Eugen Jebeleanu, regizor: „Homofobia este una dintre problemele societății pe care teatrul public nu ar trebui să o nege”

Textul şi regia spectacolului „Ea e băiat bun” îi aparțin lui Eugen Jebeleanu, muzică de Alex Halka, costume de Velica Panduru/Foto: Mia Stark/Temps d’Images

A absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București (UNATC) și de cinci ani locuiește între România și Franța. S-a mutat la Paris imediat după terminarea facultății, a înființat o companie de teatru alături de dramaturgul Yann Verburgh și astăzi este una dintre vocile românești din teatrul independent care, printre alte subiecte politice și sociale, exprimă cel mai direct problemele minorităților sexuale. În momentul în care a simțit o repulsie față de anumiți oameni din mediul artistic din România a fost cu atât mai determinat să plece în Franța. Actoria a lăsat-o în plan secund, alegând în schimb să urmeze un master în regie, tot la Paris. Cu toate acestea regizorul Eugen Jebeleanu a simțit necesitatea de a reveni în țară și de a aduce de fiecare dată producții care „dau voce indivizilor anonimi, non-eroilor care nu aparțin majorității și care nu aderă „culturii dominante’””.

La Cluj se află deja de câteva zile la invitația echipei festivalului Temps d’Images (7-14 noiembrie), pe care îl consideră evenimentul cu cea mai clară direcție artistică dintre toate festivalurile din România. Va prezenta în cadrul festivalului spectacolul „Ea e băiat bun”, pe care îl regizează, aducându-și contribuția și la textul spectacolului „Căpcăuni”, de Yann Verburgh, pe care îl traduce. e asemenea, face parte și din distribuția spectacolului „Pulverizare”, o co-producție România-Franța regizată de Frederic Fisbach.

În studenție Eugen Jebeleanu a jucat în spectacolul lui Radu Afrim, „Boala familiei M”, la Teatrul Național din Timișoara și după un turneu pe care l-a avut în Paris cu acest spectacol, s-a gândit să urmeze Conservatorul de Artă Dramatică din Paris care avea un program pentru studenții străini, pe durata unui stagiu de un an. Mergând la Paris, a fost contactat în scurt timp de Institutul Cultural Român din capitala Franței pentru o colaborare de a regiza un spectacol. Împreună cu Yann Verburgh a înființat Compania 28 și a regizat un prim spectacol în 2010. Astfel, din actor, a devenit regizor primind și o bursă de rezidență de la ICR. „În tot acest timp mi-am dorit să mă întorc și în România gândindu-mă la foștii mei colegi care nu reușeau să joace foarte mult din cauza lipsei posturilor. Așa ne-am gândit să facem o companie independentă și în România, fără a avea în plan ideea de a face teatru angajat. Mi-am dat seama că în România, în zona teatrului independent, sunt puține spectacole care vorbesc despre subiecte care mă interesează pe mine și pe care acum încerc să le aduc pe scena independentă”, precizează Eugen Jebeleanu.

Am discutat cu Eugen Jebeleanu despre teatrul independent din Franța și România, despre discriminare și intoleranță, dar și despre homofobia latentă din societatea românească.

Reporter: Cum este să trăiești între Franța și România?

Eugen Jebeleanu: Este perfect. În Franța, în acest moment, simt că mă formez ca identitate artistică. Prima dată când am mers acolo, la Conservator, simțeam o repulsie față de anumiți oameni din mediul artistic din România, care devenise pentru mine o „cloacă”. Mi-am văzut trasat viitorul ca actor și am zis că în cel mai bun caz voi fi angajat într-un teatru național și voi acumula la CV un Hamlet sau un Treplev și în cel mai rău caz voi fi actor în telenovele și voi câștiga bine. Am fugit de asta și o perioadă nu am mai vrut să revin, până în momentul în care mi-am dat seama că ar fi fost o prostie din partea mea să nu mă întorc. Era necesar. Astfel, Compania 28 am mutat-o cu sediul în România și în Paris am pus bazele unei noi companii anul acesta, Compagnie des Ogres, care poartă și numele spectacolului „Ogres”, pe care l-am tradus în limba română „Căpcăuni” și pe care îl prezentăm și în festivalul „Temps d’Images”. A fost spectacolul meu de diplomă pe care în următoarea perioadă îl vom juca în mai multe festivaluri.

R.: Cum este mediul teatral francez?Îi mai impresionează ceva pe spectatorii francezi?

E.J.: În Franța nu există trupe permanente în teatru, toată lumea e independentă și în afara unor structuri fixe, actorii funcționează în companii. Durează destul de mult timp să pui în scenă un proiect pe baza subvențiilor și depinde foarte mult dacă textul a fost validat sau nu. Totul este mult mai etapizat. Într-un fel e bine pentru că există o perspectivă pentru regizori și pentru proiecte, dar uneori ai senzația că nu trăiești în prezent. Am văzut câteva spectacole în Festivalul de la Avignon și aveam impresia că erau făcute pentru anul trecut, ele fiind gândite într-un context. Ori, este destul de confuz pentru spectatori mai ales atunci când vorbim despre spectacole angajate politic sau social, care țin de actualitatea momentului prezent.

În ceea ce-i privește pe spectatori, în Franța de multe ori văd un soi de blazare care, din păcate, transformă curiozitatea în consum. Dar este bine pentru un artist să meargă acolo să se inspire și este bine că spectatorii au alternative. Important în Franța mai este faptul că încep să dispară etichetările și că artiștii străini nu mai sunt considerați străini. La noi în România se miră încă lumea când vine un spectacol din străinătate. De exemplu, în aceste zile este foarte mare dezbaterea în Franța pe tema diversității pe scenă, adică pe ideea de a se rupe orice barieră de școală formatată, în care actorii să nu aibă accent, de exemplu. Acum se spune că pe scenă trebuie să joace și actori care au accent. Dar în România nu o să vezi un actor care vine din Franța și vorbește limba română cu accent. De asemenea, în Franța se mai luptă pentru egalitate și diversitate pe platou ca și culoare a pielii. Adică, dacă sunt român, să nu mai joc hoțul numărul unu și țiganul numărul doi.

R: Cum ai descrie scena independentă de teatru din Cluj?

E.J.: Eu am venit prima dată în Cluj, ca regizor, în 2014, la Temps d’Images și mi se pare că are programul cu cea mai clară direcție artistică din toate festivalurile din România. Evident, este și festivalul de la Sibiu care deschide oportunități spectatorilor, dar pentru zona de teatru independent și de „vitrină” a ceea ce se întâmplă în mediul teatral independent, Temps d’Images este o încercare foarte reușită. Iar ceea ce face Miki Braniște cu platforma independentă de artele spectacolului și prin faptul că aduce programatori din străinătate ca să vadă care este actualitatea artistică românească, e de apreciat enorm. Temps d’Images este imaginea zilelor noastre. Este bine ce se întâmplă în Cluj. În București, însă, spectatorul este total pierdut, nu mai știe ce vede: teatru de cafenea, teatru independent, teatru angajat, teatru public. Impresia mea este că acolo nu există o direcție. E bine că s-au deschis multe spații pentru ca artiștii să se exprime, dar tot din lipsă de buget și finanțări, lucrurile se fac „încropit”.

R.: Unul dintre spectacolele în care se vorbește despre homofobie ca o stare a societății la nivel universal, este și spectacolul-lectură „Căpcăuni”, al cărui text l-ai tradus pentru a fi reprodus și pe scena din România, respectiv din Cluj. Ce l-a provocat pe Yann Verburgh să scrie acest text?

E.J:. Yann Verburg a scris textul în urma manifestațiilor din Paris,  de acum câțiva ani , când un număr impresionant de oameni au ieșit în stradă contra căsătoriilor între persoane de același sex. Asta într-o țară ca Franța. Atunci el s-a gândit să conceapă un spectacol de teatru pe această temă, sub forma a 28 de scene. A pornit de la un fir roșu al unui caz din Franța, o agresiune într-o pădure din Normandia, în care un învățător a fost prins de mai multe persoane și violat, agresat, ars și lăsat să moară. Acesta a fost un prim caz, completat cu cele din Rusia unde există bande care vor să corecteze homosexualitatea, sau cu exemplele din Africa unde în Uganda homosexualii sunt arși în piața publică. În România apare scena cu ce s-a întâmplat în 2013, în timpul proiecțiilor filmelor LGBT. La Cluj am venit cu un spectacol-lectură, la care colaborăm cu studenții din anul III la actorie, dar la Paris este un spectacol cu cinci actori în care mizez foarte mult pe sunet pentru că mi se părea imposibil și indecent să reprezint agresiunile scenic, teatral. Lucrând cu sunetul pot deschide mai mult universul imaginar al spectatorului și le permite și actorilor să se multiplice în cele 30 de personaje. De ce titlul Căpcăuni?, pentru că violențele acestea pornesc de la lucruri mici, orale și ajung până la crimă. De exemplu, statisticile arată că în curțile școlilor înjurătura cea mai recurentă conține cuvântul „poponar”.

Acest text poate avea un sens direct în România, cu atât mai mult cu cât foarte multe lucruri din ceea ce se întâmplă în lume în raport cu violențele homofobe nu le știm. Am auzit spunându-se de atât de multe ori în România că la noi nu există homosexuali.

R.: În ce mod poate arta să ne facă mai toleranți?Ai venit la Cluj cu două spectacole ale Companiei 28 care aduc în discuție subiecte puțin discutate în societatea românească, uneori chiar negate. Cât de important este să aduceți în discuție astfel de subiecte?

E.J.: Pentru mine este foarte important. Nu sunt adeptul ideii că trebuie să se facă doar teatru angajat și militant, dar din punctul meu de vedere atunci când faci artă din bani publici, trebuie să te adresezi publicului, raportându-te la problemele publicului. Homofobia este și ea o problemă a societății deși unii zic că la noi, în România, nu se întâmplă agresiuni de genul acesta față de persoanele homosexuale. Mie mi se pare că există o invizibilitate a subiectului, iar dacă nu vorbim despre asta, asta nu înseamnă că nu există. Este o chestiune latentă. O chestiune la fel de gravă este faptul că există foarte multă homofobie latentă chiar în rândul homosexualilor. Foarte multe persoane admit că sunt homosexuale, dar nu dau impresia că sunt, sau nu se manifestă în stradă pentru că, spun ei, acei oameni nu îi reprezintă. Ei nu înțeleg că dacă noi avem drepturi azi, e datorită acelor persoane care au ieșit în stradă. Așa că negarea unora care spun că la noi homosexualitatea nu există, este de fapt un refuz și atunci nu ai cum să fii pro, sau contra, a ceva ce nu există. De aici și lipsa legilor. Să ne amintim că abia din 2001 s-a dat legea împotriva discriminării în România după ce compania Tarom a scos o ofertă pentru cuplurile de îndrăgostiți de Sf. Valentin care nu îi includea și pe partenerii de același sex. Atunci a fost primul caz în care s-a recunoscut discriminarea cu caracter homofob.

R.: Și revenind la rolul artei. Ar trebui să vedem mai des în teatrele de stat aducerea în discuție a acestor teme?

E.J.: Cu atât mai mult teatrul de stat ar trebui să aducă în discuție astfel de probleme. Cred însă că se vor schimba lucrurile, dacă stăm să analizăm ce se întâmplă în societatea românească în acest moment.

R: În ce relație ești cu teatrele de stat?

E.J.: Nu am întrerupt legătura. Chiar înainte de a veni la Cluj am fost la Sibiu unde am făcut un spectacol la Teatrul pentru Copii și Tineret GONG, respectiv o creație originală a dramaturgului Yann Verburgh, care a avut la bază cele două romane ale lui Lewis Carroll, „Alice în Țara Minunilor” și „Alice în Țara Oglinzilor”, cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la prima publicare a cărții. Am vorbit în spectacol despre construcția identității feminine în raport cu poziția părinților care vor să facă din copii modele, dar și despre rețelele de socializare care îți construiesc fără să vrei identitatea. Spectacolul a avut un mesaj puternic pentru copii: acela de a fi ei înșiși.

„În spectacolul „Ea e băiat bun”, dincolo de contextul transsexualității și a discriminării, este vorba despre niște oameni minoritari care sunt solitari, care au o imposibilitate de a trăi o viață normală. Pe mine m-a inspirat povestea Rodicăi pentru a încerca să intru în zona de universalitate a subiectului. Ceea ce e incredibil în filmul documentar Rodica e băiat bun, care m-a inspirat să realizez acest spectacol, este reacția sătenilor. Cred că ei m-au impulsionat cel mai tare să încep acest proiect”, regizorul Eugen Jebeleanu, despre spectacolul „Ea e băiat bun” care se va juca joi, 12 noiembrie, la Fabrica de Pensule, în cadrul festivalului Temps d’Images.

[stextbox id=”custom”]Compania româno-franceză “28” s-a născut în data de 28 iunie 2010. De la înfiinţare s-au creat 9 spectacole: patru în Franța („Sacha, Guillaume et moi” – 2010, „Canin Felin” în 2011-2012, „Isadora-expoziție teatrală” în 2011-2013, ”poimâine.alaltăieri” -2011) şi cinci în România („Ficţiuni mici de Romania”- 2012 (coproducţie: Teatrul LUNI de la Green Hours & Compagnie 28), „dontcrybaby” – 2012 (coproducţie: Teatrul LUNI de la Green Hours & Compagnie 28), „ALB (white dress code)” – 2013), RETOX (co-productie cu Unteatru Bucuresti) şi HOTEL (co-producție Compagnie 28, Teatrul Unteatru și ColectivA Cluj). Compania 28 aduce pe scenă poveşti care tratează subiecte politice și sociale, pentru a da voce indivizilor anonimi, non-eroilor care nu aparţin majorităţii şi care nu aderă „culturii dominante’”. Teatrul propus e unul deschis vocilor minoritare, celor care se află la margine, revoltelor contra unor sisteme care cenzurează inițiativele afirmării libertăţii de expresie.[/stextbox]

 

Distribuie:

Postaţi un comentariu