasile și ceilalți membri ai expediției au continuat spre tabăra trei, apoi tabăra patru și vârf. Vasile a ajuns pe vârf la șapte dimineața”, povestește Titus Crăciun. Efectul pe care l-a avut muntele asupra lui nu poate să îl descrie. A descoperit însă ceva ce pozele sau istorisirile altor alpiniști nu pot reda: cât de particular este acest munte, cât este de magnetic și de miraculos.

Foto: Arhiva personală

Foto: Arhiva personală

„Sindromul celor patru beri nebăute”

După decizia de a renunța la ideea atingerii summit-ului, jurnalistul a coborât în tabăra 1, apoi în tabăra de bază, așteptându-și colegul care urma să ajungă în data de 2 octombrie de pe vârf. Din păcate, problemele au început să apară și în cazul lui Vasile Cipcigan, care întors de pe vârf în satul Samagaon a fost evacuat cu elicopterul la un spital din Kathmandu, acuzând dureri și complicații la degetele de la picioare. După alte patru zile, cei doi colegi de călătorie aveau să se reîntâlnească și să pornească înapoi spre casă.

Astăzi, Titus declară cu cea mai mare convingere că va exista o dată viitoare pentru el pentru a urca pe Manaslu sau, de ce nu, pe un alt optmiar. Despre decizia de a se opri la 6400 de metri, recunoaște că a fost una înțeleaptă, chiar dacă puțin dureroasă și frustrantă. Nimic însă nu îl va opri să încerce din nou. A început deja antrenamentele și e doar o chestiune de timp până când se va reface fizic pentru a putea față unei noi ascensiuni. Între timp, își va ține promisiunea pe care a făcut-o înainte de plecare, aceea de a scrie o carte despre experiența trăită în Nepal. „Am ținut un jurnal și voi începe să public câte un capitol din carte. Fiind prima expediție pentru mine, va rămâne cea mai importantă. Îmi amintesc acum de o primă senzație trăită acolo, care va fi și numele unui capitol: Sindromul celor patru beri nebăute. Senzația aceasta a fost la 5000 de metri când am făcut acel salt de altitudine foarte brusc. Mă uitam la mine atunci și mă comportam ca după patru beri, cu diferența că eram foarte conștient de neputința de a-mi ridica picioarele să merg înainte. Bineînțeles, lipsa de experiență și-a pus amprenta, dar altfel aș ști astăzi cum să gestionez situația. Sunt ferm convins că data viitoare voi fi mult mai aproape de vârf”, a mărturisit Titus Crăciun pentru Transilvania Reporter.

„Manaslu a fost în toamna asta  extrem de aglomerat. O companie comercială a avut 191 de oameni pe care i-a dus pe vârf. Și acum mi-a rămas senzația de cotropire, o imagine de altfel foarte postmodernă, când am văzut un șir nesfârșit de oameni cum încercau să cucerească vârful. Aveai impresia că îl turtesc, așa mărșăluiau pe el. Părea mai degrabă o cucerire militară care nu avea nimic în comun cu muntele”, Titus Crăciun, jurnalist

„Acum știu ce trebuie să fac pentru a evita consecințele răului de altitudine, care chiar dacă a fost o formă ușoară, s-a suprapus peste o afecțiune pe care nu o știam și starea mi s-a agravat. Lipsa oxigenului îți determină organismul să lucreze cumva „pe avarie”. Coborârea înainte de a ajunge pe vârf a fost o decizie înțeleaptă pentru mine și pentru expediție, chiar dacă a fost dureroasă și frustrantă” , Titus Crăciun

Citiți și:

Jurnalistul Titus Crăciun, înainte de expediția Manaslu-Himalaya (8156 m): Nu voi încerca să fiu un super-om și nu voi forța urcarea doar de dragul orgoliului

 


Publicitate

Postaţi un comentariu