Voluntari români în Iordania. Lecții unice de la copii ”speciali”

Voluntariat in centru pentru copii cu nevoi speciale- Iordania

 

Sorina Iacob și Dragoș Cucuian sunt doi români care tocmai s-au întors din Amman, Iordania unde au făcut un stagiu de voluntariat, 2 luni, în centre pentru copii cu nevoi speciale. Am vorbit cu ei despre cum au pășit în universul particular, fie mut sau extrem de zgomotos, al unor copii cărora au încercat să le fie ”sadik” (prieten).

Sorina are 27 de ani. Te privește cu un albastru cald și zâmbește mereu. Atunci când a luat decizia de a pleca în stagiul de voluntariat, căuta acea schimbare care să îi amintească despre prospețimea fiecărei guri de aer: ”Inițial, căutam ceva proiect pentru Africa, deoarece eu cred că trebuie să ajung acolo la un moment dat în viața asta. Îmi doream acest loc și pentru că voiam să ajut într-o colonie în care se vorbește limba franceză.” Atunci când a găsit proiectul pentru Iordania, s-a gândit că ar putea (re)învăța să respire mai ușor, ajutând la rândul ei alți copii să-și găsească echilibrul.

Dragoș s-a pierdut printre localnici foarte ușor. Cu eșarfa sa în carouri alb cu roșu și barba neagră, a fost luat drept arab de la început. De fapt, el este hunedorean. A absolvit Facultatea de Construcții la Cluj-Napoca și în ultimii ani, după domiciliu, e bucureștean. După 2 luni petrecute printre copii cu nevoi speciale într-un centru iordanian, lui Dragoș i se pare că ”fiecare dintre noi am avut în viață momente de autism, momente în care am fugit de toți ceilalți.”

Atunci când Sorina a găsit stagiul de voluntariat pentru 2 luni în Iordania, mai era un singur loc liber. Pentru că își dorea să meargă împreună cu Dragoș, nu i-a spus acestuia că este un singur loc și au aplicat amândoi, ”să câștige cel mai bun”. Apoi, aveau să găsească o soluție pentru ca și celălalt să își plătească drumul și să meargă împreună. Câteva zile mai târziu, Sorina era la serviciu atunci când Dragoș a sunat-o să îi dea vestea că el a primit mail-ul de confirmare: va fi voluntar în Iordania. Fiind la lucru, ea nu a răspuns, dar curând, a primit un mesaj de la el: ”nu am mai avut răbdare și ți-am intrat pe mail. Ai fost selectată și tu.” De bucurie, nici nu l-a certat pentru că i-a „intrat prin efracție pe mail”. Astfel, au plecat împreună.

Serviciul European de Voluntariat(SEV), pe scurt

Prima dezamăgire în procesul de aplicare pentru un stagiu de voluntariat în străinătate se simte în momentul în care realizezi că este un proces destul de costisitor, întrucât în unele proiecte trebuie să îți plătești drumul, cazarea și eventual alte taxe de participare: ”Am fost super deprimată și tristă să văd că pentru a face voluntariat îți trebuie o groază de bani să pleci”, spune Sorina. Însă, proiectul ”Silver Bracelets” pe care l-au găsit, implementat de organizațiile Art Fusion din România și Youth Achievement Forum din Iordania este un proiect prin Serviciul European de Voluntariat (SEV) al Comisiei Europene. Beneficiul acestui stagiu de volunariat SEV în Iordania a constat și în faptul că le-a asigurat voluntarilor 90% din transport, cazare, bani de buzunar 60 de euro lunar și 100 de euro pentru mâncare (din care 50 euro primeau cash și de restul primeau alimente). Așadar, în data de 6 septembrie, alături de Dragoș și alți 28 de voluntari români, Sorina a plecat în ceea ce avea să se dovedească una dintre cele mai importante lecții primite.

Filozofia Serviciului European de Voluntariat (SEV) despre ceea ce înseamnă să fii voluntar este:

”Să ajuți, să schimbi, să te implici, să crezi. Și să înveți!  Totodată, ”SEV promovează implicarea, toleranța între tineri, diversitatea și credința că poti schimba lucrurile, oriunde ai fi.” Pentru a face un stagiu de voluntariat SEV, trebuie să ai între 18 și 30 de ani.

Primul contact cu realitatea arabă, din centrul de copii cu nevoi speciale

În prima săptămână în Amman, capitala Iordaniei și casa lor pentru două luni, au vizitat toate cele 5 centre de copii unde voluntarii urmau să își desfășoare activitățile. În momentul în care au văzut cu ochii liberi realitatea pe care și-o imaginaseră în ultimele luni, au avut un șoc:

”realizam că acești copii nu o să aibă niciodată viața pe care o am eu. Mă întrebam de ce ei nu sunt sănătoși și eu da? Cine alege soarta până la urmă?”, își amintește Sorina.

Acolo au aflat că una dintre cauzele pentru care unii copii se nasc cu boli precum autismul, sindromul Down, deficiențe motorii, este faptul că mulți arabi se căsătoresc ”între ei” pentru a-și menține averile. La un moment dat, faptul că părinții erau verișori sau grade de rudenie apropiate se reflectă în bolile cu care se nasc copiii.

În timp ce mulți copii se nasc așa, ații devin un copil cu nevoi speciale într-o secundă de neatenție. Este și cazul lui Waleed, un băiat sirian de 10 ani, care a fost sănătos până la vârsta de 9 ani, când a început să-și piardă memoria. În timpul uneia dintre consultații, părinții și-au amintit că la 4 ani copilul se lovise la cap, dar ei nu au acordat atenție la momentul respectiv. Deja era prea târziu.

Timp de 2 luni, Sorina și Dragoș au trăit povești uimitoare, au învățat să se bucure pentru ceea ce au și să ajute din tot sufletul. Chiar și atunci când limba de comunicare este o barieră. 5 ore pe zi petrecute în centrul de copii, 5 zile pe săptămână, așa arăta programul lor, timp în care făceau workshopuri, se jucau, asistau la ședințele de terapie ocupațională- terapie unde copiii cu nevoi speciale sunt învățați să distingă formele, culorile, dimensiunile.

Lecții despre un alt fel de copilărie

Experiența celor doi e construită din milioane de furnicături în buricele degetelor, lacrimi și mirări. Dintre acestea, Sorina își amintește de un moment în care a simțit cum rolurile s-au inversat, și preț de câteva minute, s-a văzut ea în papucii copiilor din centru, ei fiind cei care i-au predat o lecție importantă: ”Eram la o grupă formată din copii care vorbesc și limba engleză și ne jucam spânzurătoarea, fără omulețul mort, doar cu cuvinte. La un moment dat, doream să pun cuvântul ”greiere” și nu îmi puteam aminti cum se spune în engleză. Atunci, am început să îl descriu, iar în câteva secunde, un copil din ultima bancă a și răspuns. A fost incredibil să văd câtă informație se ascunde în acele minți de copii.” Un alt moment pe care și-l amintește ca fiind o lecție, este cel în care unul dintre copii, un băiețel care suferea de autism și hiperactivitate, a luat-o de mână și a început să o plimbe prin școală, luând-o apoi la fugă în grădina din curte: ”se pune pe pământul mocirlos și începe să se joace, stă pe burtă și face fluturele pe pământ”. Curând, aveau să fie amândoi plin de noroi, iar băiețelul fericit pentru că se joacă.

De multe ori le cântau, în română cântecele copilăriei lor. Sorina își amintește de bucuria enormă pe care a simțit-o în momentul în care o fetiță care nu socializa și stătea mereu cu capul ascuns într-o pernă, a început să reacționeze când a auzit ”un elefant se legăna” sau ”în pădurea cu alune”. O altă vibrație ce i-a tăiat respirația a fost atunci când  s-a vopsit pe față cu vopseaua rămasă după ce a pictat, împreună cu colegii ei, pereții de la centru și a devenit ”un clovn” înconjurat de zâmbete.

Dragoș spune că a fost conștient de faptul că nu îi poți aduce pe acești copii pe linia de plutire în 2 luni. Uneori, poate nici toată viața nu este un timp suficient de lung. Pe durata timpului petrecut acolo, a observat faptul că

”unii părinți își aduc copiii acolo cu ideea că după cinci ore îl iau înapoi sănătos”. Este trist, dar ăsta este unul din modurile prin care părinții rezistă luni, ani și nu încetează să spere că într-o zi vor avea un copil sănătos, spune Dragoș.

Un moment dintre cele mai impresionante pentru el a fost cel în care, la centrul unde se afla, a venit o femeie care avea o formă de retard. Ea a spus că este cea mai sănătoasă din satul ei. Toți cei aflați la centru au privit-o cu scepticism, însă povestea s-a confirmat atunci când, câțiva oameni de la centru s-au dus acasă la femeia respectivă; acolo au descoperit că toți oamenii din sat sufereau de retard: ”Este incredibil să înveți tu de la ei, să descoperi că, de fapt, există un mecanism formidabil la ei în cap.”

Despre frici în deșert

Atunci când și-a împachetat bagajele pentru Iordania, Sorina a luat cu ea și una dintre cele mai mari fobii pe care le are: frica de scorpioni și șerpi. Scanând de multe ori zona pentru a se asigura că nu e niciun pericol care să se târască pe jos, pe la jumătatea perioadei de voluntariat, pericolul a venit în camera în care se afla. Într-un weekend în care au plecat să viziteze o rezervație naturală, erau într-o cameră de hostel unde nu erau suficiente paturi și se dormea și pe saltele, direct pe podea. Sorina aranja saltelele când Dragoș s-a repezit spre locul în care se afla ea și a călcat podeaua o dată. Apăsat. S-au privit câteva momente și apoi i-a arătat, pe talpa lui, urmele scorpionului ce dorea să împartă salteaua cu ea. O altă experiență în care teama de scorpioni a fost companion, a avut loc în deșert, atunci când au mers în sandale. La un moment dat, Sorina a întrebat un băiețel de vreo 10 ani dacă sunt scorpioni acolo. El a privit-o cu maturitate pe care ți-o dau 10 ani de umblat desculț prin deșert și i-a dat un răspuns, într-o engleză perfectă, ce a făcut-o să se simtă prost pentru că întrebase asta: ”eu nu am purtat niciodată încălțări și sunt încă aici”.

În bagajul lui Dragoș a fost pusă frică pentru siguranța ei, o femeie europeană într-o țară arabă.

Acasă, dar altfel

După două săptămâni de când s-au întors acasă, Dragoș spune că i-ar plăcea să mai meargă  în Iordania: pentru a mai lucra la centru și pentru a hălădui din nou ”cu rucsacul în spate, la tălpășiță, prin văile Rezervației Dana, acolo unde am văzut unele dintre cele mai frumoase reliefuri și case precum cele din Familia Flintstones”. Sorina s-a interesat cum ar putea să ajute la un centru cu copii cu nevoi speciale din România și dorește să înceapă să meargă la unul. Voluntariatul în Iordania i-a ajutat pe Sorina și Dragoș și să își descopere o nouă pasiune: aceea de a spune poveștilor oamenilor prin fotografii. În timpul stagiului în Iordania, cei doi au petrecut două zile în tabăra de refugiați sirieni, Zaatari, iar momentele pe care le-au surpins prin obiectivele aparatelor i-au determinat să se dedice mai mult artei foto.

 

 


Publicitate

Postaţi un comentariu