Jurnalista și scriitoarea Silvia Kerim s-a stins din viață la 85 de ani

Scriitoare și jurnalistă apreciată de critică și iubită de publicul larg, Silvia Kerim a încetat din viață la vârsta de 85 de ani, conform anunțului făcut pe site-ul Uniunii Scriitorilor din România.

„Scrisul Silviei Kerim e extrem de capricios şi liber, dar, totodată, egal cu sine în toate cărţile sale succesive, inclusiv în seria delicatelor cărticele destinate copiilor. De-a lungul unei vieţi impetuos traversate, cu farmec şi înţelegere, cu patimă şi stăpânire de sine, a avut şansa de a cunoaşte oameni mari şi locuri rare din multe colţuri ale lumii şi ale ţării. Slujbele sale au purtat-o, cu folos şi cu rezultate remarcabile şi remarcate, în lumea teatrului, a cinematografiei, a presei, a radioului, a scriitorimii de aici şi de aiurea. A pus întrebări, a ascultat, a pus deoparte întâmplări cu sensuri adânci şi bătaie lungă, luminoasă şi senină, cum o arată fotografiile de la diferite vârste care însoţesc cartea, gata să întâmpine bucurii ori să mulcomească tristeţi. Fiica negustorului turc Negip Kerim şi a unguroaicei Ana Orban se simte în largul ei în cele mai felurite medii, printre oameni de toate soiurile, deşi, fireşte, îi privilegiază şi îi „colecţionează” în cărţile sale pe cei cu multe carate”, scria Irina Petraș în 2014, într-o recenzie din România Literară.

Silvia Kerim a intervievat zeci de personalităţi din lumea artei, a teatrului sau a cinematografiei, a scris cărţi de poveşti pentru copii şi a fost distinsă cu premii naţionale şi internaţionale pentru meritele sale jurnalistice şi scriitoriceşti. Iubea palimierii veşnic foşnitori şi avea defectul de a face multe paranteze atunci când vorbea sau când scria. Deşi era jumătate turcoaică, jumătate unguroaică Silvia Kerim se declara o româncă „viguroasă” pe care dragostea pentru ţară nu a lăsat-o niciodată să stea mai mult de zece zile departe de casa de pe strada Parfumului din Bucureşti. De câte ori i-a fost greu, s-a agăţat de cartea cu amintiri „Fereastra de la Veneţia”. Într-unul dintre volumele sale, Silvia Kerim le conferă călătoriilor suprema calitate de a lăsa sufletul să se mai odihnească. „Bucuriile din drum îi fac bine, sunt ca un fel de vitamine care îi priesc, dar nu-l tulbură în adâncuri”, scria jurnalista în ediţia definitivă a cărţii Fereastra de la Veneţia. Micile bucurii ale vieţii aşa cum le-a cunoscut scriitoarea şi jurnalista Silvia Kerim am avut ocazia să le descoperim dintr-o discuţie, în 2014, care ne-a purtat de la Bucureşti la Cluj şi de aici în toată lumea.

Redăm mai jos o parte a interviului cu Silvia Kerim din 2014. Interviul integral poate fi citit accesând:

Silvia Kerim, jurnalistă şi scriitoare: Aş fi vrut să locuiesc în Cluj pentru starea şi atmosfera oraşului

silvia-kerimReporter: Care vă sunt cele mai recente amintiri legate de Cluj?

Silvia Kerim: Cea mai proaspătă amintire legată de Cluj este o reamintire, dacă se poate spune aşa. Îmi apare foarte curând la editura Carminis ediţia a doua la cartea „Ponica- O legendă” care acum se numeşte doar „Ponica”. Este portretul alcătuit din mărturii despre persoane care au avut privilegiul să îi fie alături doamnei Hortensia Georgescu, creatoare de costume de film şi de teatru. A fost fiica unui mare transilvănean, o personalitate de mare valoare, profesorul Ioan Lupaş. Hortensia Georgescu a realizat costumul lui Mihai Viteazu, începând cu faimoasa lui căciulă. Printre aceste texte se află şi o mărturie a mea din perioada în care am avut privilegiul să mă accepte ca prietenă, în anii în care eu am fost soţia lui Mircea Veroiu. A venit la noi în casă, ne-a invitat la ea. Aşadar, cea mai apropiată amintire este  această reeditare a cărţii care m-am plimbat prin Clujul ei.

De asemenea, acum trei ani am fost la TIFF şi a fost o mare bucurie a mea. Printre altele am văzut şi m-a înfiorat ca un decor al lui Fellini, acea splendoare de clădire, Hotel Continental, unde în ruinele majestoase Doina Levintza, artistă a decorului, a depus o serie de costume. Parcă era un decor de film, urma să treacă Federico Fellini printre ele şi să dea indicaţii de regie unor actori care ar fi venit de undeva din culise.

R: Aţi locuit în vreo perioadă a vieţii dumneavoastră în Cluj-Napoca?

S.K.: Din păcate pentru mine, nu. Sunt ceea ce se cheamă bucureşteancă get-beget. M-am născut chiar în casa în care locuiesc şi acum, pe strada Parfumului, într-o casă cumpărată de tata. Dar aş fi vrut să locuiesc în Cluj pentru starea şi atmosfera oraşului.

R.: Vă consideraţi o ziaristă privilegiată dacă ar fi să luaţi în considerare personalităţile de primă mână pe care aţi avut ocazia să le intervievaţi de-a lungul anilor?

S.K.: Eu zic că am fost o ziaristă privilegiată căreia viaţa şi Dumnezeu i-a dat norocul să devină o scriitoare. Spun asta nu pentru că mie mi s-ar părea că a fi scriitor este o treaptă în plus faţă de ziarist, dar din păcate articolele din ziare la un moment dat se aruncă o dată cu ziarele. Cariera de scriitoarea s-a zidit pe activitatea de ziaristă. Deşi nu îmi place cuvântul, cariera înseamnă ceva însemnat pentru oameni însemnaţi. Sigur că sunt privilegiată. Cum altfel aş fi putut întâlni atâta lume, cu atâtea destine, atâtea oraşe şi atâtea întâmplări să se desfăşoare sub ochii mei?

Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru memoria pe care o am la vârsta mea înaintată. Am şi acum în minte acel Bucureşti vechi, acel mic Paris, pe care dacă nu îl mai descriem în cărţi, fotografiile nu au întotdeauna puterea să îl redea. Într-o carte poţi să descrii o respiraţie, o tensiune, o emoţie. Viaţa acolo, pe acel carton al fotografiei, nu pulsează. Am ţinut foarte mult să descriu acel Bucureşti al copilăriei mele, acele drumuri pe care le făceam cu mama pe celebra stradă a Lipscanilor. Sunt clădiri care au rămas aproape aceleaşi, cum este vechea clădire a celebrei galerii Lafayette, soră mai mică a celei din Paris. Eu cu mama umblam la toate etajele după minunăţii. Tata nu a fost un om bogat, dar am avut tot ce ne-a trebuit şi ca orice turc era foarte generos […].

Născută la București în 1931, Silvia Kerim urmează cursurile Liceului „Zoe Romniceanu” (1942–1949), după care se înscrie la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, secţia limba şi literatura franceză, pe care o va absolvi în 1954. Din 1961 până în 1969 este redactor la Radioteleviziunea Română, ulterior va funcţiona ca producător la casele de filme din cadrul Ministerului Culturii (1972–1983), redactor la Studioul Animafilm (1983–1987), consilier artistic la Teatrul „Rapsodia” (1992–1993) şi redactor la Secţia culturală a Televiziunii Române şi la Studioul de Film (1993–1997). Din iulie 1997 este redactor al revistei „Formula As”. Colaborează cu articole de critică şi reportaje la revista „Probleme de cinematografie”, precum şi la „Informaţia”, „Contemporanul”, „România liberă”, „Cinema”, „Luceafărul”, „Săptămâna”, „România literară”. Scrie scenarii pentru emisiuni radiofonice (Înşir-te mărgărite !) şi musicaluri pentru copii (Mary Poppins, Frumoasa din pădurea adormită), publică, de asemenea, numeroase traduceri.


Publicitate

Postaţi un comentariu