„Dorian” ajunge la Cluj, pe scena Teatrului Maghiar: Despre sfârșitul lumii, sau ce înseamnă să te arunci „în aer” din plăcerea de a dansa

Foto: Andreea Călin

Un actor, un covor de scenă de patru metri pătrați și anunțul venirii sfârșitului lumii în următoarele 24 de ore.

Spectacolul de dans contemporan „Dorian”, prezentat pe scena Sălii Studio a Teatrului Maghiar de Stat Cluj în data 7 noiembrie, în două reprezentații succesive, este construit în jurul actorului George Albert Costea, respectiv a poveștii lui Dorian, un bărbat care își duce viața între serviciu și casă, un singuratic și care, într-o dimineață, vede știrea, care rulează pe toate canalele TV, că lumea se va sfârși în aproximativ 24 ore.

Personajul hotărăște să își trăiască ultimele momente de viață închis în apartamentul său, trecând de la rutină la panică și ajungând până la liniște și acceptare – acceptarea unui trecut complicat, un prezent incert și un viitor apocaliptic. Spectacolul este construit pe juxtapunerea dansului contemporan cu proiecții multimedia. Jocul creat între mișcarea fizică, reală, concretă, construită sub ochii spectatorului și imaginile surprinse în proiecțiile video va duce către descoperirea trecutului și prezentului din viața lui Dorian.

Am povestit cu actorul George Albert Costea despre „experimentul” Dorian, despre cum te pregătește sau nu te pregătește facultatea de teatru pentru roluri în spectacole one -man show, dar și despre ce înseamnă să te arunci pur și simplu „în aer” din plăcerea de a dansa.

Cum ai intrat în proiectul „Dorian” și cât de diferită a fost pentru tine experiența cu această formă de spectacol (one-man show coregrafic), față de one-man show-ul de teatru performativ „Open”, care a avut premiera pe scena Fabricii de Pensule din Cluj anul trecut?

Propunerea a venit din partea Oanei Răsuceanu, cea cu care mai lucrasem în urmă cu doi ani la un spectacol de teatru-dans – „Telefonul din colțul străzii”, pornind de la versurile lui Cristian Popescu, în cadrul unui proiect educațional desfășurat în mai multe licee din București. Am acceptat din mai multe motive: 1. invitații de a face un one-man show nu vin chiar așa des; 2. era vorba de un spectacol 100% de dans, non-verbal;  3. o admir pe Oana pentru curajul de a se exprima artistic sub diferite forme – nu numai din ipostaza de scenarist de film – și voiam să îi fiu alături în această „încercare”; 4. miza acestui proiect a fost de la început ca el să fie unul interdisciplinar (pentru că la crearea sa au participat un regizor de film, artiști video, un arhitect, un compozitor), care își propune să facă dansul contemporan un pic mai accesibil unui public cât mai variat și am avut încredere că Oana are atât calitățile artistice, cât și pe cele organizatorice de a-l duce la bun sfârșit. Maniera de lucru a fost foarte diferită între „Open” (regia Leta Popescu) și „Dorian”; dacă la primul spectacolul s-a născut printr-o colaborare aproape egală între actor, regizor și dramaturg (Ana Cucu Popescu), al doilea a avut un scenariu predefinit destul de clar, dar diferența fundamentală cred că o face accentul pus pe transmiterea mesajului prin cuvânt, respectiv prin mișcare, ceea ce m-a făcut să mă concentrez pe mijloace de expresie foarte diferite între cele două proiecte.

În ce fel a fost un experiment pentru tine, ca actor, spectacolul Dorian? Ce ai adus din personalitatea ta acestui spectacol?

Cred că unul dintre pariurile pe care le-am făcut cu mine însumi a fost acela de a vedea în ce măsură modalitatea de lucru la un rol într-un spectacol de teatru se poate aplica într-un spectacol în care nu vorbesc. Am încercat să adaug gânduri în spatele mișcărilor pentru a le da un sens cât mai concret (cel puțin pentru mine) și pentru a face dansul necesar pentru povestea din spatele spectacolului, nu ilustrativ. Cred că acest aspect poate fi interesant și pentru spectatori, pentru că, până la urmă, nu pot pretinde că am tehnica unui dansator profesionist, iar plăcerea de a dansa vine atunci când, odată ce toate lucrurile sunt stabilite și puse la locul lor, le uiți, nu mai gândești și te arunci pur și simplu “în aer”.

Cât de solicitant a fost din punct de vedere coregrafic? În ce a constat pregătirea? De exemplu, la Cluj, vei avea două reprezentații succesive. Ce înseamnă asta pentru tine?

Am lucrat aproximativ o lună și jumătate la acest spectacol – într-o primă etapă pentru momentele coregrafice doar cu piesele muzicale, pe măsură ce erau compuse de Mihai [Dobre]. El a asistat la repetiții și, împreună cu Oana, am propus modificări, ajustări, în funcție de felul în care se contura mișcarea, iar Mihai a fost foarte receptiv la propunerile noastre. Ulterior, am lucrat la integrarea elementelor multimedia și a adaptării la spațiul de joc (care e destul de restrictiv – un covor de scenă de 4m x 4m), unde au intervenit ceilalți artiști implicați în proiect. Pentru că aveam atât de multe elemente cu care trebuia să jonglăm, s-au dus negocieri, am probat, am renunțat la unele idei și tot așa. Însă am purtat în permanență un dialog deschis, astfel încât cred că ne-am simțit cu toții motivați și provocați de acest spectacol. Ce mi-am reamintit jucând (sau, mai bine zis, dansând) “Dorian” este disciplina mult mai specială și atenția acordată antrenamentului fizic permanent pentru a nu ieși din formă și pentru fi de fiecare dată cât mai precis și atent la mișcare, disciplină care sper să mă ajute să performez cât mai bine în cele două reprezentații succesive de la Cluj.

Ce fel de poveste este „Dorian”? (Există o semnificație pentru alegerea numelui, poate trimitere la cartea lui Oscar Wilde?) Intrând puțin în psihologia personajului, de ce decide să își petreacă singur ultimele 24 de ore din viață? Ce înseamnă pentru el existența bazată doar pe trecut și prezent, fără viitor?

Vă invit să ascultați piesa “Dorian” cântată de Agnes Obel – de acolo a venit numele acestui spectacol, fără nicio legătură cu personajul lui Oscar Wilde. În câteva cuvinte, Dorian este un bărbat care își duce viața între serviciu și casă, un singuratic, și care într-o dimineață vede știrea, care rulează pe toate canalele TV,  că lumea se va sfârși în aproximativ 24 ore. Alege să rămână acasă, cred, dintr-un impuls de moment și de la această decizie începe să înțeleagă importanța asumării unor opțiuni clare, de la cele mai simple până la cele mai complexe, ca lecție de a te conduce prin viață și de a nu lăsa tot timpul viața să te conducă. În această situație excepțională el are șansa de a face pace cu trecutul, de a nu proiecta planuri pentru viitor, ci de a se bucura și de a trăi cât mai cinstit clipa prezentă. Dacă pot spune așa, este ocazia lui de a proba ce înseamnă mindfulness.

 

Cum te-ai raportat tu la această temă? Există inserții din viața ta personală în spectacol?

Cred că, fundamental, sunt foarte diferit de acest personaj gândit de Oana. Eu prefer să acționez, să încerc, să testez, chiar cu riscul de a greși, decât să rămân inactiv și să mă gândesc mult prea mult la “ce ar fi fost dacă…”. Totuși, Oana a inserat în story-ul acestui spectacol,  într-un mod foarte delicat, două personaje (Mara și Tudor), relația cu aceste personaje (pe care n-aș vrea să v-o dezvălui), putând să îi ofere lui Dorian circumstanțe atenuante și să ne facă să nu îl judecăm pentru alegerile luate sau să o facem cu multă blândețe.

Care este metafora preferată din spectacol pentru tine?

Spectacolul este construit pe interacțiunea cu proiecțiile video, iar în câteva momente există și un tip de interacțiune live. Unul dintre aceste momente duce la o deconstrucție a unei imagini video – imaginea unei fete ( Mara) se deteriorează până la a deveni de nerecunoscut, o masă amorfă, fără contururi. Dacă vă amintiți „The Eternal Sunshine of the Spotless Mind”, este vorba cam despre aceeași temă: încercarea imposibilă de a șterge amintirile și sentimentele legate de o persoană, pe care ai iubit-o la un moment dat, pentru a putea merge înainte. Este totuși o iluzie să reușești asta – ele se transformă, poate, dar nu pot fi șterse precum creta de pe o tablă.

Foto: Andreea Călin

Cum te pregătește facultatea de teatru pentru roluri în spectacole one -man show? Îți amintești care sunt cele mai importante indicații pe care le primește un student în raport cu forma aceasta de spectacol? 

Școala pe care am făcut-o eu, cel puțin, nu te pregătește deloc în acest sens. Nu am făcut nici măcar un curs de pregătire a unui repertoriu, pe care eu cred că un student-actor ar trebui să îl aibă atunci când termină facultatea. Poate lucrurile s-au schimbat între timp, nu știu. Nu am informații. Poate din lipsă de mijloace sau de timp, școala nu este preocupată de educarea sau impulsionarea unor viitoare „personalități artistice”. Acest lucru s-ar putea face printr-o ofertă educațională mult mai variată, propunând studenților diverse metode și sisteme de teatru, pentru ca ei să și-o poată alege pe cea care li se potrivește cel mai bine. Însă, la noi, avem prea puțini profesori cu adevărat specializați; de regulă, există o unică metodă de predare și ea ține oricum de sensibilitatea și cunoștințele profesorului.

Este dansul contemporan, în continuare, o nișă ca formă de spectacol în România? Se simte asta de pe scenă/din sală?

Publicul amator de spectacole de dans contemporan este încă mult mai puțin numeros față de  cel de teatru, care și acela, știm, este limitat numeric. Dansul este mult mai abstract, ai nevoie de instrumente ceva mai rafinate pentru a-l înțelege și a te bucura de el. Am întâlnit spectatori (adolescenți, în principiu) care au chicotit, s-au amuzat – părându-li-se foarte comic și bizar un astfel de spectacol, alții au fost extrem de impresionați și de tehnologiile digitale folosite (proiecții video, live video interaction, mapping) care potențează foarte mult spectacolul. Spectacole românești de dans contemporan se creează în fiecare an, ele sunt accesibile însă în principal unui public urban, dar apetitul pentru aceste forme se educă în timp; autoritățile ar trebui să sprijine mobilitatea acestor creații și chiar și coregrafii trebuie să găsească metode cât mai inovative pentru a reuși să își itinereze spectacolele în comunități cât mai diverse.

După spectacolul Dorian, când te vom mai vedea la Cluj, pe scenă? Ai în derulare anumite proiecte aici, sau urmează să ai?

Îmi doresc ca „Open” să revină la începutul anului viitor la Fabrica de Pensule, deoarece cred că nu și-a epuizat publicul în Cluj. Mi-aș dori foarte mult să colaborez și la alte proiecte – scena clujeană este foarte dinamică, atât în teatrul așa-zis instituționalizat, cât și în cel independent. Artiștii de teatru circulă din ce în ce mai mult și asta este foarte sănătos pentru cultură în general, dar, în ceea ce mă privește, am observat că toate lucrurile se întâmplă la momentul potrivit.

[stextbox id=’custom’]

Foto: Cristi Floriganta

George Albert Costea este membru al colectivului artistic al Teatrului Național „Marin Sorescu” Craiova, dar cu o prezență constantă în teatrele bucureștene (Teatrul Mic, Teatrul Nottara, Teatrul de Comedie, Teatrul Metropolis) și în spațiul teatrului independent (Godot Café Teatru, Green Hours, UNTEATRU, Compania D’Aya, Asociația Reciproca). George a lucrat cu numeroși regizori, printre care Robert Wilson, Silviu Purcărete, Peter Schneider, Tim Carroll, Mircea Cornișteanu, Janusz Wisniewski, Răzvan Mazilu, Vlad Cristache sau Leta Popescu. În 2016, a fost nominalizat pentru rolul din The History Boys. Povești cu parfum de liceu, în regia lui Vlad Cristache, la Premiul pentru Cel mai bun actor în rol secundar (Gala Premiilor UNITER). [/stextbox]

Oana Răsuceanu semnează conceptul, regia și coregrafia spectacolului Dorian, regizorul Iulia Rugină, alături de Adrian Câmpean, Dan Adrian Ionescu și Mizdan, proiecțiile multimedia, iar Mihai Dobre semnează muzica originală a spectacolului.

Bilete la spectacol pot fi achiziționate zilnic, între 10.00-14.00, de la Casa de bilete a Teatrului și online pe site-ul www.biletmaster.ro. Prețul unui bilet la spectacolul DORIAN este 30 de lei.

După premiera din toamna anului trecut, spectacolul Dorian s-a jucat în București la Teatrul UNTEATRU și Teatrul ODEON, în Timișoara la Teatrul Național „Mihai Eminescu”, în Craiova la Teatrul Național „Marin Sorescu” și în Ploiești la Teatrul „Toma Caragiu”. Dorian a făcut parte și din selecția oficială a celei de-a 27-a ediții a Festivalului Național de Teatru, în cadrul căruia s-a jucat în dublă reprezentație, pe 22 și pe 23 octombrie. După reprezentația din 7 noiembrie de la Teatrul Maghiar din Cluj, spectacolul continuă turneul național și poate fi văzut pe scenele teatrelor din Sibiu (Teatrul GONG) și Târgu Mureș. În această toamnă Dorian s-a mai jucat și la Buzău, la Teatrul “George Ciprian”, și la Tulcea, la Teatrul „Jean Bart”, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru „Tragos”.

Cu o activitate intensă ca scenarist de film, Oana Răsuceanu a absolvit în 2007 un Master în Artă Coregrafică în cadrul UNATC și de atunci a derulat o serie de proiecte în zona teatrului și dansului, ca scenarist / dramaturg, regizor și coregraf. Printre spectacolele realizate de ea se află Telefonul din colțul străzii (spectacol de teatru-dans, după texte de Cristian Popescu), Dear Diary (spectacol de dans, realizat cu sprijinul Teatrului Nottara din București), cât și o serie de spectacole pentru copii.

“Prin dans, imagini video și muzică, fără niciun cuvânt rostit, DORIAN este, de fapt, înainte de orice, o poveste despre cuvinte. Cele pe care nu le spunem niciodată și pe care atunci când ne facem curaj să le spunem, dacă ne facem vreodată curaj pentru asta, e deja puțin prea târziu.” (Oana Răsuceanu, regizor și coregraf) 

Distribuie:

Postaţi un comentariu