Anca Hanu, actriţă: de când a venit Ada Milea la Teatrul Naţional, am început să cânt mai des

Foto: Dan Bodea

Deşi nu se declară o actriţă foarte curajoasă, cel mai recent spectacol al ei este un one-woman show de peste 60 de minute în care interpretează rolul Amaliei, o „victimă” a perioadei ceauşiste. Din 2006 este actriţă pe scena Teatrului Naţional din Cluj şi a jucat în peste 20 de spectacole sub îndrumarea unor regizori ale căror indicaţii fiecare actor şi-ar dori să le urmeze măcar o dată în carieră. Anca Hanu este una dintre aceste actriţe privilegiate al cărei talent l-am remarcat fiecare dintre noi, fie în rolul bufonului sau al Cordeliei din „Regele Lear”, în rolul Aglaiei din „Idiotul”, în rolul Sânzianei, a Babei Catrina şi a Zânei din „Sânziana şi Pepelea” sau în rolul Sirenei din „Insula”. I-ar plăcea ca oamenii să aprecieze toate spectacolele în care ea joacă, dar ştie că proiecţia aceasta este doar una fantezistă.

Între două repetiţii pentru spectacolul „Amalia respiră adânc”, am stat de vorbă cu Anca Hanu despre roluri mici şi mari, dar şi despre aşteptări şi noi începuturi.

Reporter: Care sunt avantajele unui one-woman show pentru o actriţă?Care este diferenţa dintre un asemenea rol şi un rol principal într-un spectacol?

Anca Hanu: E mai simplu când lucrezi cu încă cineva pentru că într-un fel găseşti cumva sprijin în ceilalţi. Când eşti singur, sprijinul eşti tu însăţi. Un rol de unul singur mi se pare mai dificil, dar faptul că nu depind de altcineva îmi oferă senzaţia unei mai mari libertăţi de exprimare, de joc. Felul în care poţi greşi se raportează la tine, la ce ai făcut tu, nu la partenerul tău. Acest rol mi-a oferit mai multă încredere în mine. Mi se pare o responsabilitate foarte mare, dar teama dispare o dată cu primele fraze pe care le spui. Într-un mod ciudat, aproape magic, te duci şi ai impresia că nu ai cum să greşeşti, orice ai face. Asta se datorează şi muncii cu regizorul, în acest caz Tudor Lucanu, care ştie să conducă actorul în text şi în rol.

R.: Descrie-ne rolul pe care îl ai în „Amalia respiră adânc”. Ştim că această monodramă prezintă mai multe episoade din viaţa Amaliei.

A.H.: Rolul este foarte complex pentru că propune vârste diferite ale aceluiaşi personaj. Eu nu am trecut prin comunism pentru că aveam doar opt ani în 1989 şi vedeam doar că şuierau gloanţe pe la fereastra casei unde stăteam, în Braşov. Nu îmi era frică pentru că nu înţelegeam ce se întâmplă.

 R.: Şi cum te-ai transpus în personaj?

A.H.: Nu ştiu dacă m-am transpus. Eu am încercat să spun povestea. Ca să joci un personaj care a trecut printr-o dramă nu trebuie să fi trăit drama respectivă. Împreună cu Tudor am încercat să vedem cum pot să spun povestea cât mai credibil, cât mai natural, fără să îmi plâng de milă. Am mers pe firesc.

R. Cum ai pregătit rolul?Te-ai limitat la repetiţiile cu regizorul sau ai continuat să te pregăteşti şi acasă?

A.H.: În general, când mă duc acasă, deşi rolul îmi umblă prin minte, recunosc că sunt egoistă şi aş vrea să îl las pe preşul de la intrare. El lucrează în tine, chiar dacă tu speli vase. Îţi vin fragmente din rol fără o anumită ordine. Când suntem foarte preocupaţi de ceva, dacă s-ar reda în mod grafic traficul pe care îl au gândurile în mintea noastră, ar fi precum autostrăzile la americani. Aşa se întâmplă şi cu rolurile. Un rol nu te lasă.

R.: Îţi foloseşti în acest rol şi calităţile vocale?„Insula” şi „Cântece de iarnă pentru toate anotimpurile” sunt doar două exemple în care te-ai folosit de aceste calităţi.

A.H.: Da, însă nu ca în alte spectacole. Sunt câteva cântece-simbol pentru acea vreme pe care Amalia le cânta fratelui ei, în timp ce fratele ei exersa paşii de balet pe care îi învăţase la şcoală.

Anca Hanu,   în rolul Sirenei din spectacolul "Insula",   alături de actorul Miron Maxim/Foto: Nicu Cherciu

Anca Hanu, în rolul Sirenei din spectacolul “Insula”, alături de actorul Miron Maxim/Foto: Nicu Cherciu

Secvenţă din spectacolul "Cântece de iarnă pentru toate anotimpurile"/Foto: Nicu Cherciu

Secvenţă din spectacolul “Cântece de iarnă pentru toate anotimpurile”/Foto: Nicu Cherciu

R.: Te avantajează în plus, faţă de alţi actori, vocea?

A.H.: Cântatul mi se pare firesc. Sunt de atât de obişnuită cu mine, încât mi se pare natural să cânt. Eu clasele unu-doisprezece le-am urmat la aceeaşi şcoală, cu aceeaşi disciplină. Făceam ore obişnuite până în jurul amiezii şi după-masa aveam ore de muzică. Pianul ca instrument principal l-am făcut până în clasa a opta. Era o anumită conduită, ştiam că avem de făcut ore de cor. De când am intrat în teatru, în 2006, am început să cânt şi de când a venit Ada Milea la Teatrul Naţional am început să cânt mai des.

R.: După liceu ai dat admiterea la Cluj?

A.H.: Nu. Eu nu eram convinsă că vreau să fac teatru şi încă din clasa a zecea îmi doream să fac muzicologie, deşi nu ştiam ce înseamnă. Când a apărut trupa de teatru de amatori de la Casa Armatei din Braşov, a început să mă atragă teatrul. Am data admitere la Bucureşti, la Actorie, însă intrasem la taxă şi nu ne puteam permite. Atunci m-am întors în Braşov şi actriţa Viorica Geantă‑Chelbea, cu care mă pregătisem pentru admitere, mi-a spus că nu este o dramă şi că ne pregătim pentru anul viitor. Ea avea totodată o trupă de teatru de păpuşi cu care mergea prin grădiniţe. Am lucrat împreună şi a fost o „pâine de mâncat”. În următorul an am dat admitere la Cluj, la Facultatea de Teatru, la unison cu câţiva colegi de-ai mei din trupa de amatori. Sunt absolut convinsă că aici trebuia să ajung.

R.: Ce aşteptări aveai în momentul absolvirii Facultăţii de Teatru?Ţi-au fost împlinite aceste aşteptări?

A.H.: Când ieşi din Facultate îţi doreşti să faci multe. Din păcate posibilităţile în momentul în care am terminat eu erau foarte limitate. La cele mai multe teatre din ţară nu existau posturi. În disperare de cauză, cumva, am început să fac din nou teatru de păpuşi. Pentru mine a fost un pas înapoi. Eu nu pentru asta mă pregătisem. Îmi plăcea şi aveam nevoie de banii aceia, dar lucrurile nu puteau rămâne aşa. M-am apucat să dau telefoane la teatre dar peste tot primeam aceleaşi răspunsuri: nu există loc. După câteva luni de teatru de păpuşi, au început audiţiile pentru „Purificare” a lui Andrei Şerban şi am venit la audiţii la Teatrul Naţional şi aşa am ajuns aici.Contrar personalităţii mele am fost foarte stăpână pe sine şi mă gândeam că nu voi suferi foarte tare dacă nu voi obţine acel prim rol. Monologul cu care m-am prezentat era din „Cameristele” de Jean Genet, unde interpretam rolul lui Solange.

R.: Ai jucat în peste 20 de spectacole la Teatrul Naţional din Cluj.Eşti o actriţă care îşi cataloghează rolurile în „mici” şi „mari”?

A.H.: Fiecare rol încerc să îl tratez la fel. În momentul în care rolul este mai mare, ai senzaţia că îţi creşte responsabilitatea, că trebuie să faci altfel. Te întorci apoi la tine şi îţi spui că nu, greşit. Abordarea trebuie să fie identică. Chiar dacă ai impresia că faci un personaj mai mic şi treci nevăzut parcă nu e corect nici faţă de tine, nici faţă de ceilalţi din sală. Sunt roluri de care îmi e dor, cum este cel din „Istoria Comunismului povestită pentru bolnavii mintal”. Câteodată ai impresia că, cu mai puţin, scapi mai uşor.

În spectacolul "Trilogia Aureliu Manea"/Foto: Nicu Cherciu

În spectacolul “Trilogia Aureliu Manea”/Foto: Nicu Cherciu

R: Cum este pentru tine colaborarea cu Ada Milea şi cu ceilalţi colegi de „trupă” alături de care împarţi scena în „Cântece de iarnă pentru toate anotimpurile” sau alături de care participi la concerte în diferite localuri din ţară?

A.H.: Este foarte interesant cum s-a ajuns la această echipă. Lucrurile s-au întâmplat spontan, dintr-o joacă, mai ales videoclipurile pe care le postăm de ceva vreme pe reţelele de socializare. Ada are un simţ al umorului unic. Noi, în gaşca asta ne distrăm foarte tare. Când mergeam la spectacole la Bucureşti dormeam la Ada şi înaintea spectacolelor încercam să repetăm cântecele. Încercările acestea au început să fie filmate şi, uitându-ne la noi ne distram unii de alţii. Au urmat postările pe facebook, în perioade diferite, când reuşeam să ne adunăm. Cu Ada Milea m-am cunoscut personal în 2011, la audiţiile pentru „Insula”. Ne-a pus să cântăm ceva şi eu, deşi urmasem o şcoală de muzică, când mi-a venit rândul i-am spus că nu ştiu niciun cântec pe de rost. „E şi mai bine, improvizăm”, a spus Ada. Am început să brodăm acolo, pe loc, cântece şi de atunci a început totul. Tot Ada m-a învăţat să cânt la acordeon pentru rolul Sirenei.

R.: „Insula”, sau „Cântece de iarnă pentru toate anotimpurile” îţi este mai aproape de suflet?

A.H.: Sunt foarte diferite şi fiecare îşi are locul lui. „Insula”spune o poveste, iar „Cântecele de iarnă…” fac o atmosferă.

R.: Ce îţi place în Cluj şi ce îţi lipseşte din Braşov?

A.H.: Îmi place în Cluj că nu mi-e teamă să merg după ora zece pe stradă, deşi eu n-am fost niciodată o persoană care să meargă foarte mult la distracţie. Am prieteni în Braşov care mă invidiază că locuiesc aici pentru locurile unde aş putea merge. Eu sunt aşa, mai cuminte şi nu am reuşit să descopăr multe locuri. Îmi plac însă oamenii din Cluj. În Braşov îmi plăcea pentru că aveam unde mă plimba şi îmi lipsesc unii dintre prietenii mei pe care nu i-am mai văzut de foarte mult timp.

R.: Cât de mult reprezintă teatrul în viaţa ta?

A.H.: Teatrul reprezintă foarte mult pentru mine, dar ştiu că dacă nu aş avea în afara lui o viaţă echilibrată, nu aş putea să îl fac. Eu am lângă mine un om minunat şi dacă nu ar fi el, nu ştiu dacă randamentul meu şi bucuria de a face ce fac ar fi aceeaşi. E important acest echilibrul pentru fiecare şi e important să ai pe cineva lângă tine care nu te judecă pentru programul tău şi care îţi acceptă ca în loc să îi „serveşti” mâncarea, să îi serveşti nu ştiu ce nemulţumire pe care o ai după o zi de muncă.

R.: Cum ţi-ai dori să te definească în ochii lor spectatorii de teatru?

A.H.: Mi-ar plăcea ca măcar un spectator să spună că o părticică din ce am făcut eu l-a făcut să se simtă bine în seara aia. Mi-ar părea rău ca ceea ce fac eu să nu ajungă la oameni. Trebuie să existe un schimb şi schimbul acesta să funcţioneze între spectator şi actor. Să zică spectatorul: am venit pentru că vreau să te văd pe tine, vreau să văd cum faci de data asta. Mi-ar plăcea să zică oamenii: ne plac toate spectacolele cu Anca Hanu (râde).

R.: Cum te raportezi la critică?

A.H.: Critica o primesc, însă depinde din partea cui vine. Mă afectează când citesc ceva care desfiinţează gratuit, dar am curiozitatea să citesc critici. Din păcate, critica de multe ori se face în anumite tipare, într-un anumit limbaj şi seamănă mult una cu cealaltă. De asemenea, se întâmplă să fie cronici în care nu eşti menţionat, dar asta nu mă face să zic că am fost slabă în acel spectacol.

Distribuie:

Nu există Comentarii

  1. Oana david says:

    Stimata Anca Hanu, sunt deja persoane care vin pentru dumneavoastră la spectacol. Sunteți unică si extrem de talentată si abia astept sa va vad de fiecare data. Si, intr-adevăr, pe mine m-ați cucerit cu rolul din “Istoria comunismului…”. Îmi place sa va folosesc “siiiiii”-ul acela distractiv oridecate ori cred ca situația o cere, spre deliciul prietenilor mei care au văzut piesa…in fine, vream doar sa va asigur ca sunteți foarte iubita de cei ce vin la teatru!

  2. Mariana Muresan says:

    Sunteti BUna, Buna BUNAAA de tot! Mi-as dori sa va cunosc mai bine! De vazut v-am vazut in tot ce se poate la Cluj!!! poate odata, cine stie! Ma bucur ca existati si umpleti sala la Cluj Muresan

Postaţi un comentariu