A fost publicată cea mai detaliată istorie a Operei clujene: Despre mentalitatea estetică a vremii, tensiunile din epocă și singura femeie director în decurs de 99 de ani

Foto: Dan Bodea

1000 de pagini, în două volume, despre mentalitatea estetică aparte în Clujul secolului XX și despre personalitățile care au contribuit la ridicarea unei capodopere arhitecturale într-un context istoric tensionat este propunerea pe care o face istoricul Varga Attila, alături de colaboratorii săi, în „Istoria Operei Naționale din Cluj-Napoca”. Apariția celor două volume, publicate la distanță de 99 de ani de la ridicarea primei instituții lirice din România, a fost realizată cu sprijinul Clubului Pro Opera Transilvania.

Opera din Cluj a fost înființată în 18 septembrie 1919, odată cu Teatrul Naţional clujean şi Conservatorul de Muzică și a fost promotoarea întregii vieți muzicale din Transilvania. Mai multe despre istoria Operei Naționale din Cluj am aflat de la coordonatorul celor două volume, istoricul Varga Attila.

Ce v-a determinat să începeți cercetarea la această carte și care au fost principalele surse de documentare? Ce rol au astfel de monografii?

Această cercetare, care s-a materializat într-o carte amplă de peste 1.000 de pagini proiectată să apară în două volume distincte, este rodul unui parteneriat încheiat între Institutul de Istorie „George Bariţiu” din Cluj-Napoca al Academiei Române şi Opera Naţională Română din Cluj-Napoca. Sunt două instituţii de reper în comunitatea noastră care promovează Excelenţa, iar în condiţiile în care ambele se pregătesc pentru sărbătorirea propriului Centenar, o asemenea apropiere, în vederea unei strânse colaborări, a venit parcă de la sine. Ţin minte faptul că regretatul nostru profesor, Academicianul Nicolae Edroiu, îmi pomenea, la un moment dat, faptul că niciodată în istoria de un secol a celor două instituţii emblemă nu s-a ajuns la vreo colaborare strânsă, deşi punţi de legătură s-au mai trasat în timp. O fericită ocazie în această privinţă s-a ivit în urmă cu doi ani de zile, atunci când directorul Operei Naţionale Române din Cluj-Napoca, Dl. Florin Estefan, m-a întrebat dacă aş vrea să ajut puţin la aranjarea arhivei istorice a Operei. Am acceptat imediat. Era o excelentă oportunitate, pentru mine ca istoric, să cunosc mai bine trecutul unei instituţii de mare prestigiu ale cărei începuturi coboară mult în timp, până la Generaţia de Aur a Marii Uniri. Lucrând, aşadar, la aranjarea şi catalogarea arhivei Operei, am găsit acolo un manuscris preţios care aşteaptă lumina tiparului de aproape cinci decenii. Aş spune, fără să exagerez, că aceasta este cea mai completă şi mai detaliată istorie a operei clujene din toate timpurile. Fireşte, până acum, s-au mai scris istorii ale Operei Române din Cluj. Toate sunt importante şi de referinţă! Aceasta însă are o valoare aparte. Manuscrisul în sine a fost redactat de către o mare personalitate a Operei clujene, dar şi a vieţii culturale a acestei ţării. Este vorba despre Caius Olariu, fost director al Operei în perioada celui de-al doilea Război Mondial, un reputat cărturar premiat şi de Academia Franceză pentru merite culturale remarcabile. Pe durata a patru decenii, Caius Olariu a fost sufletul primei instituţii lirice a ţării. A cunoscut îndeaproape viaţa internă a Operei Române, s-a implicat în toate proiectele ei, iar în plus a mai avut şi răbdarea aceea angelică de a scrie în amănunt o serie de aspecte care nu mai pot fi găsite nicăieri în altă parte! El a intrat să activeze în cadrul operei din Cluj nu la mult timp după Marea Unire. Practic, şi el poate fi considerat ca fiind una din figurile de marcă din galeria marilor personalităţi care au văzut cum s-a născut România Mare, dar şi Opera Română din Cluj sau „Templul Culturii Transilvane” cum i se mai spune. Din păcate, Caius Olariu este un cărturar uitat. Eu, personal, mă bucur mult pentru că, tocmai acum, în anul Centenar al României, dar şi în pragul Centenarului Operei Clujene, coroborat cu Centenarul Institutului de Istorie „George Bariţiu” al Academiei Române din care fac parte, putem aduce un tribut de preţuire şi respect faţă de munca unui mare om de cultură. Caius Olariu a lăsat lucrarea sa monumentală Operei Române din Cluj, dar şi posterităţii. Ea aparţine acestui popor, în consecinţă a fost o datorie de onoare pentru noi să punem o asemenea capodoperă chiar acolo unde îi este locul.

Din perspectiva dumneavoastră, ce a însemnat în anul 1919 ca acest oraș să dețină prima instituție lirică a țării ? Ce spunea acest lucru despre viața culturală de atunci? Ridica orașul la un alt rang, îi conferea un alt statut în context european?

Pe baza documentelor pe care eu le-am parcurs în timp, am avut ocazia să constat că, până la momentul în care Opera Română şi-a deschis larg porţile pentru publicul meloman, în Cluj, a existat o mare efervescenţă în direcţia înfiinţării unei instituţii emblemă care să pună mai bine în valoare marile talente din această urbe şi nu numai. Aşa cum se poate citi şi în preţiosul manuscris elaborat de către Caius Olariu despre trecutul Operei Române din localitate, înfiinţarea şi dezvoltarea acesteia a fost strâns legată de puternica dezvoltare a vieţii muzicale în Transilvania de la sfârşitul veacului XIX şi începutul celui de-al XX-lea. Opera Română din Cluj s-a născut, aşadar, ca urmare firească a unei continuări de tradiţii a activităţii muzicale a reuniunilor de muzică şi cântări din Ardeal. Ulterior, după Marea Unire, ţinând cont de numeroasele solicitări venite din diverse părţi, o mare personalitate a vieţii culturale clujene menţiona într-un raport trimis Consiliului Dirigent că: „Necesitatea înfiinţării unei astfel de instituţiuni culturale au devenit la noi aşa de acută, încât nu se mai poate amâna. Avem lipsă de-o educaţie serioasă teatrală şi-n special muzicală, nu numai a tinerimii studioase, ci a tuturor păturilor sociale. Însemnătatea culturală a Clujului în viitor ce ne priveşte pe noi deja acum începe a se arăta în toată grandiozitatea ei. Un centru cultural înzestrat cu zeci de instituţiuni din cele mai însemnate: Universitate, Academie de Muzică, mulţime de şcoli superioare etc. Menit deja de acuma să devie Athena neamului românesc. Înfiinţarea Operei Române Naţionale în Cluj ca factor educativ – în special ce priveşte masa enormă a tinerimii studioase – viitoarea noastră pătură cultă – e o necesitate absolută.” În plus, în anul 1920, atunci când Dimitrie Popovici-Bayreuth, unul din titanii muzicii culte de pe plan mondial, a venit, de la Bucureşti la Cluj, pentru a prelua conducerea instituţiei nou formate, Zaharia Bârsan şi Constantin Pavel, reuşiseră să construiască fundamente solide pentru ca, în inima Transilvaniei, să existe un veritabil „Templu al Culturii Româneşti”. Consiliul Dirigent, în baza referatului întocmit de Tiberiu Brediceanu, a emis decizia prezidenţială No. 3910/1919, datată Sibiu 18 Septembrie 1919, prin care s-a decis înfiinţarea Teatrului Naţional şi Operei Naţionale din Cluj. Oraşul îndeplinea, aşadar, toate condiţiile pentru a se afirma ca un mare reper al vieţii culturale româneşti. Prezenţa lui Dimitrie Popovici-Bayreuth la cârma instituţiei, proiectele sale ambiţioase, relaţiile lui cu elita muzicală europeană au contribuit mult ca acest oraş, prin intermediul Operei, să construiască punţi trainice spre alte instituţii emblemă similare de pe continent. În consecinţă, nu este exagerat să spunem că Opera Română din Cluj a contribuit mult, prin valorile şi talentele pe care le-a crescut în timp, ca acest oraş să se ridice la rangul de reper cultural european.

Ce fel de mentalitate estetică exista în acea epocă? (Despre primarul Géza Szvacsina se spune că fusese pasionat de actorie)

Mă bucur mult pentru că, prin intermediul acestei întrebări, aţi pomenit de primarul de odinioară al Clujului, memorabilul Géza Szvacsina. Am spus memorabil, întrucât, în timpul mandatului său, s-a dezvoltat, întradevăr, în acest oraş o mentalitate estetică aparte. Să nu uităm că, printre colaboratorii săi apropiaţi, s-a aflat şi Pákey Lajos, unul din cei mai renumiţi arhitecţi ai oraşului din a doua jumătate a veacului al XIX-lea. El a fost cel care a pledat intens, prin proiectele sale, pentru „Clujul Verde” sau „Oraşul Grădină”, încercând să construiască, cu generosul suport al lui Géza Szvacsina, o urbe aerisită şi ordonată. Nu putem uita proiectul „Promenada Inimii” pe care cei doi au realizat-o sus pe Dealul Cetăţuie în amintirea împărătesei Elisabeta a Austro-Ungariei sau splendida clădire a Cazinoului din Parcul Central. Géza Szvacsina era în relaţii excelente şi cu celebrul Janovics Jenő, directorul operei de atunci. Împreună au lucrat pentru a oferi publicului clujean privilegiul de a se bucura de proiecţii cinematografice, de magia filmului, o artă care abia atunci începea să prindă elan. Deschizând, astfel, un cinematograf în clădirea teatrului de vară de lângă parcul central, clujenii s-au putut delecta în compania unor momente cu adevărat unice. Aşadar, elitele vremii de atunci nu au neglijat ca, în sânul comunităţii, să se cultive o anumită mentalitate, dar şi anumite gusturi. Prin urmare, nu a fost o întâmplare faptul că, aici la Cluj, Teatrul şi Opera au fost tot timpul puse la loc de mare cinste.

Care au fost principalele dificultăți în ridicarea clădirii? Care erau tensiunile vremii?

Vă pot deconspira, din sursele de epocă, câteva detalii extrem de interesante legate de tensiunile care, întradevăr, au existat, în comunitate în contextul în care s-a pus problema ridicării noului edificiu al Operei. Fireşte, toată lumea dorea ca, în acest oraş, să existe o clădire nouă pentru Operă. Paradoxal, de data aceasta, nu neapărat banii au reprezentat „Mărul Discordiei”, cât mai ales cine să construiască noua operă! În societatea clujeană de atunci s-au conturat două curente de gândire care au divizat mult spiritele. Unii considerau că sarcina realizării unei noi clădiri pentru operă trebuie să revină exclusiv unei case maghiare de arhitectură. Alţii, dimpotrivă, au pledat pentru firma de arhitectură Fellner şi Helmer din Viena, celebră în toată Europa pentru lucrările de calitate pe care le efectua: erau cei mai buni în proiectarea de clădiri de operă, nu depăşeau niciodată bugetul estimat în momentul încheierii contractului şi, de asemenea foarte important, reuşeau, de fiecare dată, să ducă tehnica privind acustica sălii până la perfecţiune. Aşadar, o firmă maghiară versus una vieneză pentru inima Clujului! Era o decizie foarte greu de luat. Până la urmă, a fost nevoie de intervenţia personală a primului ministru de atunci care a tăiat „Nodul Gordian”. Şi a decis bine! Clujul se bucură şi azi de o capodoperă arhitecturală care exprimă mult din farmecul şi eleganţa Vienei din neuitatul „Belle Époque”.

Există elemente de unicitate în stilul arhitectural al clădirii? Ați descoperit în cercetarea dumneavoastră anumite aspecte mai puțin cunoscute despre momentul construcției, despre stil, despre arhitecții care au proiectat-o?

Aşa cum precizam deja, clădirea Operei Române din Cluj este o capodoperă arhitecturală a unei renumite firme vieneze. De-a lungul întregii cariere, arhitecţii Fellner şi Helmer au proiectat un număr de 48 de teatre şi clădiri de operă în întreaga Europă, Odessa fiind cel mai estic punct al continentului unde s-au putut materializa ideile celor doi maeştri. Timp de 43 de ani, sub cupola prestigioasei lor firme, au lucrat un număr de 20 de arhitecţi care au oferit soluţii sustenabile şi pentru alt gen de edificii publice: centre comerciale, bănci, hoteluri, case particulare, palate şi castele. Peste 200 de clădiri de pe întregul cuprins al Monarhiei Austro-Ungare şi din afara sa le poartă numele. Din punct de vedere arhitectural, clădirea Operei clujene are faţada cu intrarea pe trei portaluri cu arc şi prezintă un parter unde sunt plasate nişe cu statui care îi redau pe „Thalia şi Eutherpe”,  continuând cu etaj şi atică. Câmpurile laterale sunt surmontate de câte un turn care prezintă fiecare un car tras de lei şi o figură alegorică purtând ramură de palmier. Partea centrală prezintă un fronton, în segment de arc, cu o liră. Monumentalitatea edificiului în sine este subliniată de pregnanţa unor coloane ionice, iar nota distinctivă îi este conferită de fereastra elipsoidală în formă de scoică. Interioarele sunt decorate somptuos în stilul neo-baroc. Am putea spune, deci, că acest edificiu remarcabil reprezintă o oglindă fidelă a Clujului de la început de secol XX. Atunci, oraşul traversa un complex proces de modernizare şi de extindere urbană, iar pătura burgheză de mijloc a societăţii reprezenta o voce puternică în comunitate. Astfel, interesul pentru loisir, pentru frumos, dar mai ales pentru reprezentaţiile de teatru era tot mai mare. Cu astfel de premise s-a pus problema construirii unui nou teatru în imediata apropiere a vechilor ziduri de fortificaţie care deja erau scoase din uz. Într-un atare mod, noua clădire a operei a reuşit să dea multă semnificaţie acestei zone a oraşului.

Care considerați că au fost cele mai importante momente din istoria Operei Naționale din Cluj? Ce momente au definit-o?

Eu cred că Opera Română din Cluj a fost, de-a lungul timpului, un reper veritabil al comunităţii noastre, tocmai pentru că a reuşit, în diverse etape ale existenţei sale, să ofere valori şi talente. Acestea au fost în măsură să ducă renumele instituţiei, dar şi al urbei, până în cele mai îndepărtate locuri ale continentului. În consecinţă aş accentua faptul că fiecare dintre aceste etape din viaţa internă a operei a fost una definitorie sau aşa cum spunea şi Tiberiu Brediceanu, unul din corifeii prestigioasei instituţii: „Pe terenul operei şi al operetei reprezentate pe româneşte, putem zice că avem chiar mica noastră tradiţie la care privim cu mândrie. A fost, deci, o chestiune de onoare şi de prestigiu pentru noi ca, ajungând popor liber şi stăpânitor de ţară, să ne întemeiem şi să susţinem o operă a noastră: românească, stabilă şi model pentru ori şi ce fel de alte manifestări de acest gen în părţile noastre.  Un asemenea institut de artă, o asemenea şcoală desigur nu va putea fi considerată de lux, ci de o adevărată necesitate.”

A fost Opera un nucleu pentru dezvoltarea celorlalte instituții artistice de mai târziu (Filarmonica-1955, Colegiul de Muzică „Sigismund Toduță”-1949, Academia de Muzică-1919)

Fără urmă de îndoială, Opera a fost un fundament puternic, un veritabil pilon de sprijin pentru celelalte instituţii pe care le-aţi enumerat deja. Îmi aduc aminte de vorbele memorabile pe care le-a creionat unul din cei mai importanţi critici muzicali pe care i-a avut Clujul în prima jumătate a veacului al XX-lea: Ana Voileanu-Nicoară. A fost şi ea o personalitate a vieţii culturale clujene care i-a cunoscut pe mulţi din făuritorii Operei clujene din perioada de după Marea Unire. Referindu-se la Opera din Cluj, ea lăsa a se înţelege că, odată cu fondarea ei, Opera din Cluj a devenit un reper fundamental al societăţii. Odată cu apariţia sa, o lume nouă s-a deschis, îndemnând pe fiecare să păşească spre orizonturi nebănuite. Pentru tinerele generaţii, Opera a înfăptuit, din punct de vedere cultural, un lucru de o importanţă capitală. Ea a devenit promotoarea întregii vieţi muzicale din Transilvania. În consecinţă, evoluţia în timp a instituţiilor pe care le-aţi pomenit nu poate fi înţeleasă decât prin raportare la Opera Română din Cluj.

Foto: Dan Bodea

Ce a însemnat momentul din 2014 când instituţia a primit pe frontispiciul clădirii propria titulatură, alături de inscripţia deja existentă a Teatrului Naţional „Lucian Blaga”?

Consider că acel moment din anul 2004 este, întradevăr, unul simbolic. El nu face decât să întărească identitatea unei instituţii de mare prestigiu precum Opera din Cluj care a luat fiinţă în acelaşi interval de timp ca şi Teatrul. Ştim deja, prin deja celebra decizie nr.3910 emisă de Consiliul Dirigent pe data de 18 septembrie 1919, a luat fiinţă Teatrul şi Opera. Aşadar, ori de câte ori privim acel frontispiciu despre care pomeneaţi, cred că avem datoria de onoare de a rememora Generaţia de Aur a Unirii prin eforturile căreia acest popor s-a îmbogăţit cu două instituţii emblemă. Ele sunt cele care ne fac să ne simţim mândri, ori de câte ori le păşim pragul pentru a ne înălţa sufleteşte prin actul lor de cultură.

Care au fost personalitățile culturale care au marcat existența Operei din Cluj?

Sunt foarte multe… Parcurgând manuscrisul lui Caius Olariu, am putut descoperi o serie de personalităţi care îşi merită, pe deplin, onoarea de a fi fost Stele ale Scenei Clujene: Lya Hubic, Aca de Barbu, Lucia Stănescu, Constantin Pavel, Dimitrie Popovici-Bayreuth, Anastasia Dicescu, Pop Lya, Sterian Mandy-Gheorghe, Steiner Rudolf, Ştefănescu Andrei… Nu cred că pot fi enumeraţi cu toţii într-un interval de timp atât de scurt. Este important să realizăm că fiecare dintre aceste personalităţi reprezintă câte o Pagină de Aur în istoria unei instituţii care este veche de un secol. Cel mai înţelept ar fi să parcurgem, fiecare dintre noi, toate aceste pagini, iar acolo unde ne rămâne inima să nu ezităm să savurăm fiecare clipă la maxim! Doar cu aceste Stele ale Scenei putem trăi şi retrăi momente de glorie care ne vor face să fim mereu mândri de Opera Naţională Română din Cluj-Napoca.

Dacă nu greșesc, soprana Lucia Stănescu a fost singura femeie director din istoria Operei, în anii ’70, timp de cinci ani. A avut Opera o altă evoluție în acea perioadă? Exista o anumită atitudine față de femei aflate la conducerea unei instituții artistice?

Aşa este! În istoria de un secol a Operei Naţionale Române din Cluj-Napoca, conducerea prestigioasei instituţii a fost asigurată de către 29 de personalităţi distincte. Lucia Stănescu s-a aflat în fruntea instituţiei în intervalul 1970/1971 respectiv 1974/1975 şi a fost singura femeie director. Eu personal nu ştiu să fi fost, pe atunci, o anumită atitudine faţă de femei. La fel ca şi azi, şi în acel răstimp au existat femei puternice şi inspirate care, la un moment dat, au avut curajul şi tăria de caracter de a păşi în faţă pentru a-şi asuma anumite responsabilităţi, dar mai ales pentru a pune în aplicare diverse proiecte îndrăzneţe. Lucia Stănescu a fost, pe atunci, o mare luptătoare şi aşa este şi astăzi la vârsta frumoasă pe care o are. Nu am beneficiat încă de privilegiul de a o cunoaşte personal, dar am avut în mână celebra sa carte cu caracter autobiografic: „Lucia Stănescu – A fost o viaţă sau un vis?” care cred că va inspira, de acum încolo, multe generaţii de Stele ale Scenei. Dacă parcurgi cartea Luciei Stănescu, nu poţi să nu admiri femeia, artista de geniu, managerul de operă care, inevitabil, pe durata mandatului, a trecut prin bune şi rele, dar oricum ar fi fost un lucru este cert: şi în răstimpul ei, oamenii au iubit opera mult şi au venit mereu aproape de ea. Cred ca asta este tot ce ai nevoie pentru a şti că misiunea a fost îndeplinită cu succes, iar în urma ta rămâne o istorie pe care o regăsesc alţii la un moment dat şi o dau mai departe. Şi atunci ca să vă răspund la întrebarea legată de situaţia Operei Române din Cluj în timpul Luciei Stănescu, aş concentra totul în câteva cuvinte sugestive pe care deja le ştie atâta lume: Pur şi simplu… a fost odată o viaţă… a fost odată un vis… care, din fericire pentru Opera Naţională Română din Cluj-Napoca, continuă încă.

Postaţi un comentariu