Profesorul Ion Pop, membru corespondent al Academiei Române: „În țara noastră, rezistența la transformare și progres este permanentă

Foto: Dan Bodea

Poetul, teoreticianul, dar înainte de toate profesorul Ion Pop a fost ales la sfârșitul lunii noiembrie membru corespondent al Academiei Române, numire pe care a acceptat-o cu onoare și responsabilitate, după aproape o jumătate de veac de activitate universitară în cadrul Facultății de Litere din Cluj-Napoca și după o prezență la fel de vie și activă în viața literară românească. La cei 74 de ani pe care i-a împlinit în această vară, profesorul mărturisește, cu sinceritate, că viața în universitate l-a făcut să nu cunoască sentimentul îmbătrânirii. Astăzi, deși trăiește cu nostalgia anilor în care era el însuși student și mai târziu mentor pentru numeroase generații de tineri literați, criticul literar Ion Pop este în continuare un participant activ la viața culturală clujeană.

Profesorul Ion Pop a deținut diferite funcții administrative, precum decan al Facultății de Litere a Universității “Babeș-Bolyai” din Cluj și director al Centrului Cultural Român de la Paris după 1990, iar cariera literară se caracterizează atât prin volume de versuri, de critică literară și traduceri, cât și prin numeroase articole publicate în reviste de specialitate din țară și din străinătate. Destinul său se leagă și de existența revistei Echinox pe care a condus-o în anii ’70-’80, alături de Marian Papahagi, Ion Vartic și de mulți alți reprezentanți ai generației sale. La sediul revistei Steaua, publicație la care Ion Pop a debutat în 1959, am stat de vorbă cu distinsul profesor despre onoarea de a fi numit membru corespondent al Academiei Române, dar și despre nevoia reformării sistemului de învățământ și despre rolul revistelor culturale și al criticilor în peisajul literar românesc.

Reporter: Cum ați primit numirea în Academia Română ca membru corespondent și ce presupune ea?Vine cu o anumită responsabilitate?

Prof. Ion Pop: Primirea în Academie este pentru oricine o mare onoare și, ca atare, așa o consider și eu. Bineînțeles că această onoare obligă la o anumită bună situare în activitățile de ordin științific și cultural mai general care interesează cultura română pe plan național. Este un apel la o și mai mare implicare în acest proces de construcție culturală pe care fiecare o avem de realizat. Nu cred însă că modul meu de a gândi și de a mă situa se va schimba. Este vorba de o etichetă până la urmă, ceva care nu îmi condiționează în mod substanțial și decisiv existența. Eu m-am considerat întotdeauna un om angajat în munca aceasta de „construcție” culturală și am declarat în repetate rânduri că sunt un om al muncii în sensul larg al cuvântului. Chiar dacă m-am pensionat ca profesor universitar,  anii care au urmat au fost perioadă fertilă pentru mine. Am lucrat mult, am scris și am proiecte pe care sper să le duc la îndeplinire. Evenimentul în sine, trebuie să recunosc, este o onoare.

Este o primă treaptă, pentru că titlul de academician adevărat se poartă numai din momentul când devii membru titular al Academiei. Dacă membrii corespondenți sunt suficient de merituoși pentru a deveni membri titulari, atunci se va întâmpla și asta. Eu nu mă voi strădui neapărat să ajung membru titular, dar voi încerca să închei proiectele începute.  În orice caz, sunt foarte conștient de relativitatea tuturor semnelor de prețuire.  Desigur, este bine și e frumos că eu și ceilalți colegi am fost prețuiți, printre atâtea alte minți și spirite de înaltă clasă intelectuală.

R.: Aminteați de proiectele pe care încercați să le finalizați. Care sunt acestea și la ce alte lucrări v-ați mai adus contribuția în ultimul an?

I.P.: Anul acesta a apărut o masivă antologie de 1600 de pagini a avangardei românești la care am contribuit și eu, într-un domeniu despre care am scris  mult. Am mai publicat două volume de poezii, un fel de antologie care cuprinde aproape toate poeziile mele scrise între 1966 de la debut, până în 2011, am mai publicat un volum nou în 2015, am tipărit și mica mea corespondență cu Marian Papahagi din perioada echinoxistă, am mai publicat o ediție dintr-o carte a lui Sașa Pană, avangardist din anii ’30, pe care am reeditat-o, și am în curs de reeditare o traducere a manifestelor dadaiste ale lui Tristan Tzara, pentru centenarul dadaismului din luna februarie a anului viitor. Mai lucrez de câțiva ani buni la o carte care se va intitula probabil Poezia românească neomodernistă, în care este vorba de acea generație a anilor ’60 care i-a avut ca embleme pe Nicolae Labiș și pe Nichita Stănescu. O carte care se întinde până după anii ’70, când intră în scena literară prima promoție de la „Echinox”, care reprezintă o ultimă etapă a neomodernismului, o poezie ce mizează, evident, pe valori estetice, pe ideea de transfigurare a faptului de viaţă imediat. Studiul este o suită de eseuri și va cuprinde și o analiză socio-literară de situare în epocă, a raporturilor cu ideologiile momentului, cu cenzura și toate lucrurile care s-au întâmplat într-o societate dominată de dictatură, în care libertățile erau limitate. Studiul ar trebui finalizat până la sfârșitul primăverii viitoare.

R: În contextul în care săptămânalul „Cultura” și-a suspendat activitatea, iar viitorul majorității revistelor de cultură este în continuare nesigur, care credeți că mai este rolul lor pe piața literară?

I.P. Revista Cultura a fost un spațiu de libertate a expresiei scriitoricești și civice, unde și eu m-am exprimat de mai multe ori. Dispariția ei este regretabilă cu atât mai mult cu cât dezbătea probleme actuale de ordin cultural și ideologic. Revistele literare au și trebuie să aibă un rol important, chiar dacă interesul publicului nu este foarte mare, din cauze pe care le știm: a intrat în joc civilizația imaginii, internetul, televiziunea își urmează cursul, procesul de trecere spre informatizare îndepărtează de lectura cărții tipărite și atunci, inevitabil, revistele suferă și ele, cu atât mai mult cu cât lumea scriitoricească și culturală este marginalizată în mass-media, sunt foarte rare emisiunile dedicate culturii la televizor – a dispărut de curând, de exemplu, și populara emisiune „Omul care aduce cartea” a lui Dan C. Mihăilescu dse la ProTv – , ceea ce arată un dezinteres scandalos față de cultură. Este pozitivă, totuși, hotărârea salvatoare a Guvernului de susținere financiară a publicațiilor de cultură. Munca scriitorului a fost neglijată și disprețuită prea mult timp. Un tâmplar sau un electrician putea oricând să câștige în câteva ore ceea ce într-un an nu putea să facă un scriitor. Nu exagerez deloc. Am publicat și eu foarte mult gratuit, cărți lucrate în ani de zile, și nu m-am ales decât cu câteva exemplare pe care le-am dăruit prietenilor. Ar trebui ca revistele literare să reintre în arenă, să impună direcții, să participe  la dezbaterea de idei  a zilei într-un mod mult mai activ și mai convingător. Revistele sunt importante și ca document de epocă, pentru că în ele se exprimă mentalități, se exprimă stiluri de creaţie, judecăți de valoare. Cronica literară rămâne esențială pentru răsfrângerea fenomenului cultural în conștiința critică și nu ne putem lipsi de ea, chiar dacă unii îi contestă rolul.

R.: Care mai este rolul criticului literar astăzi?

I.P.: Rolul lui este foarte important, chiar dacă nu la fel de important ca în trecut. Gândiți-vă ce prestigiu avea critica în anii ’60, când era vorba de lupta cu dogma „realismului socialist”, când trebuiau să fie reanalizate valorile într-un mediu al cenzurii. A fost o luptă puternică, chiar și în perioada de liberalizare relativă de după 1965. Critica recupera curajos valori până atunci interzise, refăcând legărurile fertile cu marea literatură modernă interbelică. Succesul de public era important, dar valorile erau triate de conștiința critică. Astăzi, aceste raporturi s-au dezechilibrat și pentru că unii critici importanți, cum este, de exemplu, Nicolae Manolescu, nu mai scriu cronică literară. Părerea mea este că cei care decid valoarea au fost şi rămân  criticii specializaţi. Acm sunt mai puțin citiți, dar asta nu înseamnă nimic. Apar încă studii de sinteză, se lucrează la istorii ale literaturii, și acelea rămân valabile. Nu un simplu om de pe stradă este întrebat care sunt capodoperele sau eşecurile literare de astăzi, ci va fi întrebat întotdeauna un istoric literar sau se va face trimitere la o carte de analiză critică exigentă.

R.: Sunteți aproape nelipsit de la conferințele, colocviile sau evenimentele organizate la Facultatea de Litere din Cluj, deși din 2007 nu mai predați la această facultate. Ce vă lipsește din atmosfera universitară?

I.P.: Eu am ținut foarte mult la universitate și pentru mine a fost o vocație integrarea în mediul universitar, probabil și din cauza temperamentului meu oarecum mai echilibrat și mai „academic”. Cred că am comunicat foarte bine cu lumea studenților, mai ales că am avut șansa extraordinară de a ajunge în fruntea revistei Echinox, care a adunat în jurul ei o grupare de oameni ce îndrăgeau lectura, care scriau bine și care dădeau dovezi de maturitate încă de la vârsta de 20 și ceva de ani. Asta mi-a întreținut mie pasiunea pentru universitate: faptul că avea această latură creatoare, liberă. Exigențele cravatei universitare și ale ținutei academice erau compensate de libertățile pe care le puteam găsi în acest cerc de la Litere. Am o anumită nostalgie față de mediul universitar, am lucrat circa 44 de ani la Facultatea de Litere, am trecut prin toate etapele, am stat în jur de 20 de ani lector pentru că se blocaseră posturile, pentru ca abia după 1990 să pot deveni profesor, la fel cum s-a întâmplat cu regretații Ioana Em. Petrescu sau Liviu Petrescu. Am o anumită nostalgie a acestei lumi tinere, a comunicării, a discursului a discursului de la catedră, a modului de comunicare liber. Dialogul cu studenții, la curs, la seminarii și pe holuri a fost foarte încurajator… Din această cauză, eu nu am avut niciodată până acum câțiva ani sentimentul îmbătrânirii. Oglinda a spus, între timp, altceva, dar simt acum că m-am regăsit pe mine, pe teritoriul meu, unde pot lucra nişte proiectele pe care, dacă mai sunt sănătos și lucid , sper să le pot duce la bun sfârșit.

R.: Ce ați reproșa societății românești astăzi?

I.P.: În primul rând, aș avea multe de reproșat clasei politice, pe care o știm compromisă grav din cauza iresponsabilității și lipsei de patriotism. Interesul național nu este urmărit aproape deloc. Imediat după 1990 s-a spus că toată industria românească e de aruncat la fier vechi, s-a lăsat  ca instalațiile de irigații să fie furate, ca întreprinderile agricole, livezile și crescătoriile să fie desființate. A fost o distrugere și o jecmănire sistematică a acestei țări. Sentimentul meu ca cetățean, fără să fiu aderent la vreun partid politic, este de mare tristețe, pentru că eu și alții ca mine încă mai ținem la țara asta. Ideea de patrie nu mi se pare depășită, și mai ales ideea de adeziune la „un loc și timp anume”, cum zicea poetul Ioan Alexandru, care este timpul tău, timpul vieții tale, al culturii și al sufletului tău. Cum să nu aduci obiecții acestei lumi care se alterează, care se degradează, de la economie până la valorile morale, când vezi că progresele se fac greu, că piedicile şi inerţiile sunt puternice, că rezistența la transformare este permanentă. Românii ar putea fi mai lucizi, mai exigenți,  mai responsabili și – aş zice – mai patrioți, chiar și fără lozinci, și să se bucure de fiecare lucru fără a căuta doar urâtul în societatea asta. Lumea e interesată prea mult de profitul material cu orice preţ, dar marele profit rămâne cel de ordin spiritual,  cultural. Rămânem prin cei care au scris istoria României, prin cei care au făcut literatura română și care au creat arta românească. Eu în aceste valori cred.

R.: Ar fi nevoie de o reformă a Academiei Române sau cel puțin o mai mare vizibilitate a membrilor ei în deciziile publice?

I.P.: În opinia mea, Academia Română ar trebui să fie un pic mai hotărâtă în sensul de implicare în marile proiecte de înnoire, în toate domeniile. Vă dau un exemplu care pe mine încă mă deranjează și vreau, dacă va veni momentul, să repun în discuție această chestiune. De exemplu, ortografia românească nu este respectată de toată lumea. Se cere în școli să se scrie după regulile noi ale Academiei, dar mai sunt edituri care nu respectă aceste norme. Cum se poate să fim o țară cu două ortografii?Ar mai trebui repusă în discuție, de pildă,  problema manualelor școlare și a învățământului în general. Educaţia umanistă, cu adevărat formatoare,  a elevilor, e tot mai  grav neglijată. De ce nu se face mai multă istorie a artelor, mai multă muzică? De ce nu se studiază o istorie a religiilor în școală, nu atât o religie fundamentalistă?. Există o convergență a exigențelor etice propagate de religie și în creștinism și în iudaism și în islam, care vizează binele și perfecționarea umană, iar crimele teroriștilor fanatizați nu sunt expresia cea mai adevărată a islamului. Astfel, programa școlară ar trebui revizuită serios. Lucrurile trebuie regândite, și aici ar putea ajuta Academia Română prin rolul său consultativ. Din păcate, ca mai toate instituţiile şi personalităţile noastre culturale, nici Academiei nu i se acordă în mass-media spaţiul şi atenţia cuvenite.

Dialog realizat de Cristina Beligăr


Publicitate

Postaţi un comentariu