Sportul poate deschide uşi către o viaţă normală persoanelor cu dizabilităţi

Sally Lamont | Foto: Dan Bodea

Pentru că am vrut să aflăm mai multe despre ce înseamnă Clubul Sportiv Lamont, dar şi despre persoana care a făcut posibilă apariţia lui, am stat de vorbă cu Sally Lamont, fondatoarea clubului şi cea care a lăsat Anglia pentru a ajuta sportivii paralimpici de la noi.

R: De ce aţi ales să fondaţi un club pentru tineri cu dizabilităţi şi nu un club sportiv pentru persoane care nu au astfel de probleme?

S.L.: Când am ajuns în Cluj, în 1994, am fost invitată să predau engleză unui grup de persoane cu dizabilităţi, tineri. I-am învăţat engleză, am vrut să fac şi excursii, dar nu  am avut niciun loc unde să mergem, era prea dificil pentru ei şi în acel moment mi-am spus că dacă voi avea bani, voi deschide un club, cum este în Anglia, pentru persoane cu dizabilităţi, unde să poată veni şi să nu fie trataţi ca persoane cu dizabilităţi, un club normal, unde să poată face sport. Toată viaţa mea a fost marcată de sport, nu am făcut performanţă, trebuie să spun, dar am încercat mai multe sporturi, în fiecare zi am făcut sport. Pentru mine nu există întreg dacă nu am jumătate sport, jumătate educaţie. Pentru a fi total, trebuie să le ai pe amândouă, aşa am gândit mereu şi aceeaşi gândire o am pentru persoanele cu dizabilităţi. De când am venit, am observat gândirea aceasta că „persoana cu dizabilitate trebuie să rămână acasă, nu trebuie să iasă, nu trebuie să facă nimic pentru că nu poate”, dar sportul le dă ocazia să iasă din casă, să poată fi integrate, iar ideea mea asta a fost, să deschid un club ca în altă ţară din Europa şi să arăt că se poate face sport şi de către cei cu dizabilităţi. Când mama a murit, în 1999, am vândut casa şi am deschis clubul. În 2000, aveam 20 de membri, acum avem 55. Atunci aveam tenis de masă şi şah, acum avem 14 sporturi. Toţi membrii au acum serviciu, mulţi dintre ei sunt şi căsătoriţi, au copii, toţi s-au integrat în viaţă prin sport şi asta contează.

R: Unde vă desfăşuraţi activitatea?

Având mai multe sporturi nu avem o singură sală. Aici (n.r.: la sediul clubului) este tenis de masă, atletism la Parcul Babeş, golbol în două sau trei săli din Cluj, judo la Centrul de Judo. La înot nu avem pe nimeni în Cluj, dar sunt în Bucureşti şi avem un antrenor acolo pentru ei, pentru sporturi de iarnă avem doi sportivi, unul este în Germania, unul în Belgia şi ei fac snowboard şi paraski alpin. Depinde unde este sportul şi unde sunt sportivi. Pentru că ei sunt membri ai clubului, chiar dacă au plecat din ţară. Noi îi susţinem şi le facilităm înscrierile la concursuri, iar ei reprezintă România la competiţiile internaţionale. Pentru că asta facem noi la Clubul Sportiv Lamont: creştem sportivii, îi pregătim pe etape, de la competiţiile internaţionale, dacă au un talent deosebit şi se remarcă la acestea, la Campionatele Europene, apoi, dacă au performanţe merg la Campionatele Mondiale, şi apoi la Jocurile Paralimpice.

R: Ce v-a motivat atunci să investiţi tot ce aveaţi în acest club şi vă motivează să investiţi în continuare?

S.L.: Pentru că merită, aşa cum am spus, sportul a fost viaţa mea şi să-i văd pe aceşti sportivi cu visurile îndeplinite, să-i văd pe ei că ajung la vârf, mă bucură enorm. Acest club mi-a dat un scop în viaţă, îi văd pe ei cum progresează în timp, văd cum merg în viaţă şi simt că am făcut ceva cu viaţa mea prin cel de lângă mine.

R: De ce România şi nu altă ţară?

S.L.: Asta a fost o întâmplare. Eu am venit în România ca bibliotecar, pentru a-i ajuta pe cei de la biblioteca UMF să facă automatizarea şi modernizarea în ’94, dar am fost invitată şi să predau unui grup de persoane cu dizabilităţi. Nu am venit aici cu acest scop, dar mi-a plăcut că se vedea progresul la ei. Au fost atunci doi elevi care în ’94 sau ’95 au vrut să meargă la competiţii şi mi-au cerut bani pentru sponsorizare. Eu le-am oferit banii, ei s-au întors cu medalii şi aşa a apărut ideea pentru că ei purtau mândri acele medalii şi am văzut cum au progresat prin intermediul acelei competiţii. Pe de altă parte, eu nu am avut pe nimeni să mă ajute să fac performanţă, deşi am vrut acest lucru şi cred că atunci m-am gândit că dacă pot să ajut, o să fac asta. M-am uitat şi la mama, care în ultimii şase ani din viaţă a fost în scaun cu rotile şi surdă de la 30 de ani, apoi m-a influenţat şi faptul că în ’70 am fost voluntar, în Edinburgh, la Commonwealth, şi mi-a plăcut foarte mult. Apoi am fost voluntar la mai multe competiţii internaţionale, mi-a plăcut foarte mult atmosfera de acolo, am plâns de bucurie când cineva a câştigat o medalie şi atunci am spus că pot să dau şi persoanelor cu dizabilităţi ceea ce eu am nu am reuşit să fac.

R: Ce sporturi aţi practicat?

S.L.: Mai multe, am făcut atlestism şi am fost destul de bună, cum sunt mai solidă am fost bună şi la suliţă, tenis de masă am mai făcut, tenis de câmp un pic, înot, volei şi pe toate le-am făcut cu energie şi mi-a plăcut foarte mult.

R: Nu aţi reuşit să faceţi performanţă în nici un sport din cauza dificultăţilor financiare?

S.L.: Din cauza lipsei banilor, da. De exemplu, am fost portar la hochei pe iarbă şi am fost foarte bună pentru moment, dar după primul an de şcoală a trebuit să mă angajez în week-end-uri, iar meciurile erau doar atunci şi deşi am ajuns îm echipa seniorilor, nu puteam împăca meciurile cu lucrul şi am hotărât să rămân cu job-ul. Tata a murit mai devreme, mama a fost singură, a fost surdă, nu am avut bani, aşa că nu am avut şansa să merg mai departe cu sportul. Dacă aveam pe cineva să mă ajute, poate evoluam, dar ideea a fost că oriunde voiam să merg, trebuia să lucrez, aşa că am început cu lucrul în week-end-uri şi vacanţe de la 12-13 ani.

R: Aţi ajuns preşedintele Comitetului Naţional Paralimpic. Cum a fost trecerea de la club la coordonarea comitetului?

S.L.: În 2008 am fost invitată să fiu şefa misiunii echipei României la Jocurile Paralimpice de la Beijing şi a fost o mare deschidere pentru mine. Atunci numai Eduard Novak s-a calificat (n.r. ciclist paralimpic cu medalii de aur şi argint la Jocurile Paralimpice), au mai fost trei sportivi, dar primiseră invitaţii. În acel moment ambiţia mea a fost, uitându-mă la alte echipe că au nevăzători în echipe să fac o colaborare cu Şcoala de Nevăzători din Cluj, noi să putem recruta şi copii cu probleme vizuale să facă sport şi am reuşit asta. Între timp, am avut nişte competiţii în Cluj numite Cupa Transilvania pentru persoane cu dizabilităţi la care au participat multe persoane din ţară, am cunoscut nişte cluburi şi ei au sugerat ca eu să candidez la alegerile pentru preşedinte, am încercat şi am fost aleasă. Sper că am reuşit să schimb ceva pentru persoanele cu dizabilităţi făcând parte din acest comitet. Acum avem foarte mulţi sportivi buni, dar primul pas este ca fiecare club să aibă grijă de sportivii săi.

R: Câte cluburi sunt în Comitet?

S.L.: Acum sunt 29 în toată ţara. Pot exista şi cluburi independente, dar dacă vor să facă sport de performanţă, să participe la competiţii oficiale naţionale şi internaţionale, numai prin Comitet pot participa. Clubul nu se poate înscrie individual, numai Comitetul are dreptul să facă înscrierile, noi funcţionăm ca orice altă federaţie sportivă. Ceilalţi pot face sport, dar nu de performanţă.

R: În ce zonă a ţării sunt cele mai multe cluburi pentru sporturi paralimpice?

S.L.: Nu se poate spune că într-un anume loc sunt mai multe. Sunt la Cluj, Bucureşti, Constanţa, Brăila, Galaţi, Timişoara, Lugoj, sunt împărţite. La Cluj mai este unul, dar e la început, încă nu face sport de performanţă, şi cred că au doar tenis de masă.

R: Care este situaţia financiară a clubului în momentul de faţă?

S.L.: Ca să poţi trimite sportivii la competiţii în străinătate ai nevoie de bani pentru avion, taxa de participare, care doar pentru un sportiv poate fi minim 1000 de euro, sau dacă este campionat european sau mondial poate fi dublă pentru că perioada este mai mare. Având atât de multe sporturi şi atât de mulţi sportivi, ca să poţi să-i susţii să meargă, să le dai şansa să se afirme, presupune nişte cheltuieli destul de mari. Eu încă am fonduri acum, dar nu pot să continui prea mult. Am avut noroc că pentru 4-5 ani am avut atelier protejat, adică pe lângă club am făcut un atelier protejat în care am angajat persoane cu dizabilităţi, să aibă şi ei serviciu. Era în beneficiul şi al lor şi era un mic profit şi pentru club, nu mare, dar care ne ajuta să mai putem participa la competiţii şi plăteam salariul sportivilor care erau şi angajaţi, dar de când s-a schimbat legea, nu mai avem acel atelier. Cum funcţiona atelierul? Cine avea firmă cu peste 50 de angajaţi şi nu angaja o persoană cu dizabilitate trebuia să cumpere printr-un atelier protejat sau printr-o firmă care avea persoane cu dizabilităţi anumite obiecte şi aşa scăpau de o taxă foarte mare pe care nu o mai plăteau pentru că luau produse de care aveau nevoie printr-un atelier protejat şi noi aveam un mic profit. Acum nu mai avem această posibilitate şi trebuie să găsim alte modalităţi de a obţine bani şi începe să fie greu. Nu am avut sponsori până acum şi pentru a merge la competiţii avem nevoie de o sumă mare în fiecare an. Ok, primesc în jur de 10 mii de euro de la Primărie, dar aceşti bani după două competiţii s-au terminat. Comitetul Naţional Paralimpic plăteşte pentru Europene, Mondiale şi Jocurile Paralimpice, dar Clubul Sportiv Lamont trebuie să pregătească sportivii pentru ele, iar asta înseamnă alte competiţii.

Această iniţiativă, Walking Month, a venit fix când aveam mai mare nevoie, mai ales pentru anul de dinainte de Jocurile Paralimpice. Noi am vrea să avem 10 persoane, sau măcar 8, care să meargă la Tokyo. Avem 3 persoane care au şanse să se califice la atletism, avem la judo. Cei care ajung acolo merg pe alţi bani, dar au nevoie de antrenamente şi cantonamente. Şi avem sporturile de iarnă care abia încep, avem snowboard, schi alpin şi abia încep pregătirea şi competiţiile. Este în continuu ceva, o competiţie, un cantonament, ceva de pregătire tot timpul avem în curs.

Reporter: Care credeţi că va fi impactul acestui proiect asupra Clubului Lamont?

Sally Lamont: Acest proiect cred că va fi, sau este acum, o mare deschidere pentru sporturile paralimpice în Cluj. Am primit mai multă vizibilitate, deşi întotdeauna Clubul Sportiv Lamont a fost cunoscut, dar acum cred că toţi locuitorii Clujului au aflat de el. Am fost invitaţi la mai multe evenimente să arătăm cum facem sport paralimpic şi aşa că s-a răspândit şi ideea că sporturile paralimpice nu sunt diferite de sporturile olimpice. Noi avem sportivi buni, care se antrenează foarte mult, ba chiar mai mult decât ceilalţi sportivi pentru că ei trebuie să-şi depăşească şi dizabilitatea. Astfel, acest proiect, i-a făcut pe sportivii noştri să se simtă şi mai bine primiţi şi să fie mândri că fac parte din această campanie.

R: Cum a început proiectul cu cei de la Walking Month?

Am fost invitată să fac o prezentare. Am înţeles că au fost 15 fundaţii din Cluj. Am făcut prezentarea şi am câştigat. Am fost puţin surprinsă, dar am câştigat. Sunt alte fundaţii foarte cunoscute în Cluj, dar a fost o oportunitate de care ne-am bucurat. Acum că suntem mai cunoscuţi, sperăm că şi alte persoane cu dizabilităţi care aud de noi să vină să încerce să vadă ce sporturi li se potrivesc. Avem nevoie de mai mulţi tineri. Toţi oamenii trebuie să ştie că dizabilitatea se poate întâmpla oricui. Spre exemplu, avem un tânăr care la 10-11 ani a pierdut un picior pentru că i s-a spus că are cancer şi trebuie să-i fie tăiat piciorul. Aşa a ajuns dintr-un sportiv olimpic, unul paralimpic. Acum la 13 ani face înot, face foarte bine şi merge mai departe. Deci nu sunt numai bătrâni care încep să practice sporturi paralimpice. Multe persoane gândesc că sportivii sau persoanele cu dizabilităţi s-au născut aşa, nu este adevărat. Aproape 60% dintre membrii noştri (55 de membri) au avut un accident şi restul s-au născut aşa. La 3 ani, la 5 ani, la 10 ani, la 14 ani, la 17 ani a fost un accident de maşină, a fost un accident oriunde, a fost o boală şi aşa a ajuns un sportiv paralimpic. Când se întâmplă asta, şi acesta e mesajul nostru, să nu se gândească că e gata viaţa, să vină să facă sport la Club Sportiv Lamont pentru că noi putem să-i arătam altă viaţă, putem să-l ajutăm să găsească un sport care să-i placă şi să deschidă altă uşă. Nu va fi la fel, dar altă uşă, care să poată să-i facă viaţa normală.

Alexandra Enăşoaie

Foto: Dan Bodea

Postaţi un comentariu