Dinu Flămând: Literatura este o competiţie solitară cu propriile tale dubii

Foto: Dan Bodea

Dinu Flămând se declară superstiţios în momentul în care trebuie să vorbească cu anticipaţie despre ceea ce scrie în prezent. Cu toate acestea, a dezvăluit pentru Transilvania Reporter că în această toamnă va apărea în traducerea lui o antologie de peste 200 de poeme ale poetului chilian Pablo Neruda. În aceste zile poetul, eseistul şi criticul literar Dinu Flămând se află la Cluj-Napoca în compania scriitorului şi prietenului său, António Lobo Antunes. Am stat de vorbă cu Dinu Flămând despre prietenia cu celebrul scriitor portughez nominalizat de mai multe ori la Premiul Nobel pentru Literatură, dar şi despre momentul exilului său în anii ’80.

Reporter: Aţi revenit la Cluj însoţit de un bun prieten al dumneavoastră şi totodată de un mare scriitor al lumii, domnul António Lobo Antunes. Cum simţiti această revenire?

Dinu Flămând: Vroiam să îi spun la ceremonia de decernare a titlului Doctor Honoris Causa că este şi un fel de victorie a generaţiei noastre. Prezenţa unui mare autor cum este el, sau cum a fost Vargas Llosa anul trecut la Cluj dovedeşte faptul că suntem reconectaţi la marea cultură europeană de acolo de unde un anumit regim a încercat să ne scoată timp de câteva decenii. I-am spus asta şi părea foarte emoţionat. Este chiar un fel de răzbunare pentru noi şi în felul acesta putem spune că nu ne-au avut şi că noi am câştigat şi că am câştigat spiritul european prezent încă şi în vremea revistei Echinox, în vremea studenţiei noastre. Ştiam unde este valoarea, unde este autenticitatea.

António Lobo Antunes este prin excelenţă un simbol pentru valoare, pentru literatură de calitate, pentru munca intelectuală foarte dificilă care îşi propune altceva decât o ofertă comercială, ci o sinteză despre actualitate, despre oameni aşa cum sunt ei în Portugalia sau în România. Este un mare umanist şi un mare scriitor, iar faptul că am putut să contribui să vină aici să primească acest premiu nu face decât să mă onoreze. Este o revenire la Cluj plină de simboluri şi de semnificaţii. Nu era simplu nici pentru el. Era în mijlocul unei cărţi şi când a venit la aeroport mi-a spus că tocmai a încheiat un capitol la o nouă carte şi numai la asta se gândeşte. Mă bucur şi că îşi face o idee despre Transilvania despre care mult am vorbit noi înainte.

R.: Un loc de suflet în România pentru António Lobo Antunes este şi Constanţa.

D.F.: La Constanţa a fost un prim contact al lui cu România pentru că pe vremuri Uniunea Scriitorilor oferea premiul Ovidiu. Eu zic că este un premiu benefic pentru autor pentru că doi dintre cei care l-au avut au primit Premiul Nobel: Vargas Llosa şi Orhan Pamuk. Poate România îi va purta noroc, dacă nu anul acesta, în anii următori.

R.: De ce această fascinaţie a noastră a publicului, pentru Premiul Nobel. Foarte rar auzim scriitorii menţionând acest premiu sau făcându-şi un ţel din el.

D.F.: Există peste tot o fascinaţie pentru Premiul Nobel, chiar şi în Portugalia. Acolo José Saramago a obţinut un premiu Nobel, dar nu înseamnă că este un autor mai mare decât Lobo Antunes. Nici lui nu-i place comparaţia aceasta, nici insistenţa cu care se vorbeşte de premiul Nobel. Când e vorba de o operă constituită şi de un univers atât de complex cum este cel din cărţile sale, aproape că un asemenea premiu nici nu mai are prea multă importanţă. Pe de altă parte, un premiu Nobel câştigat nu înlocuieşte opera dacă nu o ai. Deşi, se poate întâmpla să fie un premiu Nobel fără operă, cum a fost cazul primei ediţii a Premiului Nobel când premiul a fost luat de Prudhomme în loc de marele Tolstoi.

Premiul Nobel a devenit un element internaţional monden, important, fără discuţie. Portugalia era în situaţia noastră, cu foarte mulţi scriitori mari şi le-a venit un premiu Nobel poate nu pentru cel mai bun autor, dar e bine că îl au.

R.: Ce părere aveţi despre viaţa literară din România?

D.F.: Cunosc mai bine generaţia mea şi mai puţin pe cei mai tineri. Îi citesc şi pe ei, bineînţeles.

R.: Este bine că avem în România multe apariţii editoriale?

D.F.: Chiar îi spuneam lui Lobo cât de irealizabil părea un asemenea proiect, ca de dincolo de zidul berlinez, de zidul opacităţii, să vină mari scriitori să ne vorbească şi să visăm să ajungem dincolo să intrăm în dialog cu ei. Lucrurile încep să se repare. România mai are mult de recuperat pentru că a fost într-o beznă mai compactă decât şi-a imaginat, cu efecte de întunecime mult mai tenace decât ne imaginăm.

R: Cum este piaţa literară franceză?

D.F.: Vorbim nu numai despre piaţa literară franceză şi piaţa literară europeană. Există un concept mai amplu de literatură universală care se desfăşoară sub ochii noştri, mult mai puternic determinată de succesul comercial şi de imperativele comerciale. Ca pretutindeni în Franţa sunt şi lucruri bune şi rele.

R.: Există o solidaritate între scriitori?

D.F.: Există. Nu trebuie să ne imaginăm că este o luptă pe viaţă şi pe moarte. Literatura este o cursă solitară o competiţie cu propriile tale dubii. Ceea ce apare la suprafaţă şi care este o competiţie de vanităţi este puţin şi aproape niciodată substanţa literaturii. Nu scriem ca să îi facem pe plac vanităţii noastre, iar dacă se întâmplă aşa ceva nu suntem scriitori.

R.: În prezent reprezentaţi statul român la Ambasada României din Franţa. Vă regăsiţi în postura de diplomat?

D.F.: Reprezint ţara mea într-o organizaţie importantă, Organizaţia Internaţională a Francofoniei, care este mai complexă decât s-ar părea. Nu reuneşte doar un ghetou al ţărilor în care se vorbeşte limba franceză. Este o organizaţie pe criteriul limbii franceze şi al apărării valorilor care se exprimă prin intermediul limbii franceze, dar şi o organizaţie care militează pentru plurilingvism, pentru interculturalitate şi sunt conştient că România trebuie să facă parte din marile organizaţii şi să fie activă, ceea ce se şi întâmplă.

R.: Revenind la anii ’80, când aţi recurs la soluţia exilului, aţi fi avut o altă soluţie la care să fi apelat?

D.F.: Plecarea în exil întotdeauna e dureroasă. Chiar cuvântul „exil” are plumb în aripi. Am plecat când am simţit că nu mai suport. Momentul acelui act a fost uşor facilitat de existenţa unor prieteni extraordinari, chiar António Lobo Antunes care avea experienţa războiului din Angola şi a totalitarsmului. Şi la ei era o dictatură totalitară, de extremă dreaptă, care semăna foarte mult cu dictatura de stânga. António Lobo Antunes a simţit că mă aflu într-un impas şi prietenia lui m-a ajutat. Chimia sufletească ce duce la o prietenie de lungă durată e greu de explicat. Ea se întâmplă sau nu se întâmplă. L-am surprins cât de îndrăzneţ eram când, în Finlanda, în anii ’80, vorbeam mai liber decât francezii. Era un context bizar pentru că era la modă în occident să se vorbească despre dispariţia autorului, ori noi eram câţiva autori, el venind după o dictatură militară, eu venind după o dictatură comunistă şi ne uitam interzişi spre acest concept gol. Eram autori în viaţă care suferiseră concret. El era deja celebru, eu eram debutant. Am simţit că e libertate şi trebuie să vorbesc. Nu făceam revoluţie, dar spuneam că sunt nişte criterii aberante care vroiau să ne încadreze pe noi în occident şi vedeam atâtea naivităţii din partea stângiştilor din Franţa care se jucau cu concepte pe care nu le înţelegeau. António Lobo Antunes  a înţeles ridicolul situaţiei, când răsfăţaţii din Franţa, de dragul unor teorii maoiste care era cultivate în mediile universitare, dezbăteau despre dispariţia autorului şi elanurile maoiste pe care le asimilase cartierul latin din Paris.

R.: Ce a adus rău democraţia în România?

D.F.: Acolo unde a mai existat aduce bine. Aduce rău acolo nu a existat şi încercăm să o impunem. Democraţia în Orientul Apropiat vedem că e o compatibilitate care nu se realizează. Mai trebuie să reglăm modurile de funcţionare ca să se adapteze şi la ţările asiatice, şi la alte ţări şi aş zice uneori şi la fostele ţări comuniste.

 

Originar din judeţul Bistriţa-Năsăud, Dinu Flamand este poet, eseist, jurnalist francez, diplomat, originar din România. Este de asemenea un traducător inspirat din literatura franceză, spaniolă, italiană și portugheză, precum și comentator politic al actualității în presa românească și în cea internațională. În ianuarie 2011 a fost distins cu Premiul Național de Poezie ”Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia.

Este licențiat al Facultății de Filologie a Universiății „Babeș-Bolyai” din Cluj (1970). Membru întemeietor al cenaclului iar apoi al revistei Echinox. A lucrat in diverse redacții de ziare si reviste din București, între care Amfiteatru și Secolul 20. În anul 1971 a fost transferat disciplinar de la Centrala cărţii pentru că a refuzat să participe la acțiunea de epurare ideologica a cărților ; În anii 80 pleacă din țară și se refugiază în exil la Paris, de unde denunță, în presa scrisă și în emisiuni radiofonice, regimul de opresiune din România. A fost jurnalist bilingv la Radio France Internationale, între aprilie 1989 și aprilie 2009. Din august 2011 devine consilier al Ministrului de externe. Este numit în 2013 ministru consilier la Ambasada României de la Paris. După căderea regimului comunist a fost reintegrat în literatura țării sale de origine. Volumele sale de versuri și de critică literară, dar și unele traduceri, au obținut mai multe premii naționale şi internaționale.


Publicitate

Postaţi un comentariu