Eva Crișan, actriță: Am umplut golul lăsat de Teatrul Național cu lucruri care contează. A exista pentru ceilalți contează

Cu experiența teatrală a peste zece ani ca actriță angajată la Teatrul Național din Cluj, două nominalizări la Premiile Uniter și Marele Premiu la Festivalul Internațional de Teatru “Slavija”, Belgrad 2013, cu rolul titular din “Ioana d’Arc”, actrița Eva Crișan a renunțat definitiv la scenă pentru a se dedica exclusiv unui proiect personal. „Nu îmi lipsește ceva anume din teatru pentru că schimbarea a fost interioară și radicală și nu a depins de conjunctură. Când am nevoie de teatru, merg la teatru”, mărturisește cu sinceritate Eva Crișan. Proiectul Teatru pentru viață, pe care îl desfășoară deja de aproape doi ani de zile, a fost pentru actrița în vârstă de 38 de ani nu atât o evadare, cât o regăsire a sinelui. Cursurile de Dezvoltare personală și Terapie prin tehnică de teatru pe care le organizează o împlinesc, o motivează, dar mai ales o validează ca actriță și ca om profesionist de teatru. Despre proiectul „Teatru pentru viață”, dar și despre viața actriței Eva Crișan după etapa Teatrul Național Cluj, aflați mai multe în interviul următor.

Reporter: Aveți experiența a peste 30 de roluri jucate pe scena Teatrului Național din Cluj. Cum a apărut dorința de a organiza cursuri de dezvoltare personală și terapie  prin Tehnică de Teatru?

Eva Crișan: Era o dorință pe care am avut-o demult, încă de când eram angajată la Teatrul Național Cluj. Partea de tehnică de teatru mi-a plăcut dintotdeauna și această idee s-a materializat după ce am plecat de la teatru. A fost și o chestiune care a depins de timpul pe care îl aveam la dispoziție, dar și faptul că la un moment dat această idee s-a cristalizat și a luat o formă concretă și o direcție stabilită. Ca urmare, anul trecut, mi-am făcut o structură, m-am ocupat de partea administrativă și am început primul curs la Alba Iulia și apoi am continuat după același model și la Cluj. Am luat totul de la zero și acum mă aflu la al șaselea modul. Este un proiect personal, cu ideile mele, de la concept și organizarea grupurilor, la spectacolul din finalul modului și promovare. În mod surprinzător, oamenii pe care i-am avut la cursuri au venit timp de șase luni, deși un modul se desfășoară pe parcursul a două luni și astfel s-a creat o unitate extraordinară a grupului.

R.: A venit acest proiect în urma unei lipse interioare resimțite pe scenă?

E.C.: Mi-am dat seama că 10 ani în teatru, anii de facultate și toate conjuncturile și întâmplările convergeau înspre ceea ce fac acum. Am fost antrenată pentru asta și chiar și experiențele personale le văd că rodesc în ceilalți. Faptul că identific zona emoțională în care se află fiecare persoană care participă la cursuri, este pentru că am cunoscut abisul în adâncimea lui și știu cum se iese din el. Asta zic ca experiență personală, nu profesională. Experiența profesională a fost un instrument extraordinar pe care acum pot să îl valorific. Tehnica de teatru este un instrument, la rândul său, pentru că nu cred că altă meserie îți dă posibilitatea să cobori atât de adânc în tine însuți și să îți accesezi zone tenebroase ale conștiinței.

R.: Din ce medii provin cursanții? Nu v-ați temut că nu va exista interes pentru un astfel de curs?

E.C.: Oamenii vin cu personalități foarte diferite, din medii diferite: IT, arhitectură, design, medicină, studenți, elevi, fiecare având o tipologie radical diferită de ceilalți. În momentul în care pun lucrurile împreună și văd că problemele și conflictele lor interioare sunt asemănătoare, sau uneori mult mai grave, problemele cu care se confruntă se bagatelizează. Faptul că găsim o soluție împreună este cea mai mare satisfacție. Se creează relații speciale între noi tocmai pentru că materialul cu care lucrăm nu e cotidian. Sunt sentimente, emoții, traume și totul este foarte fragil. Se spun lucruri pe care nu le spunem în mod obișnuit nici față de noi înșine dar care, prin teatru, ajung să fie spuse. Eu ca profesionist trebuie să văd limitele, să mă opresc fără a intra în zone în care nu sunt specialist. Mă ocup în primul rând de oameni.

E miraculos că există cursul și că sunt persoane interesate să lucreze cu mine. Nu m-am preocupat foarte mult de partea publicitară și de aceea am preferat ca despre acest curs să se audă din vorbă în vorbă. O încercare nereușită de „publicitate” a fost contractul încheiat cu Primăria și cu RADP-ul pentru afișaj în centru pentru două săptămâni dar, după o zi, peste afișele mele erau puse altele. Ca urmare, nu vreau să depind de aceste afișe.

R.: Este latura artistică un punct comun al participanților la curs? Ați observat anumite înclinații artistice în cazul unora dintre ei?

E.C.: Am avut cursanți care erau foarte pragmatici, raționali, directori de corporație, cu limbaj corporatist, cu partea artistică neglijată, dar care refula în angoase, în tensiuni, în conflicte interioare de diferite tipuri. O parte din curs este structurată pe tehnică de teatru și o altă secțiune pe partea artistică și creativă. Lucrăm și pe partea de teatru clasic și, într-adevăr, văd în mulți dintre cursanți talentul artistic. La un moment dat am văzut modul în care un cursant a interpretat un monolog de Shakespeare, din Hamlet. Nu știu pe cineva în România, dintre tinerii actori, să fi interpretat acel pasaj din Hamlet la un asemenea nivel, atât din punct de vedere tehnic, cât și ca implicare în problematică.

R.: Care fost în acest caz sfatul pentru acel cursant?

E.C.: Sfatul meu a fost să dezvolte teatrul ca hobby, nu să abandoneze meseria practică pe care o avea. Structural, personalitatea acelui cursant era de altă natură,  deși avea acele conflicte interioare care îi permiteau să facă un personaj foarte complex. Mă întrebam, văzând astfel de oameni, oare de ce facem noi, actorii, atâția ani de facultate?. Am găsit în simplitatea participanților la curs materialul uman brut, extrem de valoros pe care îl are un tânăr înainte să intre în facultate și care e șlefuit, prelucrat și de multe ori mutilat în universitate.

R.: În ce mod ați structurat cursurile din cadrul proiectului?

E.C. Cu participanții foarte tineri lucrez separat, dar deja cursanții de liceu se integrează perfect în grupurile adulte. Până în prezent, am avut trei cursuri în grupe de câte 15 sau 10 persoane. Am făcut o structură a unui modul bazată pe exerciții de tehnică de teatru, aplicate pe profilul cursanților. După o oră sau două îmi dau seama cu precizie de laser ce se află în spatele măștii fiecăruia. Conflictele lor sunt diferite, întrebările lor sunt diferite, sunt mulți fără un reper, sau în căutarea unui reper. În cazul copiilor care vin la curs, consumul meu este dublu sau chiar triplu pentru că ei înțeleg totul la un nivel extrem de profund. Copiii vor răspunsuri clare, adevăr concis și au conștiința deja formată la 10 ani.

R.: Ce vă lipsește din perioada în care erați angajată a Teatrului Național din Cluj?

E.C.: Nu îmi lipsește ceva anume pentru că schimbarea a fost interioară și radicală și nu a depins de conjunctură. Merg la teatru cu plăcere, mă întâlnesc cu colegii mei. Paradoxal, nu îmi lipsește nimic.

R.: Vă gândiți să reveniți pe scena de teatru?

E.C.: Nu mă gândesc să revin pentru că schimbarea care a fost în mine mă face să am cu totul altă perspectivă.

R.: În cazul persoanei dumneavoastră se aplică terapia prin tehnică de teatru?

E.C.: Da, a fost un curs de dezvoltare personală și pentru mine pentru că, stând atâta vreme în teatru am cunoscut numai oameni de teatru și de o anumită factură, ca într-un clopot de sticlă în care viețuiești și funcționezi într-un sistem de gândire. Ieșind din teatru a fost ca și cum acest clopot de sticlă s-a spart și nu mai era o iluzie. Era ca o imagine pe care o construisem mulți ani de zile și care la un moment dat nu s-a mai susținut din interior și s-a surpat. Acesta a fost procesul meu interior. Apoi am început să cunosc oameni atât de diferiți de ceea ce cunoscusem în teatru și a durat și pentru mine o vreme să mă adaptez acestor noi coordonate, să accept acei oameni, să mă șlefuiesc pe mine. Din perfecționista care eram și care dorea ca toate lucrurile să fie executate la modul desăvârșit în teatru, am devenit o persoană care a învățat să echilibreze balanța între așteptările sale și realitate. Așteptarea ca nimeni să nu se abată de la normele mele, nu mă lăsa să trăiesc sau să mă bucur de lucruri. Am învățat, însă, că oamenii sunt vulnerabili, au frici și slăbiciuni.

R.: Ce ați descoperit despre dumneavoastră după ce ați plecat din Teatrul Național?

E.C.: Imediat după ce mi-am dat demisia, ceea ce am descoperit despre mine a fost un gol imens, extrem de dureros pentru că până la acea vârstă n-am făcut decât să construiesc o imagine care, în fapt, era un fals. Teatrul face asta. Trăiești și depinzi de o imagine. În interior, ca om, ca persoană, în cazul meu nu se valida nimic. Erau rolurile, era o strălucire a meseriei, un fast. Mi-am dorit asta cu pasiune, însă la un moment dat nu s-a mai susținut. După ce am fost conștientă de acest gol, mi-am dat seama că se poate umple cu lucruri care contează. Am început să văd ce contează. A exista pentru ceilalți contează.

R.: Dar, ca actriță, nu existați pentru ceilalți?

E.C.: Nu. Ca actriță, eram un produs al Facultății de Teatru din Cluj, al Teatrului Național, al unui regizor într-un spectacol, al unui scenograf, al unui text, al unui dramaturg, al colegilor. Eram un instrument al unei simbioze de oameni. Ceea ce împrumutam eu erau emoțiile mele, era carnea mea, sângele meu și dragostea mea.

R.: În timpul facultății și imediat după, exista în dumneavoastră dorința de a fi pe scenă?

E.C.: A fost viața mea până la un moment dat.

R.: Cum vă explicați schimbarea?

E.C.: Mi-am vindecat niște conflicte interioare care s-au umplut de lumină și totul a fost spre confort cu mine însămi, spre armonie cu mine însămi, spre a-mi afla adevăratele puteri și energia pe care o resimțeam în mine.

R.: Rolurile pe care le-ați interpretat au rămas cu dumneavoastră?

E.C.: Da. Câteodată îmi vin replicile, stările și dinamica interioară a personajelor pe care le-am interpretat și care încă mă locuiesc și mă umplu. E o comoară a mea. Îmi revin imagini și colegi și ce se întâmpla în scenă și reiau în interior spectacolele. Nu este o lipsă, ci un zăcământ interior care se află la locul lui. Am rămas cu roluri din spectacolele „Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal”, „Cealaltă moarte a Ioanei D’arc”, „Nu vezi că stai în braţele mele, orbule?”, „Hamlet”, „Pescărușul” și nu doar cu aceste roluri. Există lucrurile acestea în mine și sublimul care era în teatru îl regăsesc acum în mod cotidian, în lucrurile extrem de simple. Nu ține de teatru sau de o construcție.

Cursurile se desfășoară pe strada  Emil Isac nr. 23 și pe B-dul 21 Decembrie 1989, Nr.22. Următorul curs din proiectul „Teatru pentru viață” va începe în data de 22 aprilie. Mai multe detalii despre înscrieri, structura cursului și costuri sunt oferite pe site-ul www.teatrupentruviata.ro .