Poate că şi lui Dumnezeu îi place fotbalul!

„Se face o mănăstire pe teritoriul meu şi eu nu ştiu?” a spus atunci, Bartolomeu. În primă fază s-a creat nemulţumire şi confuzie. În 20 iulie 1999 s-a oficiat prima slujbă. Așa incepe povestea lui Ilie Lazăr, omul care iubeşte fotbalul şi biserica…

Un drum de ţară duce într-un loc parcă uitat de lume satul Cristorel. Maşini şi căruţe stau cuminţi, în lanţ, depla­sân­du-se, parcă, şi ele, smerite. Credincioşi sau mai puţin puţini cunoscători ai Sfintelor Taine, azi sunt împreună şi se lasă contopiţi, la unison, cu evlavie. În depărtare se vede micuţa mănăstire Sfântul Ilie şi Lazăr, tăcută, înconjurată de linişte. Aici e locul unde  „mama” natură se manifestă nestingherită, binecuvântată.  Este ora 9.30, două maici cântă în altarul de vară. Se citeşte acatistul Sfântului Ilie. Oamenii, sub umbrele, ascultă, cuvioşi cuvântul Domnului. E deja foarte cald, dar soarele dogoritor nu opreşte zecile de oameni să urce pe cărarea spre locul blagoslovit. „Am venit pentru gânduri bune pentru toţi”, Arghil din Chinteni. În biserica de lemn, la răcoare, lumea se roagă în genunchi. Doi preoţi spovedesc „păcătoşii”. Soba de teracotă din colţ e singura sursă de încălzire pe când va veni frigul. Pereţii din piatră cubică sunt goi, vreodată, acolo vor fi picturile cu chipurile sfinţilor, caracteristice unei biserici ortodoxe. Este ora 10.00, de pe deluşorul de lângă, dintr-un mic loc asemănător unui foişor, se bate toaca. Un sobor de 18 preoţi, în straie colorate, ies din biserică şi se intră, încolonaţi, în altarul de afară, să celebreze Sfânta Liturghie. Cântecul măicuţelor se aude în timp ce ei sărută, pe rând, icoana din mijlocul altarului. Fiecare colţisor de umbră din împrejurimi e ocupat, oameni, cai şi căruţe. Maşinile stau grupate pe lateral, lângă luminişul destinat tăierii lemnelor. Se aude, concomitent, sunetul clopotului şi cel al clopoţelelor de la gâtul unui cal ce trage o căruţă plină de enoriaşi. Un tractor stă, parcă abandonat, în pantă, lângă fântână. Sunt deja prezente câteva sute de oameni de toate vârstele, mulţi copii care se zbenguie de colo colo.

„Am venit aici să ne dea Dumnezeu sănătate, să putem umbla, şi vedere, şi cele bune câte-s tăte în lume. Am venit cu căruţa din Berind, cu un nepot”, spune Şumble Maria, 80 de ani. Are capul acoperit cu o pălărie de paie şi se ajută la mers, de un baston.

„Este un loc al rugăciunii, al pocăinţei, al unirii cu Dumnezeu, lui îi dăruim toată viaţa noastră. Asta însemnă monahismul: ne dăruim Lui toată viaţa, de bună voie, necondiţionat. Sunt cele trei voturi monahale: sărăcie de bunăvoie, ascultare necondiţionată şi castitate” – stareţa Parascheva Buculei.

Este ora 10.45. În pridvorul bisericii un bătrân leşină. Este stropit imediat cu apă sfinţită dintr-un butoi albastru şi îşi revine. La ora 12.00, cu aceeaşi lingură, din acelaşi pocal, credincioşii spovediţi primesc Sfânta Împărtăşanie. Apoi are loc sfinţirea icoanei donate mănăstirii, de către însuşi unicul său ctitor, Ilie Lazăr. În încheiere, Părintele arhimandrit Dumitru Cobzaru şi Părintele Siluan (părintele duhovnic al mănăstirii), rostesc căteva cuvinte mulţimii. „Ilie Tesviteanu l-a văzut pe Dumnezeu. Asta s-a întâmplat sub adiere de vânt lin. Vânt lin s-a revărsat deasupra noastră, aici, la Cristorel(…) Noi, preoţii, vindem ceea ce ni se cere de către cei care cumpără, dar datoria noastră este să-l propovăduim pe Dumnezeu”, spune arhimandritul.

Bucate alese pregătite de maici sunt servite la ospăţul unde participă preoţii prezenţi şi lumea invitată la hramul mănăstirii. Masa se încheie cu servirea colivei şi rugăciunea de final. Mesenii se împrăştie şi părăsesc, în mulţumire şi împăcare, mănăstirea. Părintele duhovnic se retrage în chilia sa din poieniţă. Se lasă, din nou, liniştea…

„În apropiere a fost o străveche mănăstire, la Berind, distrusă de tunurile generalului Bucov la 1760. Aici a reînviat tradiţia monahală şi a credinţei noastre strămoşeşti. Sfântul Ilie a avut un cuvânt faţă de contemporanii lui, care este valabil şi astăzi după aproape 3000 de ani. În vremea lui oamenii se îndepărtaseră de credinţa cea adevărată. A fost trimis de Dumnezeu să le spună de ce şchiopătează de ambele picioare. Ori noi ştim că nu se poate şchiopăta de ambele picioare, că te prăbuşeşti. Deci, dacă te îndepărtezi de Dumnezeu, te prăbuşeşti. Nu putem trăi departe şi fără Dumnezeu” – arhimandritul Dumitru Cobzaru

Antrenorul Nae Chişu l-a găsit, l-a format ca fotbalist, iar între 1989 şi 1992 s-a ridicat sub emblema celor de la CFR. Anul 1999 îl prinde ca fiind antrenor-jucător la U Cluj. Cu sânge de fotbalist şi suflet de creştin, Ilie Lazăr ridică din temelii Mănăstirea Sfinţii Ilie şi Lazăr în doar trei luni. „Ideea a fost să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce am reuşit eu să fac în fotbal. Am fost toată viaţa o persoană credinciosă. A fost o întâmplare, sora mea s-a căsătorit aici şi am venit şi eu mult pe aici. A fost o transpunere în realitate a exprimării fotbalistite din teren. Proiectul a însemnat o implicare totală. Am avut curaj, dorinţă şi credinţă. Pe vremea aceea nu aveam conştiinţa păcatului care trebuie «spălat», apoi mi-am dat seama de asta. Nu mă consider sfânt. Credinţa este acel liant care duce societatea spre bine. Am încercat să urmez binele şi să-l înfăptuiesc. Societatea tinde spre distrugerea valorilor şi a credinţei. Într-una din seri alergam prin zona respectivă şi am zis că aceasta e locul potrivit, «Tocaia». Am avut multe ispite să renunţ, în perioada aceea a plouat non-stop, drum plin de noroi, nu puteai să ajungi acolo decât cu tractoare mari. Am avut mari cheltuieli. În mod normal ar fi trebuit să procedez aşa: terenul să fie donat, apoi sfinţit locul, aprobat un proiect, apoi construcţia. Eu am luat-o de la coadă la cap. Este exact modelul mănăstirii din Târgu-Lăpuş, în formă de cruce, cu o capacitate de 200 de oameni, înaltă de 15 m. Înaltul Bartolomeu în 19 iulie a aflat că e gata o mănăstire şi să trimită pe cineva să o sfinşească. „Se face o mănăstire pe teritoriul meu şi eu nu ştiu?” a spus atunci, Bartolomeu. În primă fază s-a creat nemulţumire şi confuzie. În 20 iulie 1999 s-a oficiat prima slujbă. Este unicat: la 13 iunie 2000, la Sf. Sinod, s-a aprobat mănăstire de sine stătătoare cu hramul Sfinţii Ilie şi Lazăr. Asta a fost dorinţa mea şi Bartolomeu a acceptat şi a trecut cu vederea că nu am respectat regulile. În mod normal, hramul mănăstirilor este stabilit de preoţi.”, spune ctitorul

„Omul vine aici, se simte bine şi găseşte vindecare sufletească. Fiecare cotizează cu cât consideră din puţinul care îl are. Nu am date exacte, dar ştiu că nu există stagnare, credincioşii sunt recunoscători. Mănăstirea nu e o afacere, e o înţelegere cu Dumnezeu, nu am vreun beneficiu material, doar sufletesc şi asta îmi e de ajuns” – Ilie Lazăr

La început a fost Părintele Maxim, venit din Moldova cu câteva măicuţe, dar numai una, două erau măicuţe, restul erau fete de liceu, fugite de acasă. A fost scandal în sat, după două fete au venit părinţii să le ia acasă. Înaltul l-a eliberat pe Maxim şi l-a adus pe părintele Andrei cu obşte de călugări. Din 2006 a venit stareţa Parascheva cu soborul de nouă măicuţe şi gestionează cele 17 ha de teren. Se descurcă singure din agricultură şi din ţesut. De anul trecut, izvorul de unde se alimentau cu apă a secat din cauza secetei, de atunci îşi aduc apă din Cluj cu cisterna.

Cetăţean de onoare în comuna Aşchileu, în prezent, Ilie Lazăr este profesor de sport la Seminarul Teologic Ortodox şi deţine un mic club sportiv unde antrenează o grupă de copii. „Între 2008 şi 2009 am fost director sportiv la U Cluj. Mi-am făcut acum o cerere pentru ca să antrenez grupa 2005 de la U Cluj. Să văd acum, cu noua conducere. Dacă nu fac fotbalişti din ei, fac un pariu cu viaţa, dau tot ce am. Iubesc sportul ăsta, cred că-l prea iubesc”, spune el.


Publicitate

Postaţi un comentariu