Din Cluj, în Siberia, pe cel mai lung drum de fier din lume

O călătorie pe cea mai lungă și mai faimoasă cale ferată din lume este pe lista lucrurilor pe care mulți dintre noi ne-am dori să le realizăm măcar o dată în viață, dar poate din prea multă teamă de necunoscut sau din prea multă comoditate, rămâne doar un vis neîmplinit. În luna septembrie a acestui an călătoria pe cel mai lung drum de fier construit până astăzi a devenit, însă, realitate pentru clujeanca Laura (Lala) Panait, antropolog și manager cultural, care a renunțat la confortul călătoriei cu avionul până în orașul rus Krasnoyarsk pentru a parcurge cu trenul peste 4.000 de kilometri din cei 9.289 ai distanței totale pe care o măsoară calea ferată trans-siberiană. A călătorit, astfel, aproape 70 de ore și a văzut ce înseamnă cu adevărat experiența Trans-Siberianului, dincolo de legendele care se scriu și se spun despre acest traseu: că nu ar fi tocmai sigur pentru călătorii neînsoțiți, că nu ar fi confortabil, sau că te-ar costa „o avere” biletul.

Legând Moscova și partea europeană a Rusiei cu Orientul Îndepărtat Rus, Mongolia, China și Marea Japoniei, Trans-Siberianul este cea mai lungă cale ferată din lume și parcurgerea celor 9.000 de kilometri poate deveni aventura unei vieți în momentul în care ți-ai planificat să o percepi astfel. Călătoria începe din capitala Moscova, prin Munţii Urali, continuă prin stepele şi taigalele Siberiei pentru a se opri în oraşul Vladivostok situat pe coastele Oceanului Pacific din Extremul Orient rus. După traversarea Siberiei, imediat după oraşul Irkuţk, calea ferată se divide în trei direcţii distincte: Ruta Trans-siberiană Moscova-Vladivostok, care recreează traseul primelor trenuri trans-siberiene și care traversează complet Siberia, până la Pacific, Ruta Trans-mongolă Moscova- Ulan Bator, care străbate stepe şi păduri, dar și o mică porţiune din Deşertul Gobi și Ruta Trans-manciuriană Moscova- Beijing, care asigură astfel o cale directă din Rusia în China.

Pentru Laura Panait, călătoria pe ruta Trans-Siberianului a început din Moscova și s-a oprit în Krasnoyarsk, orașul în care timp de mai multe zile a participat alături de colegul ei din Cluj, Silviu Medeșan și de alți peste 30 de reprezentanți ai programului Actors of Urban Change, la o nouă întâlnire de lucru din acest proiect, lansat de fundația germană Robert Bosch Stiftung care vizează susținerea dezvoltării urbane prin activități culturale și colaborare multisectorială în Europa. Astfel, spre Krasnoyarsk au plecat peste 30 de persoane din rețea, din țări precum Italia, Ungaria, Germania, Turcia, Rusia, Grecia, Serbia, Portugalia, Macedonia. Din Moscova în Krasnoyarsk se parcurg patru ore cu avionul sau în jur de 70 de ore cu trenul.  Alegerea modalității de călătorie în acest caz nu a fost una foarte grea pentru clujeanca Laura Panait.

„Ideea era să gust din realitatea pe care am vrut să o experimentez de foarte mulți ani, dat fiind că am fost foarte aproape de Rusia de câteva ori, inclusiv de Sankt Petersburg. Asta a fost o ocazie bună, mai ales că misiunea în programul acesta era să înțelegem foarte mult contextul local, turistic, istoric și social în care ne aflam. Cu ocazia aceasta am zis că evident voi vrea să merg pe ruta Trans-Siberianului, pentru că mi se părea călătoria cu trenul în sine o mare șansă să cunosc oameni, să văd locuri și corpul meu să se deplaseze mult mai natural decât ca pasager la bordul unui avion”, a explicat Lala Panait pentru Transilvania Reporter.

Dacă inițial clujeanca era dispusă să pornească singură în această călătorie, acum nu ar mai fi la fel de deschisă acestei idei și asta nu din cauza aspectelor legate de siguranță, ci a celor legate de limbă. Deși cunoaște la un anumit nivel limba rusă, din păcate nu o vorbește, ceea ce la un moment dat poate deveni o mare barieră în comunicare. Din fericire, însă, a fost însoțită în călătorie de o colegă de proiect din Vilnius, Lituania, cunoscătoare a limbii ruse.

„Din Budapesta am ajuns cu avionul în Moscova unde m-am întâlnit cu colega mea. Înainte de urcarea în tren am pierdut mult timp în tot felul de magazine din apropierea gării principale și am descoperit cultul rușilor față de produsele instant, la caserolă, care acopereau cerințele oamenilor care mergeau cu trenul. Am înțeles mai târziu și motivul pentru care atât de multă lume își cumpăra astfel de produse. Pentru că la capătul vagoanelor existau samovare cu apă fiartă pe tot parcursul drumului. Am început călătoria pe ploaie și cred că două zile, din trei, au fost ploioase. Trenul făcea multe opriri cam la trei-patru ore și în gările mari stătea 30-40 de minute. Noi am avut bilet la clasa a doua, într-un compartiment de patru locuri. Era mai comod ca în trenurile noastre din România. Am primit o saltea în plus foarte zdravănă, plapumă, prosop. Personajul central pentru mine a fosta doamna controlor, un fel de mamă a vagonului care făcea de toate. În vagon, când am intrat, ne știa deja numele, fiind probabil singurele străine din tren la acel moment. Plecând din România cu puțină paranoia începeam să cred că într-adevăr vom fi supravegheate pe tot parcursul drumului. Doamna Elena se ocupa de tot ce mișcă și era un element de siguranță în tren alături de poliție sau de jandarmii care mai treceau pe culoare. Spăla geamurile vagonului, dădea cu aspiratorul în compartimente. Cred că trei zile și jumătate cât am călătorit noi și-a schimbat atât coafura, cât și machiajul. Mi-am dat seama că de fapt trenul era un fel de casă a ei. La început a fost cam dură cu cei care nu vorbeam limba rusă și atunci mi-am dat seama cât de important este să știi limba locului unde te duci. La final, însă, a acceptat să facem o poză împreună”, povestește Laura Panait.

În prima zi din călătorie, precizează Lala, au urcat în vagon mai mulți bărbați ruși care și-au etalat colecția de sticle cu băuturi tari și au început să converseze cu ea și cu colega ei în limba rusă și, câte puțin, și în engleză. Mergeau în orașul Perm și erau interesați să știe cu ce se ocupă cele două turiste. „Era greu să le explici că lucrăm în domeniul cultural pe diverse proiecte, având în vedere că pentru ei proiecte însemnau proiecte de construcție. Ne povesteau despre prieteni de-ai lor care mergeau în Moscova să lucreze pe salarii de 4.500 de euro. Am aflat că acești domni lucrau în industria armamentului, sau cel puțin cu asta se lăudau și că se ocupau de construcția de «big guns». A fost adusă în discuție și Moldova, însă când am ajuns la subiectul Ucraina acolo s-au precipitat lucrurile. Aveau idei foarte fixe și ne-am dat seama că trebuia să cedăm pentru a nu duce discuția într-un punct nedorit”, explică Lala Panait.

Pe parcursul celor trei zile, își amintește Lala, au urcat în tren tot felul de oameni, inclusiv o tânără care spunea că nu înțelege de ce turiștii preferă să meargă cu trenul în loc să ia avionul. „La un moment dat a intrat în tren un grup de francezi și îi auzeam cum se plâng: Quelle horreur!, că este murdar, că se fumează în toaletă. Nu ne rămânea decât să râdem când îi auzeam”, povestește Lala, spunând că dintre turiști, cei mai mulți erau europeni și restul de aproximativ 80% erau localnici. „Cu străinii ne mai întâlneam în restaurant, erau foarte gălăgioși, de obicei turiști tineri care jucau cărți și care veneau să bea ieftin în tren. Erau ca într-o tabără. O cafea în restaurant era trei euro și trebuia să plătești separat și zahăr și lapte. Citisem că de fapt se făcea o mică contrabandă cu produsele din restaurant și de aceea nu erau foarte variate sau erau foarte scumpe. Ne-a plăcut însă să cumpărăm câte ceva de la femeile din gări care insistau să luăm de la ele tot felul de lucruri bune și ieftine. Veneau zilnic și aduceau ce aveau pe acasă în întâmpinarea călătorilor”, precizează Lala.

Ca să ajungă la restaurantul trenului Laura trebuia să traverseze opt vagoane, distanță care îi permitea să observe cum angajatele din tren aveau un devotament față de munca lor pe care, de exemplu, nu îl văzuse în cazul angajaților din trenurile din România. Gările în care trenul a oprit pe traseu erau majoritatea pe același model, vopsite în gri și roz. Aveau o capelă, cu arhitectură similară, unde se făceau liturghii. Peisajul era asemănător cu ce avem și noi în România, cu unele case din lemn, pictate, asemenea caselor de bârne din Maramureș. „Tatăl meu îmi povestea că în perioada comunistă rușii au flancat șinele de tren cu rânduri de copaci pentru a nu se vedea din tren pe unde treci. Astfel și în călătoria noastră pe trei sferturi din drum, cel puțin, au fost bariere de copaci. Pentru colega mea din Vilnius era un peisaj normal, dar eu la un moment dat aș fi vrut să dau la o parte mestecenii să văd mai bine satele și peisajul. Erau foarte puține locuințe pe margine, doar unele zone cu case de vacanță pe lângă orașele mari. Erau suprafețe multe inundabile, am văzut și taigaua siberiană, dar și multe zone industriale și gatere”, povestește Lala.

După cei peste 4000 de kilometri parcurși cu trenul, pentru clujeancă a continuat aventura în orașul Krasnoyarsk unde alături de colegii ei din programul Actors of Urban Change a intrat direct în febra prezentărilor, simțind în continuare mișcarea legănată a trenului din care tocmai coborâse. A ieșit dintr-un „tunel al timpului” pentru a intra în realitatea unui oraș post-sovietic…clasic.

„Am intrat în ritmul de prezentări a inițiativelor noastre locale, de tururi, am aflat despre anumite inițiative din oraș, printre care și cea a unui proprietar de siloz de pe marginea râului Yenisei, care a chemat studenți și artiști să îl anime pentru a gentrifica zona. Din păcate, pe parcursul șederii noastre în Krasnoyarsk nu am avut foarte mult acces la părerile societății civile. Râul Yenisei este foarte poluat și ar fi fost interesant să purtăm niște discuții pe astfel de teme. Am mai vizitat un parc de științe și un fel de stație de cercetare pentru copii care veneau să facă grădinărit și să se joace cu animalele. Am remarcat opulența din spațiile interioare, cu foarte multă atenție acordată designului interior, totul în contrast cu trotuarele sparte de afară sau cu fațadele sărăcăcioase. Am mers și în piața lor de legume, deși colegii mei ruși îmi recomandaseră să merg la mall. Și ni s-a mai făcut un tur în fostul muzeu Lenin, transformat în muzeu de artă contemporană, combinat cu muzeu de științe”, povestește Lala.

Concluzia după cele patru zile petrecute în Krasnoyarsk a fost, potrivit Laurei, că în acest oraș nu există o legătură foarte apropiată cu societatea civilă, că se încurajează inițiativele creative, dar că lipsește spiritul critic. „Am simțit acest control, mai ales prin faptul că în majoritatea locurilor unde am fost ni se prezenta partea frumoasă a realității. Se simțea peste tot, mai ales în Moscova, concurența cu vestul și cu Europa. Tinerii au idei similare cu ale noastre, însă nu știu cât de departe pot să ajungă să conteste sistemul”, precizează Laura Panait.

La Moscova, o parte a grupului Actors of Urban Change a vizitat un Centru Comunitar de Tineret (ceea ce și-ar dori să vadă Lala Panait și colegul ei din Cluj și în cazul Cinematografului Dacia din cartierul clujean Mănăștur), au fost invitați să viziteze Moscow School of Management, universitate deținută de cei mai mari oameni de afaceri din Rusia, dar și centrul Impact Hub, pe care Lala îl descrie ca un fel de Fabrică de Pensule…la începuturi. În ultima zi, grupul a vizitat fosta fabrica PRAVDA (Adevăr), unde se tipărea ziarul oficial de propagandă rusească, dar și un spațiu-studio al unor activiști locali.

După călătoria din această toamnă, Laura Panait se gândește deja la o rută cu trenul Trans-Siberian care să coboare în Mongolia, până în Ulan Bator și să se apropie și mai mult de cultura și viața localnicilor din acea regiune. „Din tren nu vezi Rusia în toată frumusețea ei, nu îi vei cunoaște toate tainele, dar cred că ajungi mult mai bine să o înțelegi”, concluzionează antropologul Laura Panait.