Cu Florin Caracala despre „Ea e băiat bun”, teatru și normalitate

Foto: Dan Bodea

S-a născut în Ploiești, a studiat actoria și regia la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași și a manageriat mai multe proiecte culturale de rezonanță. Se declară un actor „prost” și încă încearcă să înțeleagă rațiunea regizorului Eugen Jebeleanu de a-l distribui în rolul pe care îl joacă în aceste zile (18 și 19 februarie) în performance-ul „Ea e băiat bun”, de la Fabrica de Pensule din Cluj.

Performance-ul „Ea e băiat bun”, în care joacă Florin, este o adaptare după filmul documentar „Rodica e băiat bun”, realizat de Marian Ilea şi Gheorghe Dinu și este un semnal de alarmă asupra privirii discriminatoare faţă de persoanele care fac parte dintr-o minoritate, în acest caz a persoanelor care se confruntă cu problema identității de gen. Cu privire la spectacolul pe care l-a regizat, Eugen Jebeleanu declara pentru Transilvania Reporter în 2015 că dincolo de contextul transsexualității și al discriminării, este vorba despre niște oameni minoritari care sunt solitari, care au o imposibilitate de a trăi o viață normală. „Pe mine m-a inspirat povestea Rodicăi pentru a încerca să intru în zona de universalitate a subiectului. Ceea ce e incredibil în filmul documentar Rodica e băiat bun, care m-a inspirat să realizez acest spectacol, este reacția sătenilor. Cred că ei m-au impulsionat cel mai tare să încep acest proiect”, spunea regizorul Eugen Jebeleanu în luna noimebrie a anului trecut.

Colaborarea cu Eugen Jebeleanu pentru „Ea e băiat bun” a venit într-un moment foarte potrivit, povestește Florin, respectiv într-o perioadă în care era dezgustat de toată reclama negativă pe care Rodica Moroșanca o primea din partea ziarelor și emisiunilor TV de cancan care o transformaseră într-un produs de vânzare.

Textul şi regia spectacolului „Ea e băiat bun” îi aparțin lui Eugen Jebeleanu,   muzică de Alex Halka,   costume de Velica Panduru/Foto: Mia Stark/Temps d'Images

Textul şi regia spectacolului „Ea e băiat bun” îi aparțin lui Eugen Jebeleanu, muzică de Alex Halka, costume de Velica Panduru/Foto: Mia Stark/Temps d’Images

„Eram foarte interesat de subiect și în același timp dezgustat de faptul că Rodica fusese transformată într-un produs de vânzare. Toți auziseră de Sexy Moroșanca, dar puțini au fost interesați să știe și lucrurile esențiale din povestea Rodicăi. Îmi aduceam aminte de povestea cu Naomi sau de acele emisiuni de la TV, din anii 2000, când erau invitați vreo patru travestiți pentru a vorbi pe tema homosexualității. Era începutul bombasticului din TV și era foarte frustrant să vezi că oamenii aceia bagatelizau o problemă foarte reală”, precizează Florin.

În momentul în care au început să lucreze împreună la acest spectacol, atât Eugen cât și Florin au devenit foarte implicați în tot ceea ce înseamnă construcția lui. Au pregătit spectacolul în perioada Festivalului Temps d’Images, iar prima reprezentație a avut loc în 12 noiembrie 2015. De atunci, spectacolul a fost jucat și în Franța în cadrul Festivalului Péril Jeune #8 – Confluences, Paris și este programat să aibă mai multe reprezentații în străinătate pe parcursul următoarelor luni.

„Mi se pare că a devenit un statement foarte bun acest performance și s-a conturat foarte frumos chiar în agresivitatea pe care o conține. Pe mine ce mă motivează foarte mult e că oamenii încep să perceapă intersecția lor cu aceste idei și cred că perforamnce-ul arată că poți să le primești și sincer lucrurile astea, indiferent că te consumă sau nu te consumă, că îți plac sau nu îți plac. În mod cert nu îți fac rău. Pe termen lung îți dă posibilitatea să îți deschizi puțin orizontul față de lucrurile acestea care nu sunt anormale ci, din contră, umane. În acest moment cred că e foarte important să fie astfel de perfomance-uri pentru că ele au un public care nu e încă hotărât dacă să accepte sau să nu accepte asemenea idei. La acest gen de performance nu vine un spectator oarecare. Vin acei oameni care caută răspunsuri și care vor să se raporteze într-un fel la credințele lor. Performance-urile devin importante atunci când oamenii vin și ajung să aibă o decizie, indiferent care este ea, pro sau contra. Dacă acești oameni, prin trăirea acestui moment, reușesc să se poziționeze față de astfel de fenomene, pe care eu le numesc normalități, ei vor determina și pe alții să fie curioși și să aibă această dilemă. Oamenii au nevoie, în general, de certitudini și noi chiar dacă nu le dăm această certitudine îi ajutăm să ia o decizie”, declară interpretul Rodicăi.

Cu privire la modul în care se raportează la rol, Florin precizează că îi este foarte greu să înțeleagă ce se întâmplă cu el pe scenă.

„Nu sunt în transă, dar am senzația că sunt într-un cu totul alt film, când de fapt sunt tot eu. Cred că asta dă și plusul spectacolului: prezența mea acolo, așa cum sunt. De-asta sunt un actor foarte prost pentru că nu știu să mint, nu știu să joc niște situații. Le trăiesc sau nu le trăiesc, sunt sau nu sunt acolo. De aceea mă consumă foarte mult”, mărturisește Florin. Un moment complex al spectacolului, de care actorul recunoaște că se teme de fiecare dată, este interpretarea remix-ului melodiei „Dă, mamă, cu biciu-n mine” a solistei Gabi Luncă. „E o combinație de Twin Peaks acest moment pentru că atunci când intru cu stativul și cu microfonul se declanșează în mine ceva foarte puternic și în funcție de vibe-ul pe care îl primesc de la oamenii din fața mea, se poate schimba toată dinamica performance-ului”, explică artistul.

Florin Caracala mărturisește că nu și-a dorit niciodată să facă actorie, dar a ales teatrul după ce a plecat din timpul examenului la Coregrafie pe care îl avea de susținut la București. Astfel, a ales Iașiul pentru că în 2007 era singurul oraș în care mai putea da admitere. După ce s-a înființat clasa de regie, în următorul an a dat și la regie devenind astfel acel tip de artist mereu în căutare de răspunsuri. Primul spectacol pe care l-a regizat a fost „Haina de om” un spectacol cu deținuții Penitenciarului din Iași, acesta fiind momentul în care a încercat să înțeleagă „puțin” sensul teatrului și „cum stă toată treaba cu el”.

„De fapt nici acum nu știu. Cred că a fost un moment în care m-am panicat și în care am mi-am dat seama cât de inutil este procesul creator. Mi se părea inutil pentru că nu era ceva palpabil. Mă gândeam atunci că toți ne agățăm de gânduri, de idei sau avem impresii, dar nu simțim nimic în real. Într-o seară vorbeam cu un prieten de-al meu sociolog și aveam polemici cu el despre sistemul instituțional românesc. Așa a venit vorba că în 2005-2006 rata de recidivă a deținuților era de peste 70% și discutam despre faptul că sistemul conține acel ceva care provoacă recidiva. Atunci am început să discutăm despre reintegrare socială, despre reformare educațională în penitenciar și am venit cu ideea de a face teatru cu deținuți. Teatrul era de fapt un pretext”, povestește tânărul regizor.

Astfel și-a propus să stea cât mai mult timp cu deținuții din penitenciar pentru a încerca să-i înțeleagă. Ambiționat de această nouă perspectivă de a se raporta la actul artistic, a stat timp de șase luni, câte opt ore pe zi alături de mai mulți deținuți de la maximă securitate sau sector închis, cu recidiviști sau cu deținuți care mai aveau în jur de un an și jumătate până la prima comisie de eliberare.

„În urma acestor întâlniri cu ei mi-am dat seama că este ceva real în toată această treabă cu teatrul, iar când după spectacol unul dintre deținuții eliberați m-a sunat dorindu-și să ne întâlnim pentru a-mi spune cum intersecția cu mine l-a făcut să se simtă om din nou, a fost unul dintre cele mai emoționante momente din viața mea. A fost o luptă psihologică să reușești să îi câștigi pe acești oameni de partea ta, să nu te ai perceapă ca fiind cel din afară”, declară Florin.

La Penitenciarul din Iași, Florin a avut prima experiență ca regizor, de acolo intrând foarte mult în zona în care a lucrat cu alte categorii defavorizate, cu tineri, sau cu studenți la teatru. În calitate de actor a colaborat o perioadă cu Teatrul Național din Iași, iar anul trecut, la propunerea regizorului Theodor-Cristian Popescu, a jucat în spectacolul „Lumi posibile” după destul de mult timp în care nu a mai fost interesat propriu-zis de actorie.

Foto: Dan Bodea

Foto: Dan Bodea

În ceea ce privește marea sa iubire, regia de teatru, Florin nu neagă faptul că i-ar plăcea să monteze texte mai întinse, poate clasice, sau să folosească alte estetici „mai bonome”, însă mărturisește că nu poate să facă asta în mediul independent.

„Îți trebuie buget de producție, îți trebuie spațiu. În multe dintre mediile independente de teatru se fac eforturi colosale pentru a scoate o producție. În Iași este o situație destul de tristă din acest punct de vedere. Din ceea ce văd eu Clujul este un oraș care funcționează și percutează la nivel național foarte bine. Sunt niște declarații și direcții foarte clare pe care și le asumă scena teatrului independent de la Cluj prin Colectiv A, Reciproca sau prin spațiile ZUG Zone, Reactor, Fabrica de Pensule. Atâta timp cât există o diversitate și o emulație reală, atunci lucrurile prind. Iașiul suferă din mai multe puncte de vedere. Pe lângă faptul că suferă din punct de vedere geo-politic, suferă și din punct de vedere social. Eu și alții ca mine încă din 2007 am tot încercat să forțăm nota. Dar nu mai suntem în anii 2000 când multă lume venea la Iași. Acum toată lumea ori migrează la Cluj, ori la București. Iașiul a pierdut mult capital uman și se vede acest lucru. Permanent la Iași sunt oameni care pleacă”, precizează Florin Caracala.

„Cu Asociația Compania FaPt am avut Baia Turcească un loc unde s-au întâmplat foarte multe lucruri și reușisem să coagulăm o comunitate acolo, dar am pierdut totul pentru că nu am avut susținere. În acest moment la Iași nu există spații în care să faci producții. Cei de la Teatru FIX se luptă acum pentru spațiu, să dezvolte, să refacă ceva. Iașiul în acest moment e în picaj și cred că își poate reveni doar cu ajutor din exteriorul municipalității”, mai spune regizorul.

În prezent, Florin Caracala se află în ultimul an de doctorat la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași și majoritatea proiectelor pe care le are au conotație cu zona lui de cercetare și anume Histrionism social cu raportare la teatrul contemporan.

„Am avut destule proiecte în jurul acestor teme, de la «Identity Check», «Lucrător 2.0»,   «2 Ore», «Ea e băiat bun», «Lumi posibile». Am manageriat și câteva proiecte, ultimul și cel mai rezonant fiind Bienala de Arte Emergente. Am încercat să merg în cât mai multe zone pentru a reuși analitic să înțeleg niște mecanisme. De fapt, ceea ce mă interesează cel mai mult este felul în care oamenii se raportează la ideea de act artistic. Îmi dau seama că empiric, rațional, visceral mulți dintre noi suntem familiarizați cu aceste idei, dar pentru că nu sunt puse cap la cap, nu vedem spectrul larg al lucrurilor. Ceea ce se întâmplă de la sfârșitul anilor 2000 este o nouă direcție din punct de vedere performativ, vizual și e important să vedem cum ne-am adaptat, cum ne-am schimbat noi ca artiști, cum unii artiști au devenit manageri foarte buni și știu să facă lucruri reale care să însemne ceva”, precizează Florin Caracala.

Regizorul consideră că începând cu anii 2009-2010 au apărut tot mai multe idei atât în sistemul instituționalizat de teatru, cât și în sistemul independent, însă în majoritatea cazurilor lipsește continuitatea.

„De ce de fiecare dată trebuie să venim cu o altă idee de proiect? Din punctul meu de vedere ar trebui stimulat procesul în care să existe o continuitate, o aprofundare care să însemne ceva. Clujul are, într-un fel, sau altul această continuitate, dar în alte orașe lipsește. Odată cu această creștere ai însă nevoie de tot mai multe fonduri și intri într-un vertij care te face mult prea matematic. Personal nu cred că mai sunt foarte interesat de asta. Cel puțin nu în acest moment”, concluzionează Florin Caracala.

Citiți și:

Eugen Jebeleanu, regizor: „Homofobia este una dintre problemele societății pe care teatrul public nu ar trebui să o nege”


Publicitate

Postaţi un comentariu