Mircea Diaconu, la Cluj: Actoria este o meserie de tinereţe. Mi-am promis să mă opresc la timp

Foto: Transilvania Reporter

Pe plan politic Mircea Diaconu se consideră în continuare o “ţintă”, ceea ce nu-l opreşte să lupte pentru candidatura sa în cursa alegerilor europarlamentare în calitate de candidat independent. Deşi este contestat din acest punct de vedere, actorului Mircea Diaconu nu i se poate nega talentul de scriitor. Prezent la Cluj pentru a-şi promova volumul “La noi, când vine iarna”, actorul şi-a mărturisit dorinţa de a renunţa treptat la actorie, în favoarea scrisului. „Mă întristează. Cei mai mulţi oameni alături de care am început profesia, nu mai sunt în viaţă. Nu mai vreau, pentru a nu strica ce a fost”, a precizat cu sinceritate actorul în vârstă de 65 de ani. Scrisă la persoana întâi, cartea “La noi, când vine iarna” a apărut în anul 1980 ca un volum pentru copii la Editura “Ion Creangă”, fiind republicată de editura Polirom anul trecut. Potrivit criticului literar Alex Goldiş, autorul reuşeşte să reconstruiască foarte fin universul lumii unui copil, plin de amuzament şi poezie. Meritul cărţii este acela de a gestiona cele două dimensiuni ale romanului, lumea naivă şi dramatismul istoriei. Despre Cluj şi România, dar şi despre actorie, am stat de vorbă cu Mircea Diaconu după întâlnirea lui cu cititorii la Diverta Hubertus.

Reporter: Ce amintiri vă leagă de Cluj?

Mircea Diaconu: Eram în ultimul an de facultate în perioada când la Cluj se juca „Visul unei nopţi de vară” de Vlad Mugur. La un moment dat, într-un turneu cu spectacolul în străinătate, o actriţă foarte talentată care îl juca pe duhul Puck a rămas acolo. Atunci Vlad Mugur s-a gândit să vină la facultatea noastră în Bucureşti să caute o actriţă. A venit, ne-a văzut şi m-a luat pe mine în locul ei. Avea planuri să mă ţină la Cluj, să-mi încep cariera. După o perioadă, pentru că nu m-am simţit bine să mă târâie de colo-colo, am luat trenul şi am plecat înapoi la Bucureşti. După facultate a început repartiţia, care se făcea în ordinea mediei. Am ales să merg la Turda pentru că îl cunoşteam pe directorul Teatrului din Turda de la care speram să obţin o aşa-numită negaţie, o hârtie prin care spunea că nu are nevoie de mine şi astfel puteam fi repartizat din nou la Bucureşti. Eu, între timp, începusem să repet „O scrisoare pierdută” cu domnul Liviu Ciulei la Teatrul Bulandra şi când m-am dus la Turda să îmi primesc negaţia, director nu mai era cel pe care îl cunoşteam eu. Astfel, trei ani am stat la Bucureşti şi eram plătit ca figurant, cu aproximativ 200 de lei pe lună pentru că eu de fapt eram repartizat la Turda. Până la urmă domnul Liviu Ciulei a reuşit să-mi obţină negaţia.

La Cluj am revenit şi cu spectacole şi ţin minte că mi s-a stricat maşina în apropiere de Cluj şi cam o săptămână am dormit în cabine la Teatrul Naţional până mi-am reparat maşina. Am istorii multe aici la Cluj.

„M-a marcat faptul când în clasa a treia m-am sinucis. Iubeam o fată care nu mă iubea. Eu nu îi spusesem că o iubesc. Ea trecea de multe ori pe lângă casa noastră când mergea la şcoală şi o priveam cum dispărea şi sufeream cumplit. Problema mea era să sufăr. Într-o zi, având un pistol de tablă şi rămânând singur şi trist, m-am împuşcat. Mai târziu, m-a găsit bunicul meu întns pe jos, m-a împins cu bastonul, a chemat-o pe mama şi cu greu m-am trezit. Asta e actoria. Să crezi atât de tare într-un lucru încât aproape să fie”, Mircea Diaconu

R: Care este specificul generaţiei actuale de actori faţă de cel al generaţiei dumneavoastră?

M.D.: Când eram profesor la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale“ din Bucuresti am făcut un anume fel de curs cu studenţii. Făceam un fel de cenaclu unde puneam pe masă un mic scenariu şi îi îndemnam să lucreze în echipă. Încercam să îi învăţ să colaboreze între ei pentru ca atunci când terminau faculatate să lase orgoliile deoparte.

Îmi vine să mă las de actorie şi de meseria mea de multă vreme. Nu de acum şi nu din 1989, ci de dinainte. În anii ’60, teatrul românesc era fabulos. Aveam cronici la Londra mai multe decât aveam în ţară. Când aveam 26 de ani, mi-am dat seama brusc că aproape nu înţelegeam ce vorbeau între ei Ciulei, Pintilie, Caragiu. Vorbeau pe un text şi m-am speriat. M-am apucat să citesc în disperare tot felul de cărţi ca să ţin ritmul. Acum studenţii vin lejer, mai fac ceva, pleacă, întreabă cu cât îs plătiţi. Asta aproape exclude actul artistic. David Esrig spunea că dacă tot ne plătesc prost, măcar să lucrăm bine. După ’90 au apărut în teatru mode: vedem ce mai e pe la Paris, facem şi noi la fel, şi tot aşa. Mă întristează. Cei mai mulţi oameni cu care am început profesia nu mai sunt în viaţă. Nu mai vreau, ca să nu stric ce a fost. Să devin un funcţionar artistic?Încerc să scap de actorie şi să mă apuc de scris.

Actoria este o meserie de tinereţe, când corpul răspunde perfect, când totul se mişcă. Eram cauciuc când eram tânăr. Când eram tânăr mă uitam la marii actori cât de greu le era şi îmi era un fel de milă. Mi-am promis de atunci să mă opresc la timp, pentru a nu-i fi milă de mine unuia tânăr şi talentat. Tot ce vedeţi, diversificarea preocupărilor mele sunt încercări disperate de a scăpa din ghearele actoriei.

R: Sunt actorii tot timpul actori?

M.D.: E mult mai complicat. Toţi oamenii sunt actorii. Un băiat care vrea să spună te iubesc unei fete într-o noapte cu lună, aşteaptă noaptea cu lună şi nu spune oricând. Se îmbracă într-un anume fel, repetă vorbele, le spune de zece ori acasă în faţa unei oglinzi, îşi ia o anumită atitudine. Un om care intră într-o audienţă să îşi ceară drepturile pentru casă se îmbracă mai prost, să fie trist, să fie amărât, nu stă drept, pentru a impresiona pe interlocutorul lui. Unii dintre noi sunt sinceri şi mărturisesc că sunt actori şi fac profesia pe faţă, iar alţii se prefac că sunt oameni serioşi.

R: Vorbiţi-ne despre un lucru care vă place şi unul care vă displace în România

M.D.: Îmi place totul şi îmi displace totul. Mă supără îngrozitor că lucrurile care îmi plac nu se văd, nu se află despre ele, nu se ştie de ele. Ce îmi place cel mai mult în ţara asta este că e rămasă în urmă. În România e un fel de rezervaţie, de care nu suntem conştienţi. Un anumit mod de viaţă, o anumită civlizaţie demult apusă în occident. Prinţul Charles nu vine la noi pentru că avem cea mai mare producţie la hectar. Aici în ţara noastră există încă pajişti în care pasc oi, sunt flori de câmp şi gâze. La noi mai există stâne de oi şi oameni care trăiesc în pustietate. În Elveţia când am fost am văzut perfecţiunea rece, pe când la noi e dezastru natural, cu tot ce vrei pe lume. De fapt nu e rămânere în urmă ci o mutare în alt veac.

Teza mea de europarlamentar asta este. Cineva trebuie să vorbească real, nu aiuristic despre România. Aici sunt oameni geniali. Nu suntem mâncători de lebede. Cineva trebuie să şi iubească ţara asta. Când spui ceva, trebuie să crezi tu în ceea ce spui. Acolo se duc nişte domni şi doamne care au cu totul alte treburi. Trebuie să ai nişte agenţi ai României tale, acolo, care să impună, să explice, să promoveze ceea ce este mai bun aici.

 „«Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană», este o replică foarte cunoscută şi adevărată din filmul «Filantropica». O poveste rămâne o poveste, o felie de viaţă care are conţinut şi tot ce îţi trebuie ca cititor. Ceva care nu este îmbrăcat într-o poveste nu rămâne în tine. Mă îngrozeşte şcoala românească de astăzi pentru că logica ei nu este asta. Învăţământul românesc obişnuia să îmbrace în poveste definiţia. Astăzi nu mai este aşa şi copiii noştri învaţă lucruri în care nu cred şi rămân goi pe dinăuntru”, Mircea Diaconu, actor şi scriitor


Publicitate

Postaţi un comentariu