Irina Margareta Nistor: Clujul pare să fie din nou fruntea cinematografică din România

Foto: Dan Bodea

Vocea doamnei Irinei Margareta Nistor poate fi recunoscută cu cea mai mare uşurinţă din 1000 de alte voci, iar vasta sa experienţă cinematografică face zilnic onoare României în diferite colţuri din Europa sau chiar din lume. Traducător şi critic de film, redactor şi realizator de emisuni, Irina Margareta Nistor este şi Preşedinte onorific al Fundaţiei Vodafone Romania, funcţie care a atras după sine o nouă responsabilitate pentru “doamna cu filmele”, cum de multe ori este “alintată” de fanii săi. Prezentă la Cluj, în cadrul evenimentului de lansare a două programe medicale finanţate de fundaţia din care face parte, am avut ocazia să vorbim cu doamna Irina Margareta Nistor despre implicarea pe care o are în acţiunile de caritate, despre voluntariat şi nu în ultimul rând despre pasiunea sa de o viaţă: filmul.

Reporter: Aţi făcut parte din comitetul director al Fundaţiei SOROS înainte de a vă alătura Fundaţiei Vodafone România. De ce această dorinţă de a vă implica în acţiuni caritabile?

Irina Margareta Nistor: Întâi de toate, neavând copii, simt nevoia să fiu înconjurată de copii şi mă preocupă tot ce înseamnă un act caritabil de care să beneficieze copiii, fie cei orfani, fie cei care au probleme de sănătate sau probleme financiare. Cum pentru mulţi dintre noi există acele cinci minute de celebritate, aşa şi pentru ei, măcar o zi din viaţa lor merită să fie fericiţi. Atât la Fundaţia SOROS şi cât şi la Fundaţia Vodafone România m-am bucurat când am putut să mă ocup de proiectele în care cele două fundaţii m-au implicat. Până la urmă, însă, ei m-au ales pe mine să îi reprezint şi cu atât mai mult m-am simţit mândră când am văzut cât de stricte sunt criteriile pe baza cărora eşti selectat pentru a face parte dintr-o asemenea fundaţie.

R: În ce mod vi s-a schimbat perspectiva asupra societăţii după ce aţi început să vă implicaţi în acţiunile Fundaţiei Vodafone?

I.M.N.: Aflu mult mai multe lucruri şi asta mă ajută şi în meseria mea. Sigur, sunt critic de film, dar sunt şi ziarist. De exemplu, Clujul l-am conotat cu TIFF-ul, dar acum îl conotez şi cu altceva. Îl conotez cu părinţii şi copiii de aici care sunt favorizaţi prin programele Peditel şi Otoscreen. Am descoperit lucruri pe care nu le ştiam, ceea ce îmi permite să le transmit şi altora. Una dintre deficienţele din România este faptul că nu ştie stânga ce face dreapta. Când se face o faptă bună, e bine ca lumea să ştie. Am descoperit că există ONG-uri despre care nu ştiam nimic până să fac parte din Fundaţie şi pe care le putem ajuta într-o formă, sau alta.

R: Fundaţia Vodafone România este cunoscută şi pentru programul Voluntar de profesie. Aţi făcut de-a lungul timpului acţiuni de voluntariat?

I.M.N: În timpul lui Ceauşescu era întinată ideea de voluntariat. Făceam bancuri şi ziceam că suntem voluntari obligatoriu atunci când mergeam la cules de struguri, cartofi sau altele. Totul era făcut de mântuială, pe principiul: noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc. De aceea, după 1989 a fost foarte greu ca părinţii să-şi înveţe copiii că există acest voluntariat şi că prin voluntariat cuiva îi este mai bine datorită ţie. A urmat apoi dorinţa multora de a lucra sau studia în străinătate, unde este obligatoriu să ai o formă de acţiune de voluntariat. Nouă, românilor, încă ne lipseşte generozitatea despre care, ştiţi cum se spune, că este ultima invitată la banchete.

Am încurajat întotdeauna voluntariatul la festivaluri, fie la Anonimul sau la DaKINO. Asta nu înseamnă că voluntarii stau în sală şi văd filme de dimineaţa până seara. Aleargă foarte mult şi încercăm să îi trimitem să vadă şi ei filmele după festivaluri. Trebuie să se cunoască limita între ce înseamnă voluntariat şi profitat de pe urma cuiva. Eu personal, ca acţiune de voluntariat, am plantat un pom în faţa Casei Presei Libere. De câte ori mă duc duminica la Guerilla, îl văd acolo.

R: Ne puteţi povesti despre un anume program din cele peste 700 finanţate de Fundaţia Vodafone România, care a avut impact pentru dumneavoastră?

I.M.N.: Cred că printre cele mai importante proiecte ale Fundaţiei este cel de la Spitalul Marie Curie din Bucureşti, unde Fundaţia a investit 1, 4 milioane de euro pentru cea mai modernă secţie de terapie intensivă nou-născuţi din Sud-Estul Europei. De exemplu, în acest moment, din cunoştinţele mele apropiate 18 aşteaptă un copil şi cred că au acum mult mai mult curaj să apeleze la serviciile acestui spital.

R: Consideraţi că în secolul XXI, oamenii ajută oameni sau tehnologia ajută oameni?

I.M.N.: Tehnologia fără oameni nu funcţionează. Trebuie să fie nişte oameni instruiţi, care să ajute alţi oameni să devină instruiţi.

IMG_4826

„Între «Noe» şi Nae Caranfil cu «Closer to the Moon», duceţi-vă la Nae!”

R: În contextul în care regizorul Tudor Giurgiu a demarat proiectul „Salvaţi marele ecran”, de ce credeţi că la nivelul societăţii, sălile de cinema au încetat să fie o prioritate?Când a avut loc această ruptură?

I.M.N.: Ruptura a fost în 1990, după marea debandadă când toată lumea şi-a dorit să facă bani cu orice preţ şi s-au gândit că este mai uşor să facă bani cu bingo, sau cu bordeluri şi cinematografele au început să fie închiriate. Până în 1992, încă nu veniseră în România marii distribuitori de film şi astfel sălile s-au închiriat. Eu mă bucur acum că există cinematografele din mall-uri, dar este nevoie încă de cinematograful intim, mic, de tip art-house în care poţi să vezi alte filme decât „Noe”, „300” sau altele.

Contează existenţa unor cinematografe în afara mall-urilor pentru că România face filme pentru astfel de cinematografe. Nu ne apucăm de făcut 3D-uri cu Dracula, că nu ne vor ieşi. E important, ca idee, de a te aduna într-o sală de cinematograf. Există proiecte europene în care să fie implicate cinematogafele de artă şi nu ar exista fondurile dacă nu ar fi dorinţa ca cinematografele să supravieţuiască. Astfel de cinematografe îţi permit să duci elevi să vadă un film, ceea ce se întâmpla, culmea, până în 1989. E mai uşor să îi duci într-un cinematograf decât să îi pierzi într-un mall. Eu cred în salvarea cinematografelor şi cred că Tudor Giurgiu îşi va duce iniţiatva până la capăt. Bine ar fi să să reintroducă sistemul de abonamente. Am fost în weekend la Londra şi am văzut că există la ei un sistem în care în funcţie de o anumită sumă fixă poţi să mergi la câte filme doreşti, ceea ce într-un fel te obligă ca spectator să îţi onorezi abonamentul.  O viaţă fără filme este una plicticoasă şi limitativă.

R.: Care a fost relatarea care v-a marcat cel mai mult din rândul evenimentelor la care aţi luat parte?

I.M.N.: Cea mai mare plăcere mi-a făcut-o atunci când am comentat, nu de la Cannes, unde nu fusesem încă niciodată, ci când a luat Cristian Mungiu distincţia Palme d’Or şi când comentam împreună cu Laurenţiu Damian din studioul Televiziunii Române. Ştiu că mi s-a înecat vocea, am fost profund impresionată, mai ales că speram să se întâmple acel anunţ. Atunci nu văzusem filmul „După dealuri” încă în România şi muream de curiozitate. L-am văzut apoi în cadrul TIFF-ului, la Sibiu.

R: Consideraţi că este profesionist din partea unui critic de film să recomande publicului să nu vizioneze un anume film la cinematograf?Recent, un tânăr critic de film, Ion Indolean, preciza pe pagina lui de Facebook că filmul „Noe” nu merită văzut şi banii de bilet ar putea fi daţi mai bine pe două beri.

I.M.N.: Este o abordare teribilistă, nu neapărat neprofesionistă. Eu nu sunt o fană a lui „Noe”, nu v-aş invita neapărat să mergeţi să îl vedeţi, pentru a nu-mi atrage înjurăturile de rigoare. Cred însă că rolul nostru este să spunem ce se întâmplă într-un film şi să îi învăţăm pe oameni să descopere nişte lucruri pe care nu le văd singuri. Ştim că în momentul în care mergi la cinema, biletul l-ai plătit, dar eşti liber după aceea să faci anumite comentarii. Mi se pare foarte nedrept când măsori popularitatea unui film faţă de biletele vândute. Noi nu ştim părerea publicului larg. Rolul cunoscătorului este cel de călăuză. În cazul lui „Noe”, sfatul meu a fost să mergeţi să recitiţi Biblia pentru a vedea că regizorul Darren Aronofsky nu a fost foarte departe de ea.Vedem punctul lui de vedere în condiţiile în care ştim că a făcut „Luptătorul”, cu Mickey Rourke, că lui Russell Crowe îi place să facă pe durul şi s-a putut desfăşura şi că foarte multe filme sunt cu sfârşitul lumii. Al doilea sfat ar fi ca între „Noe” şi Nae Caranfil cu „Closer to the Moon”, duceţi-vă la Nae!.

R.: Aşteptaţi cu interes un anume film în perioada următoare?

I.M.N.: Am văzut deja un film în avanpremieră, care va veni la voi, la TIFF. Este vorba de „Philomena”. Clujul pare să fie din nou fruntea cinematografică. Acest film este absolut minunat. Am aşteptat cu mare nerăbdare şi nu am fost deloc dezamăgită de „The Grand Budapest Hotel”. Aştept următorul film al lui Nae Caranfil şi aştept alte filme româneşti să văd pe ce direcţie pornesc. Aş mai vrea să văd filme gen „Concertul” al lui Radu Mihăileanu sau „Filantropica” pentru că lumea asta doreşte. Este o diferenţă mare între ce vrea publicul şi ce vrea regizorul. Acesta din urmă vrea cu precădere premii. Este o răspundere mare pentru un critic ca atunci când un film ia premiu, tu să îndemni lumea să meargă să îl vadă, deşi nu neapărat e un film de weekend.

În Germania se împart filmele în cele pentru bărbaţi şi pentru femei. Eu multă vreme am crezut că există într-adevăr astfel de filme. Ei bine, acolo există cinematografe cu săli separate în care rulează filme la care cuplurile pot merge separat. În Egipt sau în Italia, la jumătatea filmelor se face o pauză în care lumea se poate destinde. Am încercat să sugerez distribuitorilor de a proba acest lucru şi în România, însă cinematografele nu sunt de acord. Trebuie să existe şi categoria de film la care să poţi trimite lumea chiar şi în weekend.

R.: De ce în unele cazuri, titlurile filmelor traduse în limba română, pe afiş, nu corespund cu varianta lor originală?

I.M.N.: Până în 1989 se schimbau titlurile pentru că filmele erau neplătite. Se făceau nişte cartoane pe care se scria un titlu nou, englezesc şi se punea traducerea românească. Orice difuzare înseamnă bani, chiar şi o reluare. Atunci exista acest sistem şi se punea alt titlu în speranţa că nimeni nu îşi dădea seama că de fapt filmul nu a fost plătit şi că l-am dat pentru că ne rămăsese copia. Filmele au un timp în care ai voie să le dai, după care îţi pierzi licenţa. La începutul anilor ’90, venea câte un repezentant şi filmele trebuiau arse în faţa lui. De exemplu, noi la festival la DaKINO am încercat să aducem „Capote”, în contextul în care murise actorul Seymour Hoffman. Nu am reuşit, pentru că nimeni nu mai are dreptul în România să îl dea.

Acum titlurile de filme nu corespund, dar se dau din considerente de a atrage publicul. Un exemplu recent este filmul The Long Way Down pe care l-au tradus „Adio, dar mai stau puţin”. Este un titlu care te prinde, deşi traducerea ar fi fost „Lungul drum până în pământ”. Eu în orice cronică precizez şi titlul în limba engleză, pentru a evita confuziile. Distribuitorii hotărăsc titlurile, însă uneori există obligativitatea să rămână un cuvânt din titlul original, sau chiar titlul original.

R.: Va veni în România vremea filmelor dublate?

I.M.N.: Nu, Doamne fereşte! În Germania, spre exemplu, există cinematografe cu precădere pentru expaţi, în care filmele sunt în variante originale, fără subtitrare. La Cinema Studio, de exemplu, din Bucureşti, pentru că mă ocup de programarea de acolo, dacă este un film românesc, cer să se subtitreze în engleză. Dublajul este exclus. Nici De Niro nu l-ar fi putut dubla pe Gheorghe Dinică, nici Dinică pe De Niro. Singura excepţie sunt filmele pentru copii, uneori foarte bine dublate, alteori îngrozitor dublate. În „Mr. Peabody & Sherman”, Virgil Ianţu este absolut genial, însă de multe ori vocile sunt absolut banale.

R.: Ce o leagă pe Irina Margareta Nistor de Cluj?Aveţi amintiri legate de acest oraş în afara prezenţelor dumneavoastră la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF)?

I.M.N.: Prima dată mergeam împreună cu părinţii mei spre Beliş, eram elevă şi ne-am oprit în Cluj unde am stat la un hotel foarte elegant. Cred că era prima dată când am stat într-un hotel, de altfel. Am mers la Grădina Botanică şi acolo am văzut grădina japoneză. Atunci mi-am pus dorinţa de a ajunge cândva în Japonia şi după câteva decenii am ajuns. Această amintire legată de Grădina Botanică nu are o conotaţie cinematografică, ci strict sentimentală.

4 Comentarii

  1. Ion INDOLEAN spune:

    Pe undeva ma bucur ca mi-ati pomenit, fugitiv, numele, dar sa fac o succinta precizare. Acea sugestie (2 beri) am scris-o intr-un comentariu ulterior share-uitului cronicii, in urma unor discutii cu diversi. In text, vorbesc despre film cat se poate de serios. Facebook-ul nu e un mediu academic-cultural, ci mai degraba urban, deci cred ca-mi sunt permise si anumite „teribilisme”. Felicitari pentru interviu. Ganduri bune, Ion Indolean.

  2. Cristina Beligăr spune:

    Multumesc pentru felicitari, apreciez! Am dat exemplul dvs. deoarece nu mi s-a parut potrivit, fie si pe pagina dvs de Facebook, sa trimiteti publicul (prieteni sau nu) sa bea doua beri decat sa vada un film, fie el bun sau mai putin bun. Necunoscandu-va personal, va urmaresc uneori pagina de facebook in calitatea dvs de critic de film, sau viitor critic. Poate eu am greşit interpretarea si nu am facut delimitarea care trebuia intre medii, insa raman la parerea ca un specialist trebuie sa ramana specialist in orice mediu. De obicei identitatea intr-un domeniu sau altul asa se construieste. La fel si credibilitatea. Este, insa, parerea mea.

  3. Ion INDOLEAN spune:

    Sigur, aveţi dreptate, credibilitatea se construieşte în timp şi cu trudă.
    Nu trebuie să fim de acord în privinţa filmelor. Mie, unul, Noe nu mi-a plăcut. Am motivele mele. Pe unele le-am scris în cronică, pe altele nu. Poate că preferinţele mele nu corespund publicului larg. Şi nu, nu o spun pe un ton arogant, ci e doar o concluzie bazată pe relaţionarea cu cititori, cu alţi critici, cu alţi cineaşti, cu alţi cinefili.
    Poate că stilul acesta mai flegmatic supără şi înţeleg de ce v-a deranjat. Chiar vă dau dreptate. Pe viitor, voi încerca să păstrez aceste remarci pentru discuţii private.
    Glumind puţin, cred în continuare că unele filme nu merită şi, prin urmare, banii pot fi folosiţi în scopuri mai constructive. E vorba şi de o chestiune de descurajare a produselor comerciale. Nu mai merge lumea la blockbustere, poate se schimbă şi optica caselor de producţie. Acţiune şi reacţie. Dar, asta, sigur, plecând de la premisa că Noe e un film mediocru.
    Generalizând, însă, poate rolul criticilor e şi de a da o anumită direcţie cinematografiei. Şi cum o pot face? Folosindu-şi credibilitatea şi spunându-le celor ce-i citesc să nu meargă la diverse filme.
    Totul e relativ şi o chestiune de gust, până la urmă.

  4. Cristina Beligăr spune:

    Aveti dreptate in privinta rolului pe care ar trebui sa il aiba un critic, respectiv si acela de a da o directie cinematografiei. Un spectator insa, trebuie sa primeasca din partea criticului argumentele care sa il determine sa mearga sau sa nu mearga sa vada un film. Este imposibil ca un blockbuster sa nu aiba parti bune, fie el scenariu bun, efecte vizuale, dialoguri bune sau altele. Si de aceea cred ca rolul criticului este sa evidentieze toate acestea, chiar daca filmul in ansamblu dezamageste. Pentru un anumit tip de public, insa, niste efecte vizuale excelente pot fi suficiente pentru ca filmul sa isi faca datoria: aceea de a a-l delecta pentru 2 ore. Si, intr-adevar, unele filme nu isi merita banii si nici vizionarea intr-un cinematograf.

Postaţi un comentariu