Alexandru Istudor, din Marea Britanie, la Cluj: Despre rolul artei în fenomenul global al terorismului

Foto: Robert Puțeanu

Cât de departe ar trebui să mergem pentru a putea preveni atacuri teroriste similare celor din Paris, de acum o săptămână, sau din SUA, de la World Trade Centre, din 2001, la ce libertăţi suntem dispuşi să renunţăm după astfel de tragedii, cum reacţionăm ca oameni în situaţii de criză, sunt doar câteva dintre întrebările la care a încercat să răspundă spectacolul „Panopticon sau Scurta istorie a tehnicilor de interogare coercitive (a se citi tortura)” prezentat duminică, 22 noiembrie, la Reactor de creație și experiment. În regia și dramaturgia lui Alexandru Istudor, spectacolul a fost inspirat de raportul Senatului American, dat publicităţii în decembrie 2014, prin care s-a recunoscut faptul că CIA a torturat, timp de ani de zile, suspecţi de terorism în centre secrete de detenţie din jurul lumii cu scopul de a extrage informaţii.

Originar din Sibiu, dar stabilit în Marea Britanie după terminarea Facultății de Litere din Cluj, Alexandru Istudor este unul dintre tinerii regizori români dispus „să deranjeze” încă de la începutul carierei sale prin tematicile spectacolelor pe care le propune. Este interesat să ridice întrebări incomode şi să-i ofere spectatorului libertate de reflecție cu privire la un anumit subiect, fără însă a-l forța să-i accepte mesajul cu orice preț. Indiferent de tematica pe care o alege pentru următorul spectacol, pentru Alexandru contează ca acel subiect să producă o conexiune cu publicul dintr-o anumită ţară. „Înainte de a propune Panopticon la Reactor m-am gândit prin ce rezonează el cu spectatorul din România și la acel moment relevanţa se constituia mai ales prin faptul că în țara noastră ar fi existat un presupus centru de detenţie al CIA prin care ar fi trecut suspecţi de terorism”, precizează Alexandru Istudor cu privire la spectacolul Panopticon, prezentat la Cluj. În interviul pe care l-a acordat pentru Transilvania Reporter, Alexandru Istudor a povestit mai multe despre rolul artei în acest război al terorii dar și despre viitoarele sale proiecte și scena independentă de teatru din Marea Britanie.

R: Înainte de spectacolul Panopticon pe care l-ai prezentat prima dată în septembrie la Reactor, ai mai regizat alte producții cu mesaje politice?

A.I: Fiind oarecum la începutul carierei, nu am o foarte mare experienţă încât să pot vorbi despre multe proiecte, dar în comparaţie cu ce am mai lucrat, este probabil spectacolul cel mai politic, însă înţeles mai degrabă ca o formă de interogare a realităţii de zi cu zi în care trăim.

R: Care sunt principalele întrebări la care încearcă să răspundă acest spectacol și cât de mult ai fost interesat să oferi și răspunsuri la aceste întrebări? Ce sentimente și reacții dorești să trezești în spectatori?

A.I.: Eu sper că cea mai importantă întrebare în „Panopticon” să fie legată de cum reacţionăm ca oameni în situaţii de criză şi cât de departe suntem dispuşi să mergem pentru a preveni astfel de tragedii precum atentatele de la World Trade Centre din 2001 sau cele din Paris de acum o săptămâna? La ce libertăţi suntem dispuşi să renunţăm după astfel de tragedii? Vedem chiar zilele acestea în Franţa că este o situaţie de urgenţă şi abia acum încep adevăratele dileme cu privire la modul în care reacţionezi după astfel de atentate. Nu ne-a interesat să oferim neapărat un răspuns clar la aceste întrebări pentru că mi se pare mult mai important să-l faci pe spectator să reflecte el la acestea decât să-l forţezi să accepte mesajul tău cu orice preţ. În schimb, ceea ce cred că se desprinde din acest spectacol e o critică a abuzurilor pe care state democratice le-au făcut în războiului împotriva terorismului după 2001. Mă refer aici la faptul că au existat suspecţi de terorism torturaţi în centre de detenţie secrete cu scopul obţinerii de informaţii şi ulterior s-a dovedit că totul a fost în zadar pentru că fie nu ştiau mare lucru, fie minţeau şi spuneau orice pentru a scapa.

Distribuție: Paul Socol,   Raluca Mara și George Sfetcu/Foto: Robert Puțeanu

Distribuție: Paul Socol, Raluca Mara și George Sfetcu/Foto: Robert Puțeanu

R.:Ca artist, cum privești astăzi fenomenul global al terorismului? Care consideri că este rolul artei în acest război al terorii?Ce gol poate să umple arta într-o societate amenințată de terorism, în care frontul se schimbă constant?

A.I.: Depinde foarte mult de ce fel de spectacol vrei să realizezi. Subiectul nu este comod deloc. Naşte controverse şi sentimente contradictorii. După fiecare atentat ceva se schimbă în tine, eşti încercat de dubii, te repoziționezi cumva. În acelaşi timp, e foarte uşor să aluneci în nişte zone care riscă să devină o formă uşoară de propagandă sau să servească doar o anumită parte a dezbaterii sau chiar să te facă să simţi că ceea ce vezi e doar o exploatare a subiectului pentru că e ceva ce domină dezbaterea publică. Spre exemplu, am avut acest sentiment, că arta poate denatura într-o formă simplificată de exploatare, în momentul în care am ajuns în Londra şi eram chiar după acele revolte din 2011. În decurs de doar câteva luni cred că erau deja două piese de teatru pe acest subiect. Chiar dacă era de admirat urgenţa şi rolul pe care vroia să-l joace teatrul în toată dezbaterea aceea, atunci mi s-a părut că tot demersul nu este decât o exploatare, poate neintenţionată, a unor probleme ale societăţii şi că, fiind atât de aproape de evenimente, nu făcea decât să contribuie la consolidarea anumitor percepţii.

Pe mine mă interesează mai mult zona de contradicţie, de prezentare a lucrurilor în complexitatea lor, de a ridica întrebări incomode şi de a-i oferi spectatorului libertate de reflecție cu privire la un anumit subiect. Nu sunt nici naiv să cred că poţi schimba ceva prin teatru, dar atâta vreme cât reuşeşti să trezeşti ceva în spectatorii care vin să vadă un spectacol, fie că e vorba de o emoţie sau o întrebare sau un aspect la care nu s-au gândit înainte, cred că te poţi declara mulţumit.

R: Vei continua și în viitor în calitate de regizor să aduci în discuție problematici legate de terorism?Eventual să vorbești mai mult despre natura lui, despre implicații politice sau ideologice în acest război?

A.I.: Nu este neapărat un subiect predilect. Sunt foarte multe alte zone şi tematici care mă interesează în egală măsură. În plus, când mă gândesc să lucrez la un spectacol, pentru mine contează foarte mult să îmi pot justifica demersul. Mă gândesc tot timpul să se poate produce o conexiune cu publicul dintr-o anumită ţară. Înainte de a propune proiectul la Reactor m-am gândit prin ce rezonează el cu spectatorul din România pentru că, deocamdată, nu au existat atentate la noi în ţară. Sigur, nu poţi ignora ce se întâmplă în jurul nostru, ne afectează tot ce are loc la nivel global, dar la acel moment relevanţa se constituia mai ales prin faptul că în România ar fi existat un presupus centru de detenţie al CIA prin care ar fi trecut suspecţi de terorism. Ulterior, însă, mi-am dat seama că într-un mod foarte ciudat spectacolul ăsta devine tot mai relevant în contextul unor noi atentate şi ameninţări teroriste şi că de fapt miza generală a spectacolului se referă la ce suntem dispuşi să facem în situaţii de criză.

 R.:Te-ai născut în Sibiu și ai venit la Cluj pentru a urma Facultatea de Litere, secția literatură comparată-engleză. Ce te-a determinat să optezi pentru o facultate de filologie?Ai avut și alte opțiuni?

A.I.: Opţiunea a venit ca o continuare a preocupărilor pe care le aveam în liceu, deci nu era o schimbare dramatică având în vedere că veneam dintr-o clasă de filologie. În special secţia de literatură comparata m-a atras pentru că părea să-ţi ofere o deschidere mai mare, te expunea la interdisciplinaritate, era genul de educaţie în care se îmbinau domenii precum literatura, istoria religiilor, filozofie, scrieri politice, literatură memorialistică, cinematografie. Chiar dacă de multe ori funcţiona doar ca o introducere în anumite domenii, fiind expus la mai multe puteai foarte uşor să-ţi identifici concret cam ce te-ar interesa să faci mai departe. Ceea ce s-a întâmplat cu mine prin ultimul an.

Alexandru Istudor,   regizor/Foto: Robert Puțeanu

Alexandru Istudor, regizor/Foto: Robert Puțeanu

R.: Ai început din timpul facultății să scrii sau să fii interesat de regia de teatru?

A.I.: De scris nu am fost niciodată interesat la modul serios, chiar dacă am participat la un atelier de scriere creatoare în timpul facultăţii, mi-am dat repede seama că nu e neapărat ceva ce vreau să urmez sau la care aş avea talent. La „Panopticon” nu a existat o muncă propriu zisă de scriere ci mai degrabă de structurare dramaturgică pe care am făcut-o prin colarea şi editarea unor texte pentru a avea un scenariu dramatic de la care să putem începe construcţia spectacolului. În teatru mi se pare mult mai interesant să iei un text care vine cu anumite propuneri şi să faci ceva cu el, fie că îl întorci pe toate părţile, fie că mergi împotriva lui în spectacol, construieşti tot timpul plecând de la ceva, dar rezultatul e diferit în funcţie de ideile si oamenii cu care lucrezi. La ideea de a face regie de teatru am ajuns destul de târziu, prin ultimul an de facultate şi a venit oarecum natural. La secţia comparată se studiază mult teatru, chiar dacă dintr-o perspectiva literară, eu eram din ce în ce mai atras de acest domeniu, mergeam la spectacole şi îmi dădeam seama că e un domeniu în care poţi folosi tot ce ai acumulat până în acel moment, fie că e vorba de experienţe personale sau simple pasiuni. M-am gândit şi la faptul că nu-ţi permite niciodată să te plictiseşti având în vedere că lucrezi un proiect şi apoi poţi trece la altceva complet diferit. Nu regret că am ajuns mai târziu la ideea de a face teatru. Mi se pare că e genul de meserie care necesită o anumită maturitate pe care nu ştiu câţi dintre noi o pot avea la nousprezece ani când eşti nevoit să decizi ce vrei să faci mai departe.

R.: Ce tematici te interesau atunci?Ți-ai schimbat între timp aria de interes cu privire la problematicile pe care le aduci în discuție în spectacolele tale sau în spectacolele pe care le vizionezi?

A.I.: La început eram interesat de o zona estetică autonomă şi vedeam în teatru o formă de deconectare şi evadare din realitatea cotidiană. Ulterior, mai ales după ce am avut ocazia să călătoresc în Germania şi să vizionez câteva spectacole acolo în cadrul unor festivaluri, mi-am dat seama că e extrem de importantă examinarea critică a realităţii în care trăim chiar dacă ai ca punct de plecare texte clasice sau contemporane. Indiferent de text, subiect sau estetica popusă, trebuie să se vadă cum fiecare spectacol de teatru îşi justifică urgenţă şi necesitatea pentru un public contemporan. În Germania am avut ocazia să văd câteva spectacole ireproşabile la nivel de actorie şi concepţie regizoral-scenografică, care te provocau intelectual, dar şi care reuşeau să se poziţioneze critic faţă de problemele contemporane. Acolo chiar am simțit că teatrul are ceva de spus în societate și nu se face doar de amorul artei.

Foto: Robert Puțeanu

Foto: Robert Puțeanu

R: Cum ai ales masteratul in regie de teatru la Royal Holloway, dat fiind că poate exista și posibilitatea să urmezi un master pe regie și la Facultatea de Teatru și Televiziune din Cluj?Ce ți-a oferit acest master din punct de vedere al pregătirii?

A.I.: Decizia de a face un masterat în Anglia se leagă şi de faptul că atunci când mă aflam în ultimul an la Litere şi mă hotărâsem să încerc varianta cu regia de teatru am simţit că am nevoie şi de o decuplare totală de la rutină pe care eu o simţeam în Cluj şi România la acel moment. Aveam nevoie de o schimbare profundă, de o provocare şi asta a venit prin prisma faptului că trebuia să încep de la zero într-un loc despre care nu ştiam mare lucru. Sigur, au mai contat şi alte lucruri precum faptul că doream să studiez în engleză, că universitatea se află în zona metropolitană a Londrei, deci aveam acces la o serie de oportunităţi culturale care veneau automat cu statutul oraşului. Ceea ce făcea masteratul era să te expună la o serie de practici şi metode de lucru, dar mai departe ţinea foarte mult de tine în ce direcție vrei să mergi, ce tip de teatru ai vrea să faci. Nu am simţit că acest masterat ar fi ceva excepţional fără de care să nu poţi face asta, dar mi-a oferit o bază importantă pe care să mă pot dezvolta ulterior. În schimb, deschiderea pe care ţi-o oferă un oraş precum Londra în domeniul artelor este o experienţă esenţială, mai ales că eu cred că e foarte important să vezi cât mai multe spectacole când eşti la început de drum. Trebuie să ştii ce se întâmplă în marile teatre europene, altfel rişti să crezi că lumea începe şi se sfârşeşte doar cu tipul de teatru la care ai acces în ţara ta.

R: La ce lucrezi în prezent?

A.I.: În momentul de faţă lucrez la dramatizarea unor romane contemporane care au că tema imigraţia şi dizlocarea, dar nu aş vrea să intru în mai multe detalii până nu ştiu dacă se va materializa acest demers. E o zona care mă interesează mult, la fel cum sunt interesat şi de adaptarea unor scenarii de film pentru teatru sau de ceea ce se numeşte aici în Anglia immersive theatre şi care a devenit deja un fenomen global. M-ar interesa să realizez un astfel de spectacol de tip immersive în România unde există atât de multe spaţii alternative care ar putea fi reactivate, chiar şi pentru câteva zile, prin realizarea unor spectacole acolo.

R: Cum este scena independentă de teatru din Marea Britanie? Are o anumită direcție, ce fel de întrebări ridică spectacolele acestor scene și crezi că în România teatrul independent a ajuns să aibă un cuvânt de spus sau este încă un fenomen „underground”?

A.I.: În Anglia cam toate teatrele sunt independete financiar-există câteva teatre care primesc într-adevăr o subvenţie din partea statului, dar chiar şi acestea au alte venituri pe lângă, deci nu depind exclusiv de acei bani. Ce ar corespunde probabil cu scenă independentă din România ar fi ceea ce numesc ei fringe theatre, doar că motorul creativ în cazul ăsta nu este constituit neapărat de un spaţiu ci de companii independente de teatru care abordează un spaţiu cu proiecte de spectacole. E practic o junglă pentru că există mii de astfel de companii, cu sute de spaţii disponibile doar în Londra, deci e foarte greu de stabilit o direcţie şi foarte complicat să nu te simţi oarecum pierdut ca artist. Din cauza cantităţii devine şi foarte dificil ca spectacolul sau mesajul tău să ajungă cât mai în faţă. Ceea ce ar avea în comun aceste demersuri independente ar fi o preocupare foarte mare pentru cotidian, pentru ceea ce e relevant ca subiect în societatea de astăzi. Nu cunosc atât de bine scena independentă din România, dar cred că a depăşit de ceva vreme nivelul de underground. Pot să spun că am văzut spectacole în România care aveau ceva de spus, dar am văzut şi spectacole care erau facile şi nu aveau o nici o altă miza. Din punctul ăsta de vedere cred că e loc pentru subiecte mai controversate în teatrul independent din România. Poate ar trebui să-şi propună chiar să deranjeze un pic mai mult.


Publicitate

Postaţi un comentariu