Cosmin Stănilă, actorul senin, muncitor și curios al unei generații confuze și solitare

Foto: Arhiva personală

Cosmin Stănilă este un tânăr actor pentru care anul 2017 a fost, până acum, unul foarte plin. Și-a luat licența la Facultatea de Teatru din cadrul Universității Babeș-Bolyai, a jucat în spectacole din școală care apoi au fost invitate în mai multe festivaluri și, de curând, a fost angajat la Teatrul Național din Cluj. Chiar dacă împarte norma cu un alt coleg de-al său, Radu Dogaru, șansa de a juca cel puțin o stagiune pe scena teatrului clujean este mai mult decât ar fi sperat în urmă cu câteva luni. Momentan, setea lui pentru teatru este destul de calmă. Nu e nici chiar ca în deșert, spune el, ci e așa un fel de… ,,abia aștept să mă bucur de berea aia după o zi de muncă”.

Contrar firii sale, despre care ar zice că în adolescență era una timidă, a ajuns să se simtă bine făcând teatru. Acum, că face parte dintr-o trupă profesionistă se așteaptă să nu fie ușor și să învețe pe parcurs de la colegii săi mai mari. „Înțeleg o dedicare așa cam ca la muschetari. Toți pentru binele spectacolului”, spune tânărul actor Cosmin Stănilă. 

Cine este Cosmin Stănilă?Unde ți-ai petrecut copilăria?Ai avut parte de multe povești, de multă „joacă” înainte să îți dai seama că vrei să devii actor?

Cosmin Stănilă este un băiat pe la 23 de ani, tânăr actor, senin, muncitor (speră el) și curios. Am copilărit în Constanța. La bloc. Cele mai multe povești le-am auzit de la bunicul meu. Mă credeam Prâslea. Țin minte că mă jucam cu o sabie de lemn pe care mi-o făcuse taică-meu și că mă luptam cu răufăcători imaginari. Bine, vorbeam un pic cu ei înainte să îi înving. Mereu în gibberish.

De ce ai ales actoria? A fost o chemare, sau doar o opțiune printre alte opțiuni? Au existat „voci” care te descurajau, care îți prezentau argumente contra deciziei tale? De fapt cum ai descoperit teatrul?

Nu știu de ce, cred că răspunsul se schimbă des. Dar întrebarea e benefică. A venit cumva firesc. Adică în clasa a XII-a mi s-a părut normal să ,,risc” să dau la teatru, pentru că făceam asta deja de 3 ani la nivel amator și nu mă închipuiam oprindu-mă. Am avut parte de o trupă de teatru în liceu care m-a făcut să vreau să fiu actor. Au fost și o grămadă de ezitări (nu că acum n-ar fi). Am îndrăznit destul de greu. Dar, contrar firii mele, despre care aș fi zis că era una timidă, am ajuns să mă simt bine făcând teatru. Eram deja intrat la Facultatea de Filozofie pentru că fusesem la olimpiada națională. Am mai depus dosarul și la Limbi Moderne Aplicate, norvegiană parcă, ( am intrat la cu taxă), ai mei au vrut să am un plan B, deci într-un fel actoria a fost o opțiune printre altele, dar singura pe care chiar o agream ca viitor. Părinții mei m-au încurajat mereu. Dar argumentele contra sunt de obicei clasice, ,,Tu din ce o să trăiești, te-ai gândit” ș.a.m.d. Sigur, mă gândisem, dar am zis că mai bine fac ce-mi place trei ani cât ține facultatea și dup-aia mai văd eu.

Care a fost prima ta întâlnire cu scena ca spectator?Și apoi ca actor pe o scenă profesionistă?Ce sentimente trăiești din cele două ipostaze?

Țin minte un „Fata Moșului și Fata Babei” la Teatru pentru Copii din Constanța. De fapt tot ce țin minte e o figură supradimensionată față de care simt așa un fel de venerație ca pentru un zeu. Și…asta nu are legătură neapărat cu teatrul, dar îmi amintesc că m-au dus ai mei la un concert Holograf. S-a stins lumina pentru începerea concertului, am început să plâng și am vrut să ies din sală. Prima oară pe o scenă „ca lumea” a fost tot la Teatru pentru Copii, cu trupa de liceeni Aici din Constanța. Jucam „Trei jobene” de Miguel Mihura. Aveam emoții mari până să înceapă. Mi-a trecut după primele 10 minute. Deși lumea în sală vorbea destul de tare.

De ce ai ales Facultatea de Teatru de la Cluj?Care au fost trei dinte cele mai importante lecții pe care le-ai învățat de la profesorii tăi și pe care le-ai transmite mai departe unui tânăr indecis în privința alegerii acestei profesii?

Am ales Facultatea din Cluj datorită domnului profesor Miklós Bács. Am avut norocul să ia clasă fix când terminam eu liceul și am fost sfătuit de către toți profesioniștii cu care am vorbit să dau la Cluj tocmai din acest motiv. Și am avut norocul să mă ia. Lecțiile pe care le-am învățat și pe care le-aș transmite și altora sunt: 1. Dacă poți fără teatru, renunță. O să fii mai fericit; 2. Dacă alți oameni pot să aibă răbdare cu tine, ai și tu; 3.Nu uita că e joacă.

Ce crezi ca ar caracteriza cel mai bine generația de actori din care faci parte?

Capacitatea de repliere, energia cu care încearcă, mobilitatea, deschiderea. Dar și un soi de confuzie, de solitudine.

Ce înțelegi prin ideea de trupa de teatru?Cu ce așteptari ai intrat în trupa de teatru de la Teatrul Național din Cluj?(Am înțeles de la directorul Mihai Măniuțiu că voi doi, tu și Radu Dogaru ați fost angajați pe jumătate de normă). Speri la o normă întreagă?

Înțeleg o dedicare așa cam ca la muschetari. Toți pentru binele spectacolului. Și e și senzația aia că dacă o iei „pe arătură”, acolo, pe scenă, sunt ceilalți care să te readucă unde trebuie. Cât timp fiecare își face treaba cât de bine poate cred că putem începe să vorbim de o trupă. Asta și lejeritatea de a îi spune celuilalt ,,vezi că acolo nu e bine’’.

M-aștept să nu fie ușor și să învăț de la și cu colegii mai mari. Sper să joc cât mai mult, simt că am nevoie de asta ca să pot spune că am o bază. Norma întreagă nu e tocmai gândul care mă conduce. Tot ce știu eu e că voi fi pentru cel puțin o stagiune în trupa de la Național și mi se pare foarte tare, e mai mult decât aș fi sperat acum câteva luni. Singura diferență pe care o implică pentru mine jumătatea de normă e cea financiară și mi se pare că îmi permit deocamdată să nu mă gândesc la asta. Dar da, bineînțeles, vreau să pot supraviețui făcându-mi meseria.

Foto: Arhiva personală

La gala HOP, anul acesta, ai făcut parte din trupa premiată cu Premiul pentru cea mai bună trupă de actori în spectacolul „De ce, Anton Pavlovici Cehov ?”, adaptare după Maşinăria Cehov de Matei Vişniec, în lui regia Cătălin Bocîrnea. Cum a fost să lucrezi la acest spectacol?Cum justifici acest premiu?Dacă ai fi făcut parte din juriu, pe ce criterii ai fi premiat tu această trupă?

Lucrul la spectacol a fost într-un fel în care mie îmi convine. Noi actorii veneam cu o propunere de scenă, Cătălin vedea și folosea ceea ce i se părea că funcționează. Am lucrat o perioadă singuri, până să îl rugăm pe Cătălin să ne ajute și spectacolul se coagula greu. A fost de mare ajutor un regizor… ezit să spun bun pentru că nu știu ce înseamnă asta, dar cu intuiție. Un premiu e greu de justificat. Mai ales în domeniul acesta. Eu aș fi apreciat construcția solidă (e un spectacol la care e greu să greșești), umorul, curajul de a sparge al patrulea perete.

Urmărești atent scena de teatru independent?Cum vezi tu evoluția acestor teatre independente într-o țară în care vedem cât de greu se obțin finanțări pe proiecte culturale?Cum ar arăta un sistem ideal pentru tine ca actor?

Da, urmăresc implicit și scena independentă, când merg la un spectacol, dacă e independent sau nu, nu e tocmai un criteriu, văd ce prind. Mie mi se pare că se descurcă destul de bine teatrele independente. Și cred că în viitor o să fie din ce în ce mai multe, ceea ce e îmbucurător și normal. E drept, implică nițică tevatură și pricepere obținerea de fonduri. Și oameni de teatru care să poată fi și manageri, tehnicieni, contabili, lucruri care nu au neapărat legătură cu meseria. Nu pot spune că sunt un cunoscător al sistemului actual, fie el instituționalizat sau nu. Aștept să îl cunosc mai bine. Cred că teatrul trebuie subvenționat și că nu trebuie produs cu grija succesului comercial.

Cât de mare e setea de teatru în acest moment pentru tine?Cu ce ai compara această sete?Ești deschis și rolurilor de film?

E o sete destul de calmă. Nu e nici chiar ca în deșert. E așa un fel de… ,,abia aștept să mă bucur de berea aia’’ după o zi de muncă. Da, absolut, îmi place mult să filmez.

Care au fost principalele tale proiecte de actorie anul acesta?La ce lucrezi în prezent?Ce proiecte mai ai până la sfârșitul anului?

Am avut un 2017 cu destul de puține zile de pauză până acum. Am fost anul III ceea ce implică un efort destul de mare pentru că a însemnat să producem spectacole, să le jucăm, să le plimbăm pe la festivaluri și să organizăm un festival al absolvenților, Galactoria. După ce am luat licența am făcut spectacolul pentru Hop, Avioane de hârtie, regia Boda Norbert la Maratonul Teatrului Independent și un performance, Dignity to the Unsaid regia Alex Mirutziu.

Câteva spectacole din școală au fost invitate la festivaluri precum FITS, FITCA, FITN și au și supraviețuit după terminarea facultății. Am jucat pe 5 noiembrie la Ploiești în Festivalul Toma Caragiu spectacolul D’Ecourage de Andrea Gavriliu, vom juca la Arad pe 19 noiembrie la FITCA Grand Hotel Caragiale. Și dacă avem noroc Avioane de hârtie la Fabrica de Pensule la începutul lui decembrie, spectacolul regizat de Boda Norbert. Și, pe 21 decembrie, De ce, Anton Pavlovici Cehov ?, acasă la Constanța.

De ce ar trebui să mergem la teatru?Dă-ne câteva motive.

Ca să tăcem împreună. Nu mai știu cine zicea asta și mi-a rămas, Yuri Kordonski parcă. Să tăcem împreună, să râdem împreună, să fim singuri împreună. Că e cu oameni vii. Sau cel puțin spre asta tindem. Și că atunci când e bine, e foarte bine.

„De ce, Anton Pavlovici Cehov ?”/Foto: Arhiva personală

Ce mesaj i-ai transmite colegului tău, „jumătății tale”, Radu Dogaru, cel care îți completează norma la Teatrul Național din Cluj?

I-aș dedica melodia de la Stigma – Jumătate tu, jumătate eu. Și spor la repetiții că începe acum. Nu zic la ce ca să trezesc interesul.


Publicitate

Postaţi un comentariu