Stere Gulea, regizor: Despre motivația de a relua povestea Moromeților și criza în care se adâncește România

Foto: Dan Bodea
eepurl.com

În bine, sau în rău s-a schimbat Moromete la venirea lui Horațiu Mălăele în Moromeții 2?Cu această întrebare am încercat să îl provocăm pe regizorul Stere Gulea să ne povestească mai multe despre motivația de a relua povestea Moromeților după 32 de ani și să ne explice care au fost inconvenientele realizării unui film de epocă în ziua de astăzi. Prezentarea în exclusivitate a primelor secvenţe din „Moromeţii 2” a avut loc la Cluj, în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF), desfășurat în perioada 25 mai-3 iunie. Regizorul Stere Gulea a vorbit cu Transilvania Reporter și despre criza cea mai periculoasă în care s-ar putea adânci România, dar și despre personalitatea regretatului regizor Lucian Pintilie.

Premiera filmului Moromeții 2, regizat de Stere Gulea, este programată pentru luna noiembrie a acestui an și va aduce pe ecrane un Moromete interpretat de actorul Horațiu Mălăele. Scenariul reia firul poveștii familiei Moromete după cel de-Al Doilea Război Mondial, într-un context istoric extrem de frământat: instalarea comunismului. Cele două personaje principale, Ilie Moromete şi fiul său, Niculae, văd aceste schimbări cu ochi diferiţi, prilej permanent de conflict. Vivi Drăgan Vasile realizează imaginea, Dana Păpăruz este creatoarea costumelor, iar Cristian Niculescu semnează scenografia.

Stere Gulea a mai regizat filme precum Iarba verde de acasă (Premiul ACIN, 1977), Piaţa Universităţii, România (Premiul UCIN, 1991), Stare de fapt (1996) sau Sunt o babă comunistă (2013).

Citiți și:

În lumea Moromeţilor din Talpa. O zi pe platoul de filmare la Moromeții 2

Foto: Dan Bodea

Deși filmările erau în desfășurare în Talpa, producătorul filmului, Tudor Giurgiu, spunea că bugetul nu era încă acoperit. Cum a fost să refaceți o epocă cu bani puțini și dacă tot vorbim de limitări, cât de mult v-a incomodat cenzura la primul film Moromeții?

Este oarecum nepermis ca un film de epocă, un film istoric am putea spune, având în vedere că în 1945 se întâmplă acțiunea, să aibă un buget care de obicei este alocat filmelor care se petrec în actualitatea imediată. Tudor Giurgiu mi-a spus că nu știe ce ne rezervă viitorul și că banii îi vom strânge pe parcurs. Eram deja obișnuit să răspund afirmativ la astfel de avertismente, pentru că niciodată nu se știe ce va rezerva ziua de mâine. Așa era și înainte de 1989 și așa este și acum. Primul Moromeții a fost un film care s-a născut greu. A trebuit să treacă scenariul prin destul de multe etape, aprobări și avizări. Dar a existat și un avantaj atunci. Datorită faptului că munca oamenilor era ieftină, am putut să filmăm destul de mult. Moromeții 1 l-am filmat în Talpa, Teleorman, începând cu sfârșitul lui august, până la început de noiembrie. Comparativ cu ritmul de astăzi a fost un avantaj. Am avut timp să repetăm, să căutăm unghiurile cele mai bune într-un decor care se epuizează repede. Am reușit în stilul lui Moromete să îi tot amân pe cei care mă amenințau că îmi vor opri filmările. În momentul în care filmul a fost gata, a început cascada de vizionări. Se temeau unii de alții în ierarhie, auzeam comentarii ale unor oameni care nu văzuseră filmul că ar fi prea dur, că ar promova mizeria. Asta a durat cam un an și jumătate. La un moment dat, de la biroul politic al Comitetului Central, vreo patru inși veniseră la vizionare. Între ei și un anume Popescu „Dumnezeu”, mare propagandist. Când a fost întrebat de unul dintre colegii lui ce părere are despre film, acest Dumnezeu a spus că i-a plăcut. Cu toate acestea, filmul întârzia să fie difuzat. Asta se întâmpla pe la sfârșitul primăverii lui 1987. A trecut vara și pe la începutul toamnei am primit un telefon în care eram întrebat unde este filmul și de ce nu este difuzat.

Acum, când te gândești la ce îi frământa pe ei, ce fixații aveau, pare de un absurd incredibil. Că de ce familia lui Moromete doarme pe prispă, de exemplu. Aceasta a fost odiseea aprobării acestui film, care nu era în fapt un film politic. Se întâmpla în 36’-’37.

Ce v-a determinat să reluați Moromeții după 32 de ani? Ați rămas în cadrul realismului autentic?

M-am decis foarte greu să reiau Moromeții din mai multe motive. Filmul avea faima lui și eram rezervat în privința unei continuări. Nu aveam nicio atracție deosebită pentru volumul doi din Moromeții, nu agream felul în care Marin Preda a fost nevoit să își structureze evoluția personajelor. Mai aveam rezerve și în ceea ce privește personajul lui Niculae, alias Marin Preda, devenit activist de partid. La un moment dat, cu trei ani în urmă, plecând să scriu un alt scenariu față de care nu aveam suficientă documentare, am trecut printr-un moment de impas. Eram îngrijorat că nu mai pot să scriu. Scrisul nu e o glumă. Citisem un jurnal politic al unui politician țărănist, Ioan Hudiță, pe care începe să îl scrie zilnic din 1922 și îl încheie în 1947 când este arestat. Ei bine, citind acest jurnal m-am oprit la perioada de după război, respectiv anul 1945, când nu se știa în ce direcție se îndreaptă România politic vorbind și social. Era o incertitudine cu speranțe și neliniști. Atunci mi-am zis că dacă tot am personajele Moromete și Niculae și viziunea lor, un Moromete inteligent care punea problemele momentului, care se autointeroghează despre situația țării, identificându-se cu țăranul român, practic asistând prin el la dispariția acestei lumi, de ce să nu fac o continuare a Moromeților? Acesta a fost motivul pentru care m-am hotărât să fac filmul. Primul film se termină cu întrebarea „Și unde ne ducem noi?”. Am considerat, așadar, că întrebarea aceasta așteaptă răspuns. Adevărul este că îmi place mult să scriu și acesta a fost unul dintre semnele care m-au motivat să reiau povestea.

În bine, sau în rău s-a schimbat Moromete la venirea lui Horațiu Mălăele?

Victor Rebengiuc și Horațiu Mălăele sunt doi actori total diferiți ca exprimare. Rebengiuc era un actor în plină forță atunci și a creat un personaj temperamental, un om activ și reactiv, un anume tip de personaj. E dominator, stăpânește familia. Mălăele a creat un alt fel de personaj. Nu se impune prin prezență. Autoritatea lui se manifestă prin îndoială, prin întrebările pe care le pune. Replica lui care se repetă este „De, știu eu?”. Chiar au fost discuții în echipă, pentru că unii îl doreau mai incisiv. Dar le-am spus că personajul așa este gândit și că îmi place latura aceasta a lui reflexivă. Dacă aș fi continuat să merg pe linia Rebengiuc, cu un actor ale cărui instrumente nu sunt asemănătoare, ar fi fost un eșec. Că vor exista comparații, asta nu poți să controlezi. Mie mi-a dat sentimentul că personajul lui Mălăele aparține acelei lumi. Atâta timp cât nu faci corp comun cu mediul, se simte. Morometele lui Mălăele este un personaj care nu este conflictual, care sapă la rădăcina încrederii. Cu toate acestea, personajul trece printr-un conflict general, cu ceea ce se întâmplă pe scena politică și socială, dar și printr-un conflict cu soția lui. Relația lor se degradează treptat. Ea are obsesiile ei că va fi lăsată pe drumuri, o paranoia de altfel, la care se adaugă o poveste oarecum neașteptată. În film există o aventură sentimentală a lui Moromete cu sora primei lui neveste pe care o reîntâlnește după mai mulți ani. Pe fondul ostilității Catrinei, își caută o compensație. Acest lucru adâncește conflictul.

Care este conflictul cel mai periculos în care România se poate adânci astăzi?

Săptămâna trecută, după decizia Curții Constituționale privind revocarea Codruței Kovesi,  jurnalistul Cristian Tudor Popescu a făcut o remarcă foarte bună privind anul 1945 și ceea ce trăim acum în sensul în care, din punct de vedere politic, a existat ceea ce s-a numit Greva Regală. Regele a dat mandat atunci să formeze guvernul lui Petru Groza, presat de comuniști, de sovietici etc. În Constituție aveai zece zile să formezi un guvern, ori trebuia să vii să depui mandatul. Petru Groza nu a mai depus mandatul și a rămas prim ministru, nerespectând Constituția. Atunci răspunsul regelui a fost acela de a nu-i semna actele de validare. La sfârșitul lui 1945 s-a ajuns la un compromis, regele fiind sfătuit de aliații anglo-americani să accepte compromisul. Astăzi, situația președintelui României este similară prin conflictul în care a intrat. Nu sunt jurist, nu mă pricep, dar cert este că trăim o criză în care soluțiile nu se întrevăd. Eu cred că pentru societatea românească este un moment foarte periculos. Ideea de a-l deposeda pe președinte de niște prerogative este grav. Se perturbă relația între instituțiile statului, devenim o societate cu o singură culoare politică și ce facem atunci? Criza în societatea noastră se va adânci și încrederea este lucrul care se clădește cel mai greu. În ultimul an și jumătate neîncrederea s-a instalat sistematic în societate. Cum poți să faci ceva ca societate, atâta timp cât între oameni nu există încredere?

Care este cea mai vie amintire care vă leagă de personalitatea lui Lucian Pintilie? Dânsul spunea despre dumneavoastră că aveți o vedere asupra lumii deopotrivă „severă și obiectivă”. Cât de diferiți erați ca temperament?

Am mai multe amintiri cu Lucian. Când auzise despre Moromeții, recent venit în țară, a vrut să îl vadă. După vizionare mi-a spus atât: „Da, e foarte bun, dar eu l-aș fi făcut altfel”. Era ceva specific lui Lucian. Dar, mai târziu, când era întrebat, uimea pe toată lumea spunând că cel mai bun film românesc este Moromeții. Iar ultimul aspect legat tot de Moromeții, de data aceasta de Moromeții de acum, el fiind directorul Studioului de Creație Cinematografică al Ministerului Culturii nu a acceptat să primească scenariul ci și-a dat acordul din momentul în care i s-a spus că Stere vrea să facă acest film. „Da, eu cu ce pot îl voi finanța”, a spus. L-am sunat să îi mulțumesc pentru încredere și să îl întreb cum să facem să vadă scenariul. Mi-a spus că marea lui dramă este că nu mai poate citi. De fiecare dată, deși eram temperamente total diferite, de la el am avut, spre surprinderea multora, numai gesturi de susținere. „Piața Universității” (1991) a fost ideea lui să îl facem, la fel și „Vulpe-vânător” (1993). În general, de-a lungul vieții noastre, până la urmă m-am bucurat de amiciția lui oarecum neașteptată pentru că mai ales în lumea cinematografică nu avea mulți oameni de care să fie legat. Când am spus că este una dintre personalitățile cele mai puternice din ultimii 50 de ani, poate a părut unora ceva exagerat. Dar am convingerea că prin tot ce a făcut este o personalitate puternică. Pentru mine a avut o influență extrem de mare. Inclusiv rolul lui civic a fost un exemplu pentru toți cei care au vrut să îl urmeze.

Postaţi un comentariu