Premieră pe piața editorială din România: Cartea „Sculptând în timp”, de Andrei Tarkovski, lansată și la Cluj

A fost Andrei Tarkovski emblema cinematografiei culte a celei de-a doua jumătăți a secolului al XX-lea, cât de necesară mai este astăzi viziunea lui cinematografică și ce a contribuit la transformarea metaforei tarkovskiene într-una dintre cele mai rafinate metafore vreodată construite, era „fancy” să vezi filme de Tarkovski în anii ’70-’80?, era în vogă, ce îi determina pe români să formeze cozi de sute de persoane în fața cinematografelor unde se proiectau filmele lui,  au fost doar câteva dintre temele aduse în discuție la dezbaterea prilejuită de lansarea, la Cluj, a volumului „Sculptând în timp”.

Apărută în 1986, cu puțin timp înainte de moartea autorului, cartea, care caută răspunsuri la întrebări despre film și artă, este pentru prima dată publicată în limba română la Editura Nemira, în traducerea din limba rusă a Ralucăi Rădulescu.

Despre volum și despre personalitatea cineastului au vorbit Ruxandra Cesereanu, profesor la Catedra de literatură comparată a Facultății de Litere din Cluj și Doru Pop, conferențiar la Facultatea de Teatru și Televiziune. Întâlnirea cu publicul a avut loc luni, 14 decembrie, la Book Corner Librarium de pe Bulevardul Eroilor nr. 15.

Devenită numitor comun pentru studenții facultăților de litere și de cinematografie, arta lui Andrei Tarkovski continuă să fie și astăzi subiect al discuțiilor în contradictoriu în condițiile în care unele voci îl cataloghează drept „vânzător de iluzii”, iar altele îi „preamăresc” creația considerând-o necesară și astăzi. Autor a șapte filme, „Copilăria lui Ivan” (1962), „Andrei Rubliov” (1966), „Solaris” (1972), „Oglinda” (1975), „Călăuza”, „Nostalgia” (1983) și „Sacrificiul” (1986), Andrei Tarkovski considera că niciuna dintre arte nu se poate compara cu arta cinematografică în ceea ce privește forța, exactitatea și severitatea cu care transmite impresia întâmplărilor și a memoriei, care sunt vii și se modifică în timp. El considera că aspirația normală a omului care merge la cinema este de a merge acolo pentru un timp, pentru un timp pierdut sau uitat sau negăsit încă. „Omul merge acolo pentru experiența de viață, căci cinematograful, ca nicio altă artă, lărgește, îmbogățește și concentrează experiența reală a omului și nu o îmbogățește pur și simplu, ci o face mai lungă. În filmele adevărate, spectatorul nu este atât spectator, cât martor”, spune Tarkovski în cartea sa. Regizorul, considerat inventator al unui nou limbaj cinematografic, s-a stins din viață la vârsta de 54 de ani, la puțin timp după finalizarea filmului Sacrificiul.

Cu privire la concepția artistică a marelui cineast și la faptul că esența muncii autorului în film se definește ca o sculptură în timp din care cineastul taie și aruncă tot ce este inutil, Doru Pop precizează: „Ideea lui este că orice cineast extrage timp, că materia cinema-ului este timpul, iar cineastul îl capturează și îl lucrează, ceea ce îl duce pe el la o concluzie care mie mi se pare greșită. Să luăm exemplul filmelor realiste din genul noului val, filme axate pe intervale de timp foarte scurte. De ce acești cineaști încearcă să lucreze cu un timp al vieții?Pentru că au găsit un alt răspuns decât cel pe care l-a găsit Tarkovski. Timpul nu e timpul sculptat, ci timpul trăit, timpul cinematografic e cel pe care îl petrecem ca fiind real, iar când ne uităm la un film cum este Moartea Domnului Lăzărescu, noi trăim 24 de ore din viața omului respectiv pentru că timpul reconstruit este un timp real, adevărat, nu unul esențializat, sau metafizic. Ce vrem să facem cu arta aceasta specială?Vrem să ne distanțăm de celelalte arte, vrem să facem o artă care să fie doar a noastră, a «cinematografiștilor»?. Tarkovski a fost un cinematografist. Toată viața lui n-a văzut decât cinema. Este un autor. Dar putem să facem cinema în sensul prescris de Tarkovski? Eu aș zice că nu. Poate doar ca opțiune individuală”, explică Doru Pop, precizând că pentru mulți autori români de film, tarkovskianismul era un fel de „fantoșă” până târziu în anii ’90. „Tarkovski face imagini metafizice pentru că este autor, își face cinema-ul lui, însă ca tânăr cineast care vrei să îți descopere vocea, dacă vorbești cu vocea lui Tarkovski, riști să cazi în manierism. Tarkovski este monoton, dacă ai văzut un film de Tarkovski, le-ai văzut pe toate. El nu se reinventează. Tendința actuală a cinema-ului este să fim mai aproape de realitate și să renunțăm la recuzită, la trucuri, sau alte simboluri.  Tendința actuală în cinematografie nu mai este cea a metaforelor și a simbolurilor”, adaugă Doru Pop.

La rândul ei, prozatoarea Ruxandra Cesereanu a completat că, în maniera lui proprie, Tarkovski reinventează cinema-ul în contextul socio-politic în care a trăit, dar dacă ar mai fi trăit astăzi ar fi fost puțin probabil să se fi reinventat ca regizor. „Evident că astăzi filmele lui sunt desuete și trebuie înțelese în cadrul istoriei cinema-ului, ca o filmologie de autor cu o poetică foarte asumată. Nici eu nu cred că și-ar mai fi găsit locul astăzi și poate că prin cele șapte filme pe care le-a făcut a creat ce avea de creat. Rezonez, însă la ideea timpului sculptat. Nu cred că vorbește strict despre măiestria regizorului în a sculpta timpul și imaginea într-un film”, a spus Ruxandra Cesereanu. „În ceea ce privește concepția despre artă și film, Tarkovski spune că absolutul devine revelat doar prin credință și artă, considerându-se pe sine nu atât regizor, ci poet. Ca urmare el considera că adevărata logică a artei nu poate fi conținută decât în poezie. Atunci când definea poezia înțelegea prin ea o anumită dimensiune a artei care depășește coerența logică cu scopul de a revela frumusețea ca epifanie. Ca poet-regizor sau regizor-poet încerca să facă din imagine un medium ca și cum prin imagine s-ar putea crea o stare de transă și de relevare a unor imagini printr-o imagine-cheie. El vede în poezia filmică singura artă perfectă pentru că își asumă arta poetică a lui Gogol care spunea că arta este o rugăciune, filmul fiind astfel o rugăciune prin imagini”, a precizat Ruxandra Cesereanu.

Fiecare artă se naște și trăiește după propriile legi, mai spune Tarkovski în cartea lui, iar când o idee este exprimată printr-o imagine artistică, înseamnă că i s-a găsit forma unică pe care o transmite în cel mai apropiat mod posibil, care personifică lumea autorului, aspirația lui spre ideal. Deși Tarkovski se raporta foarte tranșant la analogiile cu alte arte, poezia i se părea foarte aproape de adevărul filmelor. „Îl recunosc pe Tarkovski ca un regizor remarcabil pentru că era un perfecționist. Dar ce îmi displace este faptul că el aduce în cinema această idee desuetă cum că cinema-ul ar fi poezie pură și că orice formă de cinema, dacă nu e poezie, nu e cinema. Această iluzie pe care o «vinde» Tarkovski, a cinema-ului pur și că singurul mod de a face cinema este poezia, este o capcană în care el însuși intră. Dacă vă uitați la filmografia lui veți vedea că nu este nici el atât de pur. De exemplu, Copilăria lui Ivan este un film sovietic, de o ideologie explicită”, a mai spus Doru Pop la întâlnirea cu publicul de la Book Corner.

„Biografia mea artistică nu s-a construit în cel mai fericit mod. Distanța mare dintre filme a reprezentat pentru mine un răgaz dureros, în care, neavând ce face, să mă gândesc serios care este obiectivul exact al muncii mele, prin ce se deosebește arta cinematografului de toate celelalte arte, care mi se pare mie că este trăsătura specifică a șanselor pe care le oferă, să compar experiența mea cu experiența și realizările colegilor mei” (fragment din introducerea volumului Sculptând în timp, Nemira, 2015)