Interviu cu scenograful Adrian Damian: „Tehnologia nu trebuie să trăiască separat de teatru și lectură. Ea ne poate ajuta să vizualizăm lumea din mintea noastră”

Cine s-a întrebat vreodată ce se petrece în mintea lui atunci când citește, sau cum creează creierul nostru lumi imaginare, uneori atât de aproape de realitate, are ocazia să își exploreze propriul imaginar în următoarele zile chiar la Cluj-Napoca într-o instalație interactivă ce transformă experiența cititului într-un spectacol de proiecții. Laboratorul de Imaginar este deschis publicului de orice vârstă la Târgul Gaudeamus din Cluj-Napoca, în perioada 18-22 aprilie.

Instalația, semnată de scenograful Adrian Damian, realizată la propunerea BRD-Groupe Société Générale, în parteneriat cu CINETic (Centrul Internațional de Cercetare și Educație în Tehnologii Inovativ Creative), Aural Eye și The Pole Society, presupune utilizarea căștilor neuronale pentru măsurarea undelor cerebrale și transformarea acestora în proiecții vizuale în funcție de intensitatea emoțiilor cititorului în momentul lecturii. Mai exact, oamenii pot afla despre ei cât de ușor reușesc să își focalizeze atenția și imaginația atunci când citesc.

Am discutat cu scenograful Adrian Damian despre Laboratorul de Imaginar, dar și despre teatru și scenografie, în general, și planul său măreț de a scana 3D, la un moment dat, toate spațiile de teatru din România. Adrian Damian a absolvit în 2008 Facultatea de Teatru şi Televiziune din cadrul Universităţii ,,Babeş-Bólyai” Cluj-Napoca, secţia actorie română, clasa profesorului Bács Miklós și mai târziu a studiat scenografia la U.N.A.T.C. Bucureşti. În prezent, el este Consilier Artistic la Teatrul Odeon din București și student doctorand al U.A.T. Târgu Mureș, cu tema de cercetare: Digitalizarea teatrelor din România. Concomitent lucrează la scenografia spectacolului Burghezul gentilom, de Molière, în regia lui Mihai Măniuțiu, la Teatrul Maghiar de Stat Cluj și la un spectacol la Circul Metropolitan București. Ultimul său proiect în Cluj a fost tot la Teatrul Maghiar de Stat, în 2015, respectiv „Recviem pentru un spion”, regizat de Mihai Măniuțiu. De altfel, cu regizorul Mihai Măniuțiu a avut ocazia să colaboreze în nu mai puțin de 27 de spectacole în toate țara.

În anul 2016, Adrian Damian a primit premiul pentru Cea mai bună scenografie Cântăreața Cheală, de Eugene Ionesco, în regia lui Radu Nica, la Gala premiilor UNITER. A realizat până în prezent scenografii pentru zeci de spectacole în cele mai importante teatre din România, iar printre întâlnirile memorabile pe care le-a avut în carieră le amintește de fiecare dată când are ocazia pe cele cu regizorii Robert Wilson sau Peter Schneider.

Cum ai intrat în proiectul Laboratorul de imaginar. Ce te-a motivat de fapt să te implici în acest proiect?

În călătoria lor de sondare a imaginarului, grupul BRD m-a invitat anul trecut să creăm împreună un stand de tip experiență pentru Gaudeamus București, un stand unde nu se vinde și nu se cumpără nimic, iar propunerea mea a fost să lucrăm împreună cu cei de la CINETic (Centrul Internațional de Cercetare și Educație în Tehnologii Inovativ Creative) cu câțiva video artiștii de la Aural Eye și cu IT-iștii de la The Pole Society și folosind căști neuronale să arătăm cât de spectaculoase sunt procesele din mintea oamenilor în timp ce citesc.

Întotdeauna m-a interesat să mă dezvolt în cât mai multe direcții. Să nu mă plafonez în a face doar decor de teatru. Este acea senzație de aer proaspăt, de a-ți dori să lucrezi în alte medii, de a gândi diverse instalații, de a folosi în mod inedit tehnologia.

A existat și o miză științifică în acest proiect?Datele obținute se înregistrează undeva într-o arhivă?

Miza a fost o invitație spre lectură și nimic mai mult. Folosim latura tehnologică pentru a arăta cât de spectaculoase sunt procesele din creierul nostru în timpul cititului. Putem înregistra toate datele pe care le obținem, dar nu au nicio valoare. Casca neuronală pe care o folosim este de nivel basic, are doar doi senzori pentru a face mai ușoară conectarea. La CINETic avem căști mult mai complexe și există chiar un program care se ocupă cu studierea efectelor artei asupra creierului. Dar chiar și așa, cu acei doi senzori, oamenii pot afla cum o bucățică de metal poate să înregistreze informația și să o transpună în unde care să reflecte lumile imaginare, respectiv actul artistic creat de mintea fiecărei persoane în timpul lecturii. Există o anumită fascinație pentru tehnologie și evident că publicul rezonează foarte bine mai ales când vine vorba despre autocunoaștere.

Crezi că acesta poate fi un posibil viitor și pentru arta teatrului?

Cred că tehnologia este o ustensilă care ne poate apropia de teatru. Noi, la Odeon, am reușit să facem un parteneriat cu BRD și cu Samsung care se bazează exact pe a dezvolta conținut cultural pentru mediul virtual. Am făcut o serie de filmulețe în VR cu istoria teatrului și o expoziție de augmented reality realizată tot cu momente importante din istoria teatrului. Și ideea a fost de a folosi toate aceste mijloace noi pentru a comunica un conținut istoric. Cumva aceasta a fost viziunea. A fost creată și platforma Culturesc100, de fapt un proiect de brand de companie pentru centenar susținând dezvoltarea de conținut cultural transpus apoi în mediul virtual. Ce am făcut tot cu instalația Laboratorul de Imaginar a fost să o declinăm și în teatru printr-un eveniment care a avut loc de Ziua Mondială a Teatrului (27 martie, n.r.) la Teatrul Odeon din București, unde am dus inclusiv acest laborator. Mai mult decât atât, grație tehnologiilor tip Virtual Reality, Augmented Reality și 3D Scanning, vizitatorii au putut experimenta un nou mod de a cunoaște și înțelege teatrul. Astfel, prin intermediul căștilor neuronale și al instalației interactive prezente spectatorii au avut șansa de a experimenta ce se întâmplă în mintea lor atunci când vizionează un spectacol.

În ce stadiu ești cu lucrarea de doctorat și cum ai ajuns la o temă atât de interesantă ca Digitalizarea teatrelor din România?

Tema de doctorat este tot un fel de căutare a mea într-o zonă similară. M-am înscris la doctorat în Târgu Mureș pentru a face un proiect prin care să scanez 3D toate spațiile de teatru din România și prin intermediul unei platforme online să încarc toată informația obținută în așa fel încât să vezi toate problemele care pot apărea în momentul în care vrei să regizezi un spectacol într-un anumit teatru. Asta ar ajuta enorm industria noastră și ar însemna că oricând pot să îi dau unui anumit regizor o pereche de Oculus sau orice ochelari de realitate virtuală și de pe scaunul din birou fie prezent în sala teatrului și să vadă decorul pe scenă. Astfel eviți toate problemele care apar atunci când vine decorul și nu corespunde cu schița bidimensională. Momentan încerc să fac acest proiect cu Teatrul Odeon, dar am întâmpinat niște probleme tehnice. Fotometric, teatrul poate fi scanat foarte ușor, dar eu îmi doresc să avem măsurători mult mai exacte care să ofere date foarte precise. Încerc să realizez proiectul pilot pentru a-mi da seama ce înseamnă costurile reale necesare. Cam în acest punct sunt în prezent cu doctoratul. Din punct de vedere teoretic este poate mai ușor pentru că ar trebui să vorbesc despre modul în care societate a influențat arhitectura și cum arhitectura a influențat arta.

Ai absolvit Facultatea de Teatru din Cluj, secția actorie și apoi ai continuat cu studii de scenografie la București. De ce această reorientare?

Momentan scenografia îmi oferă cam tot ce îmi doresc. Când am dat la actorie nu prea înțelegeam exact cum se împart rolurile și care era treaba regizorului, a scenaristului, a scenografului. În scurt timp mi-am dat seama că a fi pe scenă nu îmi crea foarte mare plăcere și, dacă mă gândesc retrospectiv, am lucrat mai mult la măștile colegilor și la decoruri în facultate decât să studiez voce, mișcare și alte lucruri. Am avut șansa să lucrez în anul IV de actorie cu regizorul Mihai Măniuțiu și așa am realizat că scenografia îți oferă mult mai multă libertate de creație. Poate sunt și o fire mai independentă și nu am înțeles niciodată cum funcționează ideea de a trebui să fii genial între anumite ore, sau de a fi distribuit într-un spectacol fie că vrei, fie că nu vrei. Mă mai întreabă lumea dacă îmi este dor să joc pe scenă și le răspund că joc în fiecare zi rolul de scenograf.

Cum se descurcă scenografii în România cu bugetul de multe ori limitat pe care îl au la dispoziție?

Proiect cu buget nelimitat nu există și mi s-ar părea grav să existe. Din păcate, în urma ultimelor decizii luate de creștere a salariilor angajaților, a fost diminuat bugetul de bunuri și servicii, respectiv bugetul de producție în teatre. Gábor Tompa a dat cel mai bun exemplu atunci când a spus că degeaba ai piloți și însoțitoare de zbor pe care îi plătești foarte bine, dar avionul nu zboară pentru că nu avem bani de combustibil. Cu sinceritate mărturisesc că în contractul pe care îl avem în prezent cu Teatrul Maghiar din Cluj scrie că vom fi plătiți după rectificarea de la minister, ceea ce înseamnă că există șansa să nu fim plătiți niciodată. Sigur, în acest caz noi avem o relație bazată pe încredere, dar să îl vezi pe directorul Teatrului Maghiar pus în situația să îți ceară acest lucru, vă dați seama cât de umilitor este pentru el. Am decis să facem producția chiar dacă s-ar putea să fim plătiți la sfârșitul anului, risc pe care ni l-am asumat.

În teatrele independente ai avut ocazia să lucrezi?

Mi-am afirmat disponibilitate să lucrez, dar nu am făcut-o. Problema teatrelor independente constă în faptul că ele sunt atât de condiționate de a vinde bilete încât ajung să aibă uneori discursuri mai comerciale decât teatrele naționale. Vorbind strict de București, cu excepția UNteatru și Apollo111, toate celelalte aleargă după profit. Să merg să fac scenografie în teatrul independent, pe aproape nici un ban, ceva mai mainstream decât aș face pe scena mare a TNB-ului, nu văd rațiunea. Dacă s-ar face în teatrul independent ceva experimental, ce nici un teatru finanțat de stat nu ți-ar permite să faci, atunci da, aș investi chiar eu în acel proiect. Momentan acest lucru nu s-a întâmplat. Adevărul este că meseria de scenograf este limitată și de buget. Fără o finanțare care să îți susțină transformarea ideii în realitate, ideea rămâne în stadiul de vis.

Ești optimist în privința viitorului teatrului din România?

Fiecare dintre noi vede lumea prin proprii lui ochi. Eu sunt mulțumit de ceea ce mi se întâmplă, iar percepția mea asupra lumii, percepția mea asupra teatrului, este în baza acestei experiențe. Faptul că managerii de teatru au încredere în niște idei complet nebune pe care le propui tu, ca scenograf și le finanțează, că ai șansa să beneficiezi de toate pârghiile unei instituții, de la contabili, la juriști, la mașiniști, toți oamenii aceștia sunt acolo pentru a-ți concretiza ție o idee, mi se pare un lux fabulos și de aceea îmi este uneori dificil să îi înțeleg pe colegii mei scenografi care se plâng cât de grea este această meserie. Da, uneori este grea, dar dacă o compari cu meseria unui sculptor care trebuie să își cumpere blocul de marmură, să îl sculpteze și la final să spere că cineva îi va cumpăra lucrarea, versus ideea pe care tu, ca scenograf o propui unui regizor, care o propune la rândul lui unui teatru în așa fel încât să beneficiezi de toate pârghiile instituției ca acea idee să se transforme în realitate și ești și plătit pentru asta, atunci nu mai pare așa grea meseria noastră. Poate pentru că înțeleg acest aspect sunt mult mai tolerant atunci când trebuie să fac față sistemului. Cumva de aici vine optimismul. Pentru că bagajul meu de experiență mi-a certificat că se pot realiza lucruri deosebite.

Ai un spectacol preferat pe care l-ai realizat în ultimii ani?

Un proiect care simt că mi-a deschis alte perspective este spectacolul „Iarna” de la Teatrul Nottara, în regia lui Mihai Măniuțiu și „Rinocerii”, cel regizat de Robert Wilson. Ambele proiecte sunt de o simplitate estetică extraordinară. Mi s-a părut important pentru mine să-mi asuma cumva riscul de a face ceea ce cred că trebuie. Am citit ceva despre poezie care cred că se aplică la fel de bine și în cazul scenografiei și anume că un decor nu e gata atunci când nu mai ai nimic de pus pe scenă, ci atunci când nu mai ai nimic de scos de pe scenă.

Ai fost premiat în 2016 la Gala Uniter pentru scenografia spectacolului Cântăreața Cheală, de Eugene Ionesco, în regia lui Radu Nica. Ce înseamnă premiile pentru tine?

Premiile sunt o confirmare și cred că sunt importante pentru un artist. Nu fac parte din categoria artiștilor care spun că nu îi interesează premiile. Mi se par importante nu pentru că ele atestă valoarea ta, ci pentru că îți pot deschide anumite uși, respectiv căi de finanțare. Încrederea este un lucru indispensabil în orice relație, cu atât mai mult într-o relație care implică un manager de teatru și scenograful pe care decide să îl angajeze. Este important ca un manager de teatru și oamenii din teatru să înțeleagă ce înseamnă să fii producătorul unui spectacol. A fi producător înseamnă mult mai mult decât a finanța. Prin acest lucru excelează Teatrul Maghiar din Cluj și asta îl diferențiază de alte teatre. Nu atât prin banii pe care îi aduce în proiecte, ci prin felul în care își asumă rolul de producător. Când îți asumi corect acest rol, atunci brusc ești interesat și dacă scenograful are unde să își parcheze mașina, și dacă are cazare bună. Este interesat să îți dea program de repetiții care să îți asigure timpul necesar de creație. Așadar, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj își asumă în cel mai responsabil mod rolul de producător, ceea ce rar se întâmplă în teatrele de la noi.