Gabriel Banciu, muzicolog: Filarmonica din Cluj nu este o instituție ezoterică. A ieșit din templu și se apropie tot mai mult de publicul ei

Foto: Dan Bodea

O discuție informală între un specialist în muzicologie și unul dintre cei mai înzestrați dirijori români ai momentului, pe durata căreia muzica clasică va fi explicată pe înțelesul tuturor, este propunerea Filarmonicii de Stat „Transilvania” în acest sfârșit de săptămână. Întâlnirea dintre muzicologul Gabriel Banciu și dirijorul Gabriel Bebeșelea va avea loc sâmbăta, 14 ianuarie, de la ora 18.00, la Librăria Cărturești din Iulius Mall și face parte dintr-o serie de dialoguri propuse de Filarmonica din Cluj în perioada următoare cu dirijori, muzicologi, compozitori şi interpreţi, al căror scop este să apropie publicul larg de muzica clasică, fiecare eveniment de acest tip fiind legat de concertul săptămânii respective.

De această dată, cei doi invitați vor vorbi în cadrul seriei de dialoguri „Stories First, Music After” despre programul concertului pe care Gabriel Bebeșelea îl va dirija pe 20 ianuarie 2017: Schicksalslied (Cântecul destinului) de Johannes Brahms, Cântecele şi dansurile morţii de Modest Musorgski, în varianta orchestrată de Dmitri Şostakovici, şi Dansurile simfonice de Serghei Rahmaninov. Evenimentul va include şi câteva momente muzicale live.

Înainte de întâlnirea de sâmbătă, am stat de vorbă cu profesorul universitar Gabriel Banciu despre importanța educației muzicale, despre cel mai potrivit mod de a-i atrage pe copii înspre muzică și despre ce înseamnă ca o filarmonică să aibă personalitate. Născut la Sibiu, Gabriel Banciu a început studiul muzicii la vârsta de șase ani și a urmat doar școli de muzică. A studiat muzicologia la Cluj, a fost profesor la Baia Mare și din 1996 predă la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca.

Clujul este un oraș privilegiat având foarte multe instituții calificate: școală de muzică, liceu de muzică, filarmonică, două opere și Conservator. De asemenea, există și o elită intelectuală transformată în auditori fideli. În acest context, cum considerați că este percepută muzica clasică la Cluj?

Categoric, între generațiile în vârstă și cele tinere există niște diferențe de mentalitate, de raportare la valori. Asta este firesc să se întâmple. Dar dacă veniți la filarmonică sau la operă veți vedea și tineret, ceea ce este îmbucurător și ceea ce înseamnă că această zonă a muzicii culte nu își va pierde publicul. În condițiile în care criteriul financiar este unul foarte puternic și rentabilitatea este pusă în balanță, în acest moment există niște riscuri în ceea ce privește muzica clasică. Dar, evident, aceste riscuri pot fi contrabalansate prin educație. După părerea mea, zona critică este cea a educației și asta nu pentru că nu ar exista oameni pregătiți în sistem, dar există foarte multe tentații. Informația circulă în toate mediile,   există o altă percepție a felului în care trebuie trăită viața, se lucrează în multitasking, ceea ce are și efecte secundare nedorite. Lumea este mai puțin dispusă să aprofundeze un singur domeniu, ori muzica cultă presupune atitudine estetică, adică implicare. Noi nu mergem la un concert să ne relaxăm. Este o falsă imagine. Mergem să trăim fenomenul muzical, să percepem un mesaj, ceea ce înseamnă o solicitare din partea noastră.

Care considerați că este cea mai bună metodă de a atrage copiii spre muzica clasică?

Educația în familie. În primii ani de viață se creează mediul în care copilul se simte confortabil și pe care și-l asumă. Un copil care până la vârsta la care merge la școală nu a ascultat nici un fel de muzică cultă este deja pe jumătate pierdut pentru așa ceva. Urmează apoi educația muzicală în școli, care în România a fost transformată de multe ori în ore de teorie și istorie a muzicii, ceea ce este complet greșit. Muzica este făcută pentru a-l lăsa pe copil să se manifeste, să cânte, să se joace cu instrumentele. Nota la muzică este o greșeală. Școlile Waldorf, de exemplu, sunt idealul de pregătire în zona muzicală, însă sunt excepții.

Ce părere aveți despre modul în care Filarmonica din Cluj încearcă să apropie publicul de concertele sale?

Fiecare instituție trebuie să se modernizeze în relație cu publicul pentru că, dacă nu, rămâne anacronică. Anacronismul este o boală fără leac. Filarmonica din Cluj este dinamică din acest punct de vedere și vine cu o ofertă pentru un public stratificat. Oferă satisfacții și specialiștilor, dar vine și cu diverse concerte de popularizare, cu muzică plăcută. Filarmonica nu este doar a inițiaților, nu este o instituție ezoterică, deși se percepe astfel. Repertoriul pentru filarmonică, în general, este repertoriul clasic-romantic, post-romantic și puțin din muzica secolului XX. Deci este limitat din punct de vedere stilistic și asta îi dă imaginea de muzeu, de fapt. Dar eu văd în acest moment Filarmonica o instituție cu viziune care face pasul spre public. Filarmonica trebuie să iasă din templu. Trebuie să facă și pasul în exterior. Este un lucru necesar.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră ca o filarmonică să aibă personalitate?

Înseamnă o filarmonică care știe să se acomodeze la timpurile prezente, dar care să nu facă rabat de la calitate. Există riscul de a-și păstra tradiția sau de a face orice pentru a aduce clienți. Trebuie să știi să le împarți pe cele două și trebuie să nu alunecăm în rizibil, în pericolul de a face circ și spectacol din orice. Ieșirea orchestrelor în stradă trebuie să fie făcută, pentru un anume fel de public dar, cel mai probabil, eu nu mă voi duce niciodată la un concert în stradă pentru atitudinea estetică a muzicii. Pentru aceasta mă voi duce în sala de concerte. Există însă un segment de public care are nevoie de concerte în stradă.

Există în acest moment o tendință a tinerilor generații pentru studiul anumitor instrumente muzicale?

Este o fluctuație, care are o periodicitate, dependentă de ceea ce vine în sistem. Noi lucrăm oarecum în sistem închis pentru că la Conservator nu poate veni să studieze un instrument decât un absolvent bine pregătit al unui liceu de specialitate. Suntem unul dintre domeniile foarte speciale. Pentru a intra la Conservator este nevoie uneori să ai 12 ani de pregătire muzicală în spate. Studiul unui instrument trebuie pornit din prima copilărie, altfel nici mâna, nici creierul nu se mai mulează pe pregătirea de specialitate. Dar nu căutăm să avem un anumit număr de studenți. O instituție de învățământ artistic nu trebuie să se dezvolte numeric, ci calitativ.

Din păcate, calitatea învățământului preuniversitar suferă și nu din vina profesorilor așa cum se spune în general. Există un mediu care nu este controlat prin regulamente acceptate care să îl apere atât pe profesor, cât și pe elev. Este o criză a sistemului care nu poate fi rezolvată prin atât de desele schimbări legislative ale învățământului. Examenele de acceptare și de titularizare în învățământ nu sunt bine gândite. Am văzut subiectele de la disciplinele muzicale care nu aveau de-a face cu ceea ce are profesorul de făcut la clasă. Asta înseamnă că muncim după niște reguli, dar suntem evaluați după altele.

Dincolo de preocuparea profesională, ce satisfacții vă oferă muzica?

Toată viața am fost un consumator de muzică. Un spectacol este, practic, satisfacția cea mai mare pe care o avem în familie. Din fericire, în ziua de astăzi există programe care oferă muzică de înalt nivel, cum este Mezzo. În momentul în care un specialist nu mai este atras de obiectul muncii lui, este o dramă. Este interesant însă că viața unui om nu ajunge pentru a cunoaște toată muzica bună.

Există interes din partea studenților pentru profesia de muzicolog?

Zona muzicologiei presupune o pregătire teoretică foarte adâncă și are un spectru profesional destul de larg. Profesia de muzicolog a fost inclusă în Codul Ocupațiilor din România recent, dar nu există postul de muzicolog propriu-zis. Ca urmare, unii absolvenți ajung critici muzicali, deși critica în sine este în criză. Presa scrisă nu se mai preocupă cu așa ceva. Critica a ajuns un fenomen de blog, se face critică în mediul electronic pentru că este mai eficient așa.

Și totuși, un bun critic muzical cum se naște?

Cel care scrie, transmite un feedback care înseamnă practic o judecată de valoare transmisă nu doar interpretului sau compozitorului, ci și publicului. În consecință, criticul face și educație. Pentru a fi critic trebuie să fii un foarte bun muzician și trebuie să ai condei. Dacă nu știi să scrii atractiv, nu te va citi nimeni. În Cluj o avem pe Cristina Șuteu, de exemplu, dar nu există un sistem real care să susțină criticii. Toate instituțiile sunt în căutare de public pe care să-l fidelizeze. În momentul în care un potențial auditor citește o cronică negativă, chiar dacă este scrisă pentru specialiști, mulți nu o vor înțelege și vor crede că este un lucru rău. Critica trebuie formulată diferențiat în funcție de nivelul publicației.

[stextbox id=”custom”]Muzicologul Gabriel Banciu, profesor universitar la Academia de Muzică „Gheorghe Dima”, a publicat volumele Semnificaţia estetică a programatismului muzical; Introducere la Estetica retoricii muzicale; Muzicologice; Gen, Opus, Formă. Este autor al unor cursuri universitare: Forme şi analize muzicale; Estetică muzicală. A publicat studii în reviste de specialitate (Studii toduţiene, Studii mozartiene, Lucrări de muzicologie, Muzica, Intermezzo): „Importanţa Concertelor pentru orchestră de coarde în creaţia lui Sigismund Toduţă”, „Retorica toduţiană”, „Aspecte improvizatorice în Dorfmusikanten Sextett, KV 522 de Mozart”, „Sigismund Toduţă – inedit”, „De la Viersuri de dor la Ciaccona. Discurs arhetipal: Vasile Herman (coautor Ecaterina Banciu), „Clarinetul în creaţia muzicală mozartiană: între cameral, simfonic şi concertant”. Este membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România.[/stextbox]

Distribuie:

Postaţi un comentariu