Debut de stagiune cu „Porno” la Teatrul Național: Povestea soției mele. Interviu cu dramaturgul András Visky

Gol şi fragil, în această ipostază se înfățișează dramaturgul András Visky publicului din Cluj în piesa care i-a fost recent montată la Teatrul Național, în Studio „Euphorion”. O traumă personală care a ieșit la suprafață după mai bine de două decenii a stat la baza textului pe care András Visky l-a scris inițial pentru Teatrul Național din Budapesta, pentru ca de-a lungul anilor să îl vadă pe scene din Polonia, Franța, SUA și astăzi pe scena din Cluj.

Textul dramatic Porno a fost scris pentru Teatrul Național din Budapesta, care a invitat un număr de zece scriitori să scrie câte o piesă, pornind de la cele zece porunci. „Să nu furi” a fost porunca extrasă prin tragere la sorți de András Visky, o poruncă pe care inițial nu a agreat-o. Documentarea pe care a făcut-o ulterior cu privire la sensurile acestei a opta porunci biblice a deschis mai multe sertare din propria sa viață. Pierderea unui copil, în 1989, în mare măsură din cauza unor presiuni psihologice exercitate asupra lui și a soției sale de Securitate, s-a suprapus în timp cu ideea unei Revoluţii interioare profunde.

„Nu necesită cunoştinţe aprofundate de politologie să observi că laboratorul politicului dezlănţuit este corpul femeii, şi, în consecinţă, al copilului – nou-născut, nenăscut sau născut mort”, spune András Visky.

Rezultatul a fost textul „Porno” a cărui scriere nu a mai putut fi evitată. Mai multe despre textul care a fost recent montat de regizorul Răzvan Mureșan la Teatrul Național din Cluj-Napoca, am aflat de la dramaturgul András Visky. Spectacolul mai poate fi văzut în zilele de 4, respectiv 11 octombrie.

Cum s-a născut acest text?

Teatrul Național din Budapesta a lansat la un moment dat un proiect de dramaturgie contemporană pe baza celor zece porunci biblice, invitând zece autori contemporani să intre în joc. Autorii au fost chemați în mod fizic la teatru și în prezența unui notar public s-au tras la sorți poruncile. Întâmplarea a fost ca eu să extrag porunca „Să nu furi”. Mi s-a părut o metodă foarte corectă de a împărți poruncile între noi, având în vedere că unele sunt mai „sexi” decât celelalte și dacă am fi avut de ales cu siguranță unele rămâneau neexploatate. La început nu am agreat sub nicio formă porunca mea, pentru că o simțeam prea directă. Mi-ar fi plăcut prima poruncă, de exemplu, „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău; să nu ai alți dumnezei în afară de Mine”, gândindu-mă că atunci când o persoană divină se autodefinește se creează o situație de limbaj interesantă. Din păcate, sau din fericire, nu am putut să nu respect angajamentul.

La ce concluzie ați ajuns după documentare? Cât de ofertantă era această poruncă pentru a fi un punct de pornire a unui text?

Teoria de receptare este enorm de interesantă față de un text sacru. Mi-am dat seama că această poruncă, chiar și în secolul al XIX-lea încă, dar dacă mergem înapoi în timp în vremurile talmudice, a iscat niște dispute foarte mari între rabinii acelor timpuri. Erau atunci discuții foarte aprinse despre prima poruncă și ultima care spune să nu poftești ceva ce aparține aproapelui. Ce mai înseamnă atunci să nu furi în raport cu să nu poftești? A reieșit că hermeneutica acestor cuvinte, care la primul auz poate fi interpretat simplist, este de fapt foarte complicată și se referă inclusiv la interdicția de a nu fura sub nicio formă libertatea altuia. În secolul al XIX-lea, de exemplu, se referea la plagiat și există texte care interpretează furtul ca o nouă problemă la orizontul discursului vestic. Pe de altă parte, în sistemul de porunci mozaice, apare ideea de proprietate vizavi de o persoană.

Toată această documentare eu am raportat-o la experiența personală pe care am avut-o în comunism, când eu și soția mea am pierdut un copil. Povestea a fost enorm de apăsătoare și am purtat-o mereu cu mine până în momentul în care mi s-a oferit ocazia de a scrie acest text. A fost momentul exorcizării unei traume. De multe ori eram foarte aproape să cuprind această poveste, dar nu am făcut-o.

Titlul este foarte provocator și vrem, nu vrem, ne trimite la conotațiile sexuale ale termenului? De ce ați ales acest titlu?

Textul se joacă atât cu titlul „Porno”, cât și cu subtitlul „Povestea soției mele”. Celor care se întreabă de ce soția mea este asociată cu noțiunea de pornografie le-aș spune că este vorba de pornografia politicului, cu metodele sale de acaparare a vieții noastre intime, adică acea ambiție a politicului să-i devii în totalitate o proprietate, un obiect neînsuflețit. Este similar cu ceea ce trăim astăzi în termeni de pedofilia politică, o noțiune relativ nouă la orizontul vieții sociale care se referă la politicienii interesați să își crească numărul de votanți fotografiindu-se în apropierea copiilor.

Piesa a fost montată în mai multe țări, cu diverse distribuții și viziuni regizorale. Vă declarați adeptul dramaturgiei deschise. Ce înseamnă asta din punct de vedere al implicării pe care îl are autorul unui text în montarea unui spectacol care are la bază textul său?

Dramaturgia deschisă înseamnă să scrii o piesă în așa fel încât să oferi libertatea trupei sau regizorului să construiască spectacolul cât mai liber. Piesa aceasta s-a jucat până acum cu două personaje, cu cinci și cu șapte tocmai pentru că dramaturgia permite asta. Textul este unul poetic pentru că eu cred în poezia teatrului și cred că poezia oferă șansa ca o poveste spusă să nu fie ancorată într-un anumit timp și anumit spațiu. Generațiile de astăzi poate nu înțeleg trimiterile lansate la regimul comunist, sau poate că nu în toate familiile este caracteristic ceea ce se întâmplă în „Oedip rege”, cum nu în toate familiile se omoară copii ca în Medeea. Și totuși, aceste piese sunt importante datorită abordării poetice care oferă spectatorului un model universal de a privi lucrurile. Ideea de dramaturgie deschisă diferă de divised theater în mod esențial pentru că oferă o partitură deschisă. Dialogurile sunt scrise în piesă, nu țin de sfera improvizației. Eu nu vreau ca o trupă să joace piesa mea. Întrebarea « ce a vrut să spună autorul?», pentru mine nu are valoare. Este mult mai important ca autorii spectacolului să se întrebe cine sunt ei, dacă se simt parte a acestui joc foarte sumbru și întunecat al pornografiei politice, dacă se simt violați în spațiul lor intim, sau nu? Piesa s-a jucat în locuri foarte diferite, atât în SUA cât și în Europa, în țări care au avut experiența dictaturii, sau care nu au avut această experiență.

Cum ați trăit premiera la Teatrul Național din Cluj?

Eu sunt un autor dramatic care se eliberează imediat de scriitura lui și când intru într-un spațiu să văd spectacolul, vreau să îi văd pe actori, gândirea lor, gândirea regizorului. Ultimele mele piese sunt scrise în această cheie de dramaturgie deschisă și este un lucru foarte eliberator pentru mine. În Polonia s-a făcut un spectacol uluitor care s-a jucat timp de trei ani mai bine de 100 de ori. Aceasta a fost o mulțumire extraordinară pentru mine. Am ajuns la ideea dramaturgiei deschise tocmai din cauza faptului că eu nu cred că un text, fie el genial, cum este Richard al III-lea, sau textele ibseniene care din punct de vedere al dramaturgiei moderne sunt perfecte, nu poate să mântuiască pe cineva. Un text genial poate să fie foarte crud față de spectacolul construit în jurul lui pentru că foarte ușor poate demasca lipsa de idei.

Prima dată am văzut „Porno” la Teatrul Național la o repetiție generală cu câteva zile înaintea premierei. Inițial, m-am simțit puțin dat la o parte în săptămânile realizării spectacolului, dar văzându-l mi-am dat seama că a fost o abordare consecventă față de ideea de dramaturgie deschisă. Modul în care a ieșit spectacolul m-a liniștit. Nu există înțelegere greșită a unui text. Cred că există doar o înțelegere greșită a relației noastre cu societatea.

Care sunt semnalele pe care ați vrut să le trageți cu acest text?

Este o poveste care începe în 1985 și ține până în 1989. Este o poveste despre un fetus decedat în corpul unei femei tinere. O femeie tânără devine un coșciug. Fiind vorba de soția mea, imaginea aceasta m-a însoțit mulți ani. În România s-au pus de-a lungul timpului numeroase întrebări legate de adevărul Revoluției. Adevărul cel mai important pentru mine este al acelora care și-au dat viața sau au fost mutilați. Ei sunt adevărul cu valabilitatea cea mai înaltă. Un om care dispare într-o groapă comună, corpuri neînsuflețite în centrul orașului, acelea sunt adevăruri. A spune că nu s-a întâmplat nimic grav în 1989 ține de un cinism extraordinar. Așa că am folosit această imaginea a unei revoluții avortate din punctul unora de vedere și ideea revoluției simbolizată de o femeie care nu vrea să renunțe la copilul mort, un copil născut din iubire într-un moment de libertate. Această idee a femeii și a copilului său pentru mine întruchipează în mod poate cel mai complex, atât spiritual cât și intelectual, ideea libertății și a Revoluției. Este o Revoluție care a rămas cu noi, ca o sarcină a tuturor. Noi toți suntem însărcinați cu ideea de Revoluție și obligați să dăm naștere ideii de libertate. Această idee trebuie luată în serios cu umor, prin acceptarea celuilalt, prin deschidere față de dialoguri reale despre oraș, regiune, țară, cultură vestică. Eu cred că societățile care funcționează oarecum bine, funcționează bine pentru că există consensuri minimale între oameni, ceea ce înseamnă să nu vorbesc despre femeie în termeni ofensatori, nici despre evrei și țigani și să am o percepție constantă asupra marginalității societății.

Speranța mea este că această piesă oferă creatorilor un spațiu al sincerității ultime, față de cine sunt eu și ce înseamnă libertatea mea, ce fac eu în mod concret pentru instituționalizarea ideii de libertate. Nu știu dacă guvernul actual este votat de mine sau nu, dar totul este votat de Noi. Și opoziția face parte din noi pentru că ideea de țară și de libertate este una.

În spectacol regăsim replica „Toată țara e o secție de psihiatrie”. Pentru cât timp va mai fi valabilă această replică?

Este o replică actuală foarte valabilă care a primit altă semnificație față de anii ’80. Astăzi cu toții suntem în această secție de psihiatrie. Cred că secretul personajului meu, al femeii cu numele de cod Porno, este acela că este o persoană fericită. Este o persoană care și-a dat seama că este liberă. În text există o replică pe care ne-am spus-o eu și soția mea când ne-am dat seama că eram ascultați în apartamentul nostru. „Să facem dragoste lor, sau nouă?”, referindu-ne la momentele de intimitate controlată, pe care le trăiam atunci și pe care le trăim cu toții astăzi, dar într-o altă formă.

[stextbox id=’custom’]

Visky András este director artistic al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, conferențiar la Facultatea de Teatru și Televiziune din cadrul UBB Cluj-Napoca, profesor la Károli Gáspár University din Budapesta, membru al Academiei de Litere si Arte „Széchenyi” afiliată Academiei Ungare de Științe din Budapesta și nu în ultimul rând, dramaturg, în sensul lessingian al termenului, și scriitor. A scris volume de poezie, proză, dar mai ales teatru: Evadarea, Discipolii, Julieta, Vinerea lungă, Alcooliștii, Născut pentru niciodată, Am omorât-o pe mama, Porno. La Fundația Culturală „Camil Petrescu”, supliment al revistei Teatrul azi i-a apărut traducerea cărții Cel care vede glasul – Márti Sipos de vorbă cu Visky András.

În antologia „András Visky’s Barrack Dramaturgy”, publicat de Intellect Ltd. pot fi găsite textele în limba engleză „Juliet”, „I Killed My Mother” și „Porn”.

În derulare, în SUA, dramaturgul are proiectul „Stories of the body”, care cuprinde cinci piese, din care patru se montează în combinații diferite: „The Woman with No Legs”, „Eva”, „Artemisia”  și „The Unburied. The Saint of Darkness”.

[/stextbox]