Despre Cluj în alb și negru, cu fotograful italian Alessandro Galantucci

„De câte ori am vrut să mă întorc în Italia sau să aleg un alt oraș în care să trăiesc, Clujul m-a chemat întotdeauna înapoi”. Această mărturisire sinceră îi aparține lui Alessandro Galantucci, un fotograf italian, originar din Bari, îndrăgostit de Cluj și de scena artistică locală. Rezident permanent al Fabricii de Pensule, Alessandro a venit pentru prima dată în România, la Cluj, în 2006, prin programul Erasmus și, de atunci, orașul l-a primit și nu l-a mai lăsat să plece. În ultimii doi ani s-a lăsat cucerit de fotografia stradală în așa măsură încât astăzi imaginile sale exprimă într-o perspectivă extrem de onestă realitatea vieții clujenilor doborâți de griji sau încercați de soartă și mai puțin a celor trecuți prin experiențe cotidiene fericite. Fotografiile alb-negru realizate de Alessandro în stațiile de autobuz, pe străzi sau în gara CFR surprind oameni plictisiți, dezamăgiți, resemnați, dar determinați să o ia de la capăt a doua zi. Îi place să ia la pas  stațiile și gările, strada Horea și Piața Unirii, pentru că doar așa are ocazia să vadă oameni din toate straturile sociale.

„Am fost acuzat că fotografiile mele arată la fel și că nu exprim în ele frumusețea Clujului. Ideea mea este însă de a așeza piesă cu piesă aceste fotografii și de a crea un puzzle. Sunt destui fotografi care pozează frumusețea Clujului. De ce am face asta cu toții? Intenția mea este să scot orașul în evidență în așa fel încât prin aceste fotografii să primească o rezonanță pe care nu o avea în Europa. Clujul îmi place foarte mult și iubesc să trăiesc aici, iar dacă văd ceva diferit în el simt nevoia să arăt acel ceva prin fotografie. De câte ori am vrut să mă întorc în Italia sau să aleg un alt oraș unde să trăiesc, Clujul m-a chemat întotdeauna înapoi. Nu-mi plac orașele foarte mari pentru că încep să semene unele cu altele și doar îți consumi energia în ele. Oamenii din estul Europei nu se tem să râdă sau să plângă atunci când simt asta. Sinceritatea lor nu o găsești în alte locuri din Europa. Îmi place să fiu eu însumi, să trăiesc în Cluj, să mă întâlnesc cu artiști la  Fabrica de Pensule, să îmi beau cafeaua dimineața cu ei, să vorbim despre societate și artă în general”, precizează Alessandro Galantucci.

Când era foarte tânăr, povestește Alessandro, nu avea idee ce își dorea să facă în viață. În liceu studiase economia pentru că toată lumea făcea asta. La un moment dat a realizat că nu acesta era domeniul în care și-ar fi dorit să se exprime ani mai târziu. Alături de un bun prieten de-al său a început tot mai mult să își dezvolte pasiunea pentru cinematografie și fotografie, să meargă în locuri abandonate, să fotografieze oameni și să manifeste tot mai mare interes pentru expresia feței lor.

„Nu cunoșteam nimic despre fotografia stradală și nici nu o studiasem. Începusem să fotografiez din instinct cu un aparat foto pe film, model Yashica, secondhand, foarte ieftin. Am început să ies tot mai des la fotografiat și singur, făceam plimbări foarte lungi și îmi plăcea să observ lumea din jur. Îmi plăcea și ideea de a merge în locuri mai puțin frecventate. De exemplu când aveam cinci ani am deschis ușa casei și am fugit. Făceam asta foarte des și familia mă găsea la kilometri distanță. Încă de atunci studiam oamenii și îmi plăcea să găsesc o relație între oameni și locuri. În acest fel încercam să devin la rândul meu liber și să caut ceea ce în italiană numim Libertà, la fel cum se numea și cartierul în care locuiam în Bari”, povestește Alessandro.

Neavând bani să urmeze o școală bună de fotografie sau cinematografie în Milano sau Roma și refuzând să pună presiune asupra părinților săi, Alessandro a decis să meargă la Universitatea de Artă din orașul său și să studieze sculptura. A ajuns în scurt timp la concluzia că poate nu avea nevoie de foarte multă teorie pentru a face fotografii, ci era mai important să aibă cunoștințe despre artă la modul general. A observat că oamenii se îndepărtează tot mai mult de materialele concrete, palpabile, reale și nu mai au o conexiune cu ele. Această ideea l-a determinat să studieze sculptura și să se raporteze altfel la ceea ce îl înconjoară.

„Am urmărit în continuare această ideea, de a ieși în stradă, de a mă mișca după bunul plac, de a traversa nu doar pe trecerea de pietoni, de a sta la un metru distanță de o persoană și de a-i face o fotografie fără să-mi fie teamă de reacția ei. Mulți fotografi se tem de reacția oamenilor, dar ideea este de a-ți comunica intenția, de a face schimb de opinie, de a zâmbi. Uneori încep să deduc povestea de viață a unei persoane după aspectul fizic și cu atât sunt mai interesat să o fotografiez în acel moment”, explică Alessandro.

Artistul a venit la Cluj în 2006, prin programul Erasmus, pe o durată de șase luni. Tot atunci a început să facă primele fotografii în acest oraș dar încă nu lua la modul serios fotografia. Totuși, și-a cumpărat o cameră foto digitală Sony și a început să realizeze fotografii mai mult ca un jurnal personal. Era doar la început. Timp de un an a locuit și la București, dar de fiecare dată când era plecat din Cluj, era ceva anume care îl determina să se întoarcă. Acum locuiește la Fabrica de Pensule, unde a mers pentru prima dată în urmă cu cinci ani pe când fabrica era doar la început. A avut și o pensiune pentru animale pe care a vândut-o și în ultimii doi ani a început să ia fotografia mult mai în serios.

„Acum am ajuns să ies aproape zilnic, mai ales noaptea în oraș pentru a face fotografii. Este destul de dificil pentru că trebuie să stau foarte aproape de subiecții mei, dacă vreau să fac un portret, de exemplu. Nu folosesc auto focus, ci trebuie să calculez distanța manual. A trebuit mult exercițiu până să ajung să fotografiez direct din mână, fără a duce aparatul la ochi și să știu cum să-mi poziționez degetele pe aparat. Așa mi-am creat propriul meu manual tehnic”, precizează fotograful italian.

De obicei, în cazul lui, există două modalități de a face o poză, explică Alessandro. Prima variantă o preferă întotdeauna pentru că îi permite să vadă în sufletul omului, fără ca acesta să îi pozeze. „Dacă îi opresc pe oameni și le cer voie să îi fotografiez, se schimbă totul, inclusiv mușchii feței. Nu sunt interesat de astfel de fotografii, la fel cum nu sunt interesat de sectorul de nunți sau cel comercial din care aș putea câștiga bani. Pentru mulți poate părea absurd și riscant să facă fotografie stradală pentru că te obligă să lucrezi singur. Dar fotografia mea plasează în centru omul obișnuit și sufletul lui și asta iubesc cel mai mult în munca pe care o fac”, declară artistul fotograf.

În ceea ce privește mediul artistic din Cluj, Alessandro a legat multe prietenii cu artiștii asociați Fabricii de Pensule și numai. Cel mai mult îi place atmosfera primitoare din acest oraș și faptul că există artiști care își iau foarte în serios statutul. Asta îl face să nu se simtă singur. De asemenea, artistul este recunoscător Galeriei Bazis din Fabrica de Pensule unde în 2015, în cadrul proiectului Hotspot.Art-Artă și Cultură Contemporană pentru Comunități, a avut și o expoziție personală. Totodată, Galeria Bazis este cea care i-a oferit rezidența în Cluj.

„Există multă dorință de afirmare a artiștilor din Cluj. Cred că mai mult decât în Italia sunt artiști foarte buni în România. În Italia, de exemplu, dar și în Spania sau Franța există artiști tineri care sunt întreținuți de părinți și care iau arta modernă ca un fel de scuză de a nu face nimic. Pentru a te exprima ca artist trebuie să intri în contact cu materialul pentru a putea reacționa și schimba lumea din jur. Nu este de ajuns să faci compoziție, trebuie să atingi materiale, trebuie să le modifici forma, să ajungi să le cunoști”, precizează Alessandro.

Fotografia are o relație foarte apropiată cu memoria, spune Alessandro, explicând că ideea fotografiilor alb-negru este de a reduce imaginea la ceea ce este esențial. „Ceea ce vezi în fotografii nu este realitate, este ceva simbolic. Nu vreau să ofer un surplus de informație, ci să reduc informația la esențial. Să pun în umbră ce nu am nevoie și să las în lumină ce am. Aceasta este ideea: de a ajunge cât mai ușor în conștiința celui care vede fotografia”, declară artistul.

Fotografiile sale pot fi văzute majoritatea pe internet pentru că, spune Alessandro, nu este foarte interesat să-și vadă munca printată. Îi place ideea ca pixelii și energia fotografiilor să se împrăștie prin cabluri și unde. „E mult mai interesant așa”, consideră fotograful. Se gândește totuși ca, la un moment dat, să publice o carte cu experiențele care se nasc din fotografiile pe care le face. Până atunci însă, va continua să caute diversitatea așa cum a făcut-o în ultimii doi ani pe străzile din Cluj.„Mi-aș dori să fac fotografie stradală și în Bulgaria, Albania, Ucraina, fără să mă concentrez doar asupra unor subiecți. Îmi place să nu fac diferența între oameni, ci să găsesc diversitatea. Oamenii de pe stradă sunt cei mai sinceri. Cu siguranță voi mai sta cel puțin un an în Cluj. Am avut de gând să mă întorc în Italia, însă am primit semne să rămân aici și cum eu cred în semne, la fel cum cred în munca mea, sunt convins că lucrurile se întâmplă cu un anumit motiv”, afirmă Alessandro Galantucci.

„Îmi place să am timp să mă uit la fotografiile pe care le fac precum m-aș uita pe o fereastră deschisă. Încep să lucrez cu lumina și cu umbrele și la un moment dat primesc și inspirația pentru titlu. Este un întreg proces. E ca atunci când aduci acasă o scoică de pe plajă și după câteva săptămâni sau luni asculți sunetul mării în ea. La fel și fotografia, procesul nu se încheie în stradă ci continuă multe zile după aceea”, Alessandro Galantucci