Cu istoricul Alin Ciupală despre emancipare și rolul femeilor în Primul Război Mondial: „Nimeni nu le spunea ce trebuie să facă. Nu se organizau în baza unor legi”

„Primul Război Mondial nu a fost doar al bărbaților, de aceea istoria lui trebuie să facă loc și femeilor”, cu această afirmație își încheie istoricul Alin Ciupală cea mai recentă carte, o analiză a rolului pe care l-au avut femeile pe durata desfășurării Marelui Război. Cercetarea începută în toamna anului 2009 s-a concretizat în volumul apărut la Editura Polirom, „Bătălia lor. Femeile din România în Primul Război Mondial”, un volum care încearcă să deslușească dacă a constituit, sau nu, Marele Război o cauză a accentuării procesului de emancipare feminină.

Profesorul Alin Ciupală a sesizat necesitatea de a reda vizibilitatea femeii în acea epocă în condițiile în care, de foarte multe ori, istoricii au considerat eroismul ca fiind exclusiv masculin, dincolo de limitele sociale. „În percepția publică s-a conturat impresia că femeile nu au făcut nimic”, a precizat Alin Ciupală, la Cluj, în cadrul lansării care a avut loc la Librăria Humanitas. Despre noua sa carte și ce poate învăța societatea contemporană de la femeile secolului al XIX-lea, am stat de vorbă cu istoricul Alin Ciupală.

Se spune că sunteți istoricul care plasează femeia la locul cuvenit în istoria românilor. Ce loc ocupa femeia înainte să o plasați dumneavoastră la locul cuvenit?

Nu pot să vă spun care e locul femeii în istorie. Pentru mine istoria femeii este un pretext de a înțelege mai bine epoca. Eu am plecat, de fapt, de foarte departe pentru a ajunge la istoria femeii, pentru că la început m-a interesat și mă interesează să înțeleg cum au interacționat cele două sfere: sfera publică și cea privată în societatea românească a secolului al XIX-lea. În lecturile mele am observat că există o părere atât în istoriografia noastră, cât și în cea occidentală, care desparte foarte net cele două spații. Adică bărbatului i se concede controlul absolut al spațiului public, în timp ce femeii i se lasă o libertate limitată de a controla spațiul privat. Mie mi s-a părut mult prea netă această departajare și am luat-o pe firul pe care femeia mi l-a oferit, respectiv statutul femeii, contribuția ei în societate și am observat că această părere istoriografică poate fi infirmată pentru că femeia a găsit mijloacele de a depăși îngusta sferă domestică și de a se manifesta în sfera publică. Nu dintr-un punct al activității politice, dar prin alte mijloace. Pot spune că pentru societate românească a secolului al XIX-lea, femeia este cea care construiește într-o măsură mult mai mare decât bărbatul ceea ce am putea denumi spirit civic.

În carte dedicați spațiu atât figurilor feminine anonime care s-au alăturat efortului de război al societății românești, cât și personalităților feminine ale vremii (Regina Maria, Ecaterina Teodoroiu). Ce dificultăți ați întâmpinat, în calitate de istoric, la conturarea acestor profiluri?

Dificultățile pe care le-am avut în a vorbi despre contribuția femeii obișnuite au fost foarte mari. Este o dificultate metodologică pe care o întâmpină, de obicei, cercetătorii pentru că în general personalitățile feminine vorbesc despre ceea ce fac, adică lasă urme, lasă surse, fie că vorbim de surse narative, documente, fie că vorbim despre surse iconografice sau alte categorii. În acest caz, istoricul nu trebuie să facă altceva decât să se îndrepte către arhive și către biblioteci și cu răbdare și intuiție să descopere aceste surse. Pe de altă parte, femeia anonimă vorbește mult mai puțin despre ceea ce face, lasă mult mai puține surse și atunci, pentru mine ca specialist a fost mult mai greu să identific astfel de urme. De cele mai multe ori pentru a ajunge la femeia anonimă a trebuit să plec de la surse secundare care vorbesc despre femeile obișnuite. Am încercat să păstrez un echilibru, să vorbesc atât despre personalitățile feminine implicate în tot ceea ce a însemnat susținerea efortului de război al României, dar am încercat să vorbesc și despre femeie obișnuite care nu sunt legate prin origine sau statut social de o poziție privilegiată.

Ce ați descoperit făcând asta?

Am descoperit că, până la urmă, deosebiri fundamentale nu există între acțiunea elitei feminine și a femeilor obișnuite. Poate că deosebirea e legată de faptul că, doamnele din protipendadă, fie că vorbim de burghezia înstărită, fie că vorbim de aristocrație, și-au asumat rolul de lider, de organizator, de a conduce societăți, asociații, acțiuni propriu-zise. Altfel, le găsim de aceeași parte a baricadei, și pe unele și pe altele, le găsim contribuind fiecare după puterile ei la tot ceea ce a însemnat efortul de război al României, atât pentru populația civilă rămasă acasă, cât și pentru militarii români aflați fie în prima linie, fie în prizonierat.

Regina Maria are dedicat în carte un capitol. A fost Regina Maria ceea ce astăzi numim o femeie puternică?

Putem spune fără îndoială că Regina Maria a fost o femeie puternică din mai multe puncte de vedere. În primul rând pentru că reușește să își depășească statutul. Chiar dacă este suverană, ca femeie, din punct de vedere teoretic, juridic, avea un statut secundar pentru că trebuia să se supună deciziilor pe care bărbații le iau în ceea ce privește controlul asupra deciziilor politice. Doar că Regina Maria nu va face asta. Fără să ezite o clipă își asumă de la bun început un rol politic și asta se vede încă de la intrarea României în război, pe toată durata războiului și după încheierea lui, respectiv în timpul Conferinței de Pace de la Paris. Pe lângă rolul politic, Regina Maria și-a mai asumat un rol, acela de a fi una dintre principalele organizatoare ale unei acțiuni ample referitoare la găsirea mijloacelor necesare pentru ca România să-și continue această luptă. Se ocupă, în egală măsură, atât de sprijinul populație civile, dar și de sprijinirea militarilor români, a celor aflați pe front, sau prizonieri în lagărele din Germania, Austro-Ungaria sau Bulgaria.

Era privită ca un exemplu de celelalte femei ale vremii?

A fost într-adevăr privită ca un model. Modelul pe care Regina Maria l-a oferit a fost acela al unei femei care, fără să ezite, face totul pentru a se implica. Până la urmă acest lucru a contat cel mai mult. Dacă ne gândim că societatea românească trecea printr-o perioadă de haos și transformări radicale, în aceste condiții înțelegem și mai bine importanța rolului de model pe care Regina Maria l-a oferit.

Care era cea mai evidentă separare între bărbați și femei la acea vreme?

Discuția cu privire la acest subiect este mult mai complicată decât pare la prima vedere pentru că, într-adevăr, Primul Război Mondial fiind un eveniment excepțional în istoria secolului al XIX-lea, au trebuit găsite soluții excepționale. Primul Război Mondial bulversează nu numai societatea românească, ci întreaga societate europeană într-o manieră necunoscută până atunci. Asta face ca cel puțin în timpul conflagrației, rolurile de gen tradiționale, bazate pe dihotomia bărbat-spațiu public, femeie-spațiu privat, să fie răsturnată. Doar că răsturnarea a rămas una de moment deoarece după sfârșitul războiului, nicăieri în Europa nu se va permanentiza această schimbare a rolurilor de gen. Practic, după 1918, femeia europeană, femeia din România, revine la statutul pe care îl avusese înaintea războiului. Bărbații, indiferent că proveneau dintr-o țară învingătoare sau învinsă, revin să controleze sistemul instituțional așa cum o făcuseră înainte de 1914. Aceasta nu a însemnat că mișcarea de emancipare a femeii a suferit un recul. Dimpotrivă, experiența pe care femeile o dobândiseră peste tot în lume datorită războiului a contat pe termen lung. Asta vedem și în România. Dacă la noi, până în 1914 avem o mișcare de emancipare a femeii care pune accentul pe chestiunile sociale și culturale, după Primul Război Mondial va apărea și se va dezvolta un obiectiv politic mult mai puternic. Acest obiectiv existase în mișcarea de emancipare a femeii din România și înainte de război, dar era unul cu totul secundar. Avem exemplul Alexandrinei Cantacuzino care își începe activitatea în cadrul acestei mișcări de emancipare înainte de război, dar care va deveni, după 1918, lidera de necontestat a mișcării de emancipare politică a femeilor din România.

Cum înțelegeau femeile de atunci datoria realizării proiectului de țară?

Dacă ar fi să vorbim despre principala cauză care le-a determinat pe femei să se implice în sprijinirea efortului de război, cred că cea mai importantă este legată de faptul că femeile susțin alături de bărbați proiectul național. Acesta este numitorul comun. Femeile, indiferent că sunt francofile sau germanofile, că sunt ortodoxe sau catolice, că aparțin aristocrației sau păturilor sociale mic-burgheze, toate susțin ideea realizării proiectului național român, în forma sa maximă: România Mare. Toată societatea românească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea se unise în jurul acestui proiect. Putem spune că România a avut atunci un proiect de țară și lucrul acesta mi se pare cu atât mai demn de subliniat cu cât astăzi societatea românească nu mai are un proiect care să ne adune pe toți în jurul lui, nu mai există astăzi o idee pe care să o împărtășim cu toții și probabil din cauza aceasta societatea românească este astăzi atomizată.

Ceea ce le lega pe femeile secolului al XIX-lea era în primul rând o solidaritate în acțiune, dar și în gândire. Ce altceva putem învăța noi, femeile de astăzi, de la acele femei?

În cercetarea mea am încercat să identific în ce măsură a existat o viziunea comună feminină asupra războiului și am descoperit existența unei solidarități în ceea ce privește mai ales implicarea practică. Pentru femeile de astăzi și pentru societatea românească, în general, de astăzi, chiar dacă niciodată nu învățăm din trecut, totuși solidaritatea femeilor în timpul Primului Război Mondial ar trebui să ne dea de gândit. Am mai putea aprecia la femeile de atunci capacitatea lor de organizare, pentru că este o organizare construită pas cu pas. Nimeni nu venit să le spună ce trebuie să facă, nu s-au organizat în baza unei legi. Inițiativa a plecat de jos și anumite societăți și asociații s-au dovedit atât de puternice și de importante încât vor fi sprijinite din fonduri publice de către Guvern.

Existau multe femei lider care atunci aveau o voce sonoră?

Primul Război Mondial a oferit o șansă extraordinară manifestării calităților feminine. Dincolo de personalități, sau de femeile obișnuite, cred că a contat faptul că femeile au înțeles importanța acestui moment. Nu au stat să facă foarte multe analize filozofice sau teoretice și au realizat că societatea românească are de parcurs un moment de cotitură.

Dacă ar fi să faceți profilul femeii societății românești de astăzi, care ar fi acesta?

Nefiind un sociolog dedicat cercetării de tip sociologic, poate nu aș putea să îmi exprim o părere decât ca simplu observator al realităților cotidiene. Pot să spun că absolut îmbucurător este astăzi faptul că în România a apărut foarte puternic un veritabil spirit civic. Vedem oameni care ies în stradă nemulțumiți de deciziile politice ale oamenilor aflați la putere. Indiferent că sunt bărbați sau femei, vedem această solidaritate civică care nu a existat de la Revoluție încoace. Este poate primul moment care arată dimensiunea spiritului civic în România. Faptul că în ultimele luni toată presa mondială a dat România ca exemplu de implicare civică, mi se pare un câștig enorm. Asta ne arată că lucrurile se schimbă. Suntem în mijlocul acestei schimbări și poate e greu să sesizăm acum dimensiunea transformării pentru că suntem implicați emoțional în tot ceea ce se întâmplă.

Susțineți în continuare ideea că nu suntem obișnuiți să învățăm din trecut?

Din păcate, da. Ca istoric cred că societatea niciodată nu învață ceva din trecut. Cred că pe undeva este și vina istoricilor care nu pătrund suficient de mult în sfera publică. Poate dacă istoricii ar avea mai mult curaj să se exprime în public cu privire la problemele societății, în general, poate că în felul acesta contemporanii ar fi mai atenți față de trecut. Din păcate, în România, am asistat în ultimii 20 de ani la alungarea istoriei ca disciplină din școală, numărul orelor s-a redus constant, a existat proiectul care puțin a lipsit să devină lege de a comasa istoria și geografia și de a rezulta un fel de struțo-cămilă din care elevii nu ar mai fi înțeles nimic. În aceste condiții este pe undeva logic ca niciodată să nu învățăm din trecut.

Se spune și că istoria nu este deloc o materie atractivă și că elevii de aceea o resping.

Cu certitudine așa este în momentul de față. Aici este și responsabilitatea profesorilor. Dacă li se vorbește elevilor și studenților doar despre date și evenimente, este firesc să apară reacția de respingere. Este și responsabilitatea Ministerului Educației pentru că toate aceste reforme din ultimii 20 de ani nu au făcut altceva decât să adâncească criza și haosul. S-au făcut, după părerea mea, mult prea multe reforme în învățământ și ar fi momentul ca în sfârșit astăzi nimeni să nu mai facă o reformă în educație și să vedem ce funcționează și ce nu. Nu poți să spui că ceva nu funcționează, dacă o dată la un an sau doi ani, totul se schimbă. Am ajuns în situația în care nimeni nu mai știe ce trebuie făcut, de la profesori, directori de școli, părinți, elevi sau funcționari din Ministerul Educației.

Ce urmează în cercetarea dumneavoastră?

Eu nu mi-am propus ca prin această carte să epuizez tema. Nici nu se putea. Mi-am propus să deschid un șantier de lucru. Mai am multe materiale care nu au intrat în acest volum și sper ca cercetarea să fie continuată și de alți colegi istorici. Voi rămâne la epoca lungului secol al XIX-lea care începe undeva odată cu Marea Revoluție Franceză și se încheie cu Primul Război Mondial. Nu am dezvoltat foarte mult în carte capitolul referitor la dragoste, sexualitate și erotism pentru că aș vrea să public un studiu pe această temă, în baza unor documente senzaționale descoperite pe durata cercetării.

Alin Ciupală este profesor universitar la Facultatea de Istorie a Universității din București și secretar științific al Institutului de Istoria Artei „G. Oprescu” al Academiei Române. De același autor: Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea. Între public și privat (2003); Studii moderne (2009). A coordonat volumele: Ipostaze ale modernității în Vechiul Regat, vol. I-VI (1998, 2005-2008, 2010; împreuna cu Ion Bulei), Despre femei și istoria lor în România (2004), Orizonturi și direcții în cunoașterea istorică (2009; împreună cu Laurențiu Constantiniu), Medicine, Hygiene and Society from the Eighteenth to the Twentieth Centuries (2011; împreună cu Constantin Bărbulescu).