Evreii clujeni. Memoria durerii

Camera de gazare de la lagărul din Auschwitz – Birkenau. Se estimează că peste 1 milion de bărbaţi, femei, copii au fost exterminaţi. Peste 90% au fost evrei.

Comunitatea Evreilor din Cluj-Napoca sărbătoreşte,  în aceste zile, 125 de ani de la inaugurarea sinagogii neologe  de rit occidental (astăzi Templul Memorial al Deportaţilor) şi 65 de ani de la reconstrucţia Templului, distrus la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Evenimentul este marcat de prezenţa unei delegaţii din partea conducerii Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, ai cărei membri vor susţine, la Cluj, conferinţe pe tema istoriei evreimii clujene. Alături de diplomaţi din Israel şi Ungaria, la serviciul religios a fost prezent şi Înaltpreasfinţitul Andrei, mitroplitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului.

Cu o istorie zbu­ciuma­tă „Templul Memo­rial al De­portaţilor” din Cluj adăposteşte astăzi unica sinagogă în funcţiune a comunităţii din Cluj şi este printre singurele reclădite după cel de-al doilea Război Mondial. În România astăzi există 80 de sinagogi, unele dintre ele funcţionale, altele mai puţin. „Toată lumea ştie prin ce calvar, prin ce încercare şi prin ce suplicii a trecut comunitatea evreiască, ori astăzi, la un soroc de 65 de ani de când s-a restaurat, refăcut acest templu, iată comunitatea evreiască din Cluj a invitat aici o sumedenie de confraţi ai dânşilor şi notabilităţi ca să participe la această aniversare şi atunci noi am răspuns cu drag la această invitaţie”, a declarat ÎPS Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramuresului şi Sălajului. „Este o reinaugurare a unei sinagogi care a fost reclădită într-o perioadă foarte grea. Oameni care s-au reîntors din Holocaust, abia reîncepuseră să îşi refacă viaţa şi care a fost pentru ei printre priorităţile? Să-şi refacă lăcaşul de cult. E emoţionant, e zguduitor ştim cât de grele au fost condiţiile în acei ani când a reveni la o existenţă normală a fost un efort peste puterile fiecăruia”, a precizat rabinul Rafael Schafer. Acesta şi-a amintit că, încă din copilărie, cunoaşte Clujul şi se bucură să revină în Cluj. „Co­munităţile evreieşti sunt unite cum nu au fost niciodată. O Federaţie avem doar de 75 de ani. Multe comunităţi au devenit foarte mici şi au nevoie de ajutor financiar sau organizatoric. Faptul că suntem atât de puţini ne face să fim foarte uniţi. Pentru mine asta înseamnă foarte multe călătorii”, a mai spus rabinul Rafael Schafer.

„A fost reclădită de oameni care s-au întors fără nimic în mână. Existenţa lor fusese întreruptă,  dezrădăcinată. Din puţinul pe care l-au avut au ridicat clădirea” – Rafael Schafer, rabin

Templul care astăzi găzduieşte serviciile religioase ale comunităţii evreieşti clujene a fost transformat în depozit de trupele naziste după ocuparea Ungariei, a fost bombardat în iunie 1944 şi reconstruit în perioada anilor 1946-1947. „A fost reclădit de oameni care s-au întors fără nimic în mână. Existenţa lor fusese întreruptă, dezrădăcinată. Din puţinul pe care l-au avut, au ridicat clădirea, ca urmare a colectei publice iniţiate de Rabinul-Şef al României de atunci, Alexandru Şafran. În spatele tuturor organizaţiilor stau oameni. Aşa cum acest templu a stat pe picioare până acum, avem speranţa că va purta şi în continuare memoria deportaţilor din Holocaust”, a spus rabinul Rafael Schafer. „Este o comunitate unită, mică dar feroce. În momentul de faţă, membri înscrişi avem 118, nu toţi sunt evrei, dar sunt evrei înscrişi care plătesc cotizaţie. Sunt membrii de familie şi copii, avem şi câţiva simpatizanţi. Avem enoriaşi care sunt asistaţii noştri, care au suferit în timpul Răboiului Avem peste 60 de astfel de enoriaşi. Probleme avem cu întreţinerea proprietăţilor noastre, care sunt date în chirie şi din care trăieşte comunitatea”, afirmă Robert Schwartz, preşedintele Comunităţii Evreieşti din Cluj-Napoca. La evenimentul aniversar a fost dezvelită şi placa memorială în amintirea împlinirii a 125 de ani de la sfinţirea templului. Astăzi, eveni­mentele continuă cu o sesiune de comunicări sub genericul „File din istoria Evreimii Clujene”, unde vor fi prezenţi profesori universitari din Israel, Franţa, SUA şi România. Printre invitaţi se numără: dr. Lucian Zeev Herşovici din Ierusalim, dr. Raphael Vago din Tel Aviv, prof. dr Carol Iancu, din Montpellier, Franţa, dr. Lya Benjamin din Bucureşti sau dr. Hary Kuller din Bucureşti. Aceştia, dar şi alţi invitaţi din ţară şi din străinătate, vor vorbi despre construcţia sinagogii din Cluj în contextul consolidării mişcării neologe din Transilvania, despre lumea evreiască la 1887 sau iarna violenţelor antisemite la Cluj şi Oradea în 1927.

GHETOUL DIN CLUJ
„Arbeit Macht Frei”

Magda Mozes Herzberger s-a născut la 20 februarie 1926, la Cluj. La vârsta de 18 ani se vede alături de sute de evrei izolată în ghetoul ce tocmai se înfiinţase în Cluj. Ghetoul din Cluj (Kolozsvár Ghetto) a fost, de fapt, locul de adunare si plecare organizată a evreilor transilvăneni. Aici, la Fabrica de cărămidă, au fost concentraţi cca.18.000 de evrei din toate oraşele şi satele Clujului. Totul era improvizat,   având în vedere că dormitoarele erau de fapt barăcile unde se uscau înainte cărămizile. În dimineaţa zilei de 28 mai 1944, se formează obişnuitul careu din curtea fabricii. Se strigă o listă cu cei care vor părăsi ghetoul. Magda Mozes Herzberger se aude cu voce tare, Magda aproape că leşină, bucurie, teamă nici ea nu ştie, se gândeşte doar că va scăpa din ghetou. Era prea tânără să-şi închipuie că trenul vieţii, odată plecat din Cluj, o va purta la lagărul morţii din Auschwitz, a cărui intrare era străjuită de uriaşa inscripţie: „Arbeit Macht Frei”, „Munca te eliberează” (A.P.)

Elisabeta Freundlich, condamnată la viaţă

O clujeancă, Elisabeta Freundlich, este una dintre puţinele supravieţuitoare ale atrocităţilor celui de-al doilea Război Mondial. Ea locuieşte în centrul oraşului, în aceeaşi clădire, încă din 1960. Trăieşte cu amintirea acelor zile şi cu gândul la cei doi copii plecaţi în Canada, duşmănind civilizaţia în general pentru „relele” pe care le-a adus. Deşi nu scapă de amintiri nicio clipă, în cei peste 60 de ani de când a revenit în ţară, doamna Eliza a încercat să îşi răspândească povestea şi astăzi este printre puţinii martori ai acelor vremuri. A fost plecată de patru ori în America şi o dată în Israel, unde a stat şase săptămâni. De fiecare dată a găsit un mod de a-şi scuza asupritorii, deşi istoria a confirmat că orice apel pentru exterminarea unui stat sau a unui popor este inacceptabil. În fiecare an, ziua de 27 ianuarie, când în toată lumea se comemorează victimele Holocaustului este o zi de jale pentru doamna Eliza. „Ce altceva să reprezinte când eu am pierdut tot şi toate şi viaţa nu s-a refăcut niciodată. Amintirea nu se poate uita. Şase fraţi am fost şi acum sunt singură. Neamuri nu mai am deloc, mai am o familie a căror fiică a făcut facultatea aici şi a stat cinci ani la Cluj şi eu am ocrotit-o. Zice o zicătoare: «Veşmintele evreilor nu au buzunar. Sunt din pânza cea mai ordinară». Mai târziu s-a completat cu «Sicriul n-are portbagaj». Asta mi-a fost sortit. Am fost condamnată la viaţă. Prin ce încercări am trecut, asta nu se poate crede. Nu credeam eu că sunt. Să ţină SS-istul mâna pe baionetă să mă împuşte? Şi s-a răzgândit”.

În 1940, Satu Mare, oraşul din care este originară Eliza Freundlich, avea 40.000 de suflete, din care 14.000 erau evrei. „Neamul meu nu a ieşit niciodată din judeţ, numai când ne-au scos. Părintele meu a avut un magazin de engros şi en-detail de fier şi coloniale, în Casa Albă, în centrul lui Satu Mare. Acolo a lucrat până în ’42, când l-au închis. I-au revocat activitatea. Verbal au venit şi i-au spus că nu mai există firma”, îşi aminteşte doamna Eliza. Aceasta a fost deportată împreună cu familia în anul 1944, la Auschwitz-Birkenau. „Condiţiile erau de nedescris la Auschwitz. Noaptea îngheţa apa şi în cursul zilei leşinam de căldură. Nu era program de muncă. Te scula cu noaptea în cap, te hărţuia şi te chinuia. Dacă lor li se părea că te uitai strâmb, luau biciul şi te biciuiau. Asta era distracţie zilnică pentru ei. Făceau abuzuri extraordinare, deşi nu li se ordona. Se stingea lumina şi se aprindea. Noaptea, dacă se plictiseau, dădeau drumul la lumină şi începeau distracţia cu bătăi”, descrie doamna Eliza atrocităţile prin care a trecut, alături de sora ei mai mică Irina.

Comunitatea mozaică din Cluj, o lecție despre supraviețuire/ Foto: Alexandru Bogdan Pop

Comunitatea mozaică din Cluj, o lecție despre supraviețuire/ Foto: Alexandru Bogdan Pop

Ambii părinţii i-au fost gazaţi în acele zile, la vârsta de 56 de ani. După şase săptămâni petrecuţi la Auschwitz, doamna Eliza şi sora ei au fost selectate într-un lagăr de lucru din landul  Württemberg, la 40 de kilometri depărtare de Stuttgart. Acolo, timp de un an au lucrat într-o fabrică de muniţie, transformată astfel dintr-o fabrică de metal preţios. „Numai tineri au fost selectaţi pentru lagărul de muncă. Cine nu a căzut la Auschwitz şi între timp s-a îmbolnăvit, l-au scos şi l-au exterminat fără milă. În fabrică pot să zic că a fost mai civilizat decât pe câmp, unde erau puşi la munci grele şi murdare. De mâncat nu era aproape nimic. Din cei care am fost la fabrica de muniţie, eu am lucrat la cea mai importantă: FAU 2, adică ultima muniţie cu care ei sperau să câştige războiul şi să cucerească America. Am avut două ajutoare, eu eram calificată, ei nu. Fiecare zece deţinuţi aveau un meşter, care era din fabrica de metale preţioase. Eu am avut un meşter foarte bun. Aveam o normă de îndeplinit şi îmi tot spunea nu te grăbi, ai grijă. Ne dădeau nişte murdării, nu mâncare, de batjocură. Ferească Dumnezeu! Lucram la o maşină extraordinar de evoluată, cu trei braţe. Şi odată s-a deşurubat. Am avut materia primă, eu puneam sub presă şi am presat şi lua forme. S-a deşurubat presa şi era aproape să rămân fără mână. Foarte mulţi au rămas fără mâini.

Una dintre amintirile dureroase încă prezente în mintea Elizei Freundlich este cea legată de noaptea de Crăciun. „Lucram şi de Crăciun şi, în noaptea de Crăciun, meşterul a plâns şi a spus că niciodată nu putem fi pedepsiţi pe merit dacă în Sfânta noapte de Crăciun noi stăm la maşini. Avea 70 de ani, cu părul alb. În ziua de Crăciun, şeful lagărului, fiind plictisit, ce să facă – era foarte uşor să ţii captive nişte fiinţe neapărate – ne-a dirijat să cântăm cântece de Crăciun. Ne-au pus în formă de „L” nenorociţii şi el stătea în bucătăria încălzită, aşa de frumoasă, cu veselă şi inox. Stătea în bucătărie la geam. I-a spus unei cântăreţe din Polonia, soprană la Opera din Varşovia, să cânte arii din „Evreica” şi îi ieşeau aburi din gură. Nouă ne-a zis să cântăm colinde. Eu nu am cântat. Eu totdeauna am căutat să stau în spatele surorii mele. Ea nu era aşa descurcăreaţă ca mine. I-am spus stai în faţă, unde te duci tu, chiar şi la cuptor, vin după tine. De la ea nu am putut să pretind asta. Venea în control şeful, unul mărunt şi foarte afurisit, şi mergea între rânduri şi s-a oprit la mine şi a văzut că eu nu cânt. Şi mi-a poruncit să cânt, tot mai aproape venea şi a dat cu spatele în sora mea, era o zăpadă până la genunchi. Şi tot mai aproape îmi zicea «Singen, Singen», dar nici de gând nu am avut. A pus mâna pe baionetă şi era aşa roşu de mânie. Eu am crezut imediat că mă împuşcă şi s-a terminat, dar de cântat nu am cântat. A plecat. Eu nu o numesc minune, ci condamnare la viaţă. Pentru mai puţin m-a biciuit, a spus că mă uit obraznic. Erau turbaţi. M-a lăsat în viaţă. În cap îmi spuneam că îmi pare rău de sora mea şi că imediat zăpada asta va fi roşie de sângele meu».

În luna aprilie a anului 1944 Eliza Freundlich a fost eliberată. „Auschwitz a fost eliberat de ruşi în luna ianuarie, atunci le-au deschis porţile, din ce am auzit. Nemţii nu au făcut lagăre în teritoriul german, numai în Polonia. Pe mine m-au eliberat americanii din lagărul de muncă în luna aprilie. Eram cu sora mea. Muncitorii din fabrică erau nevoiţi să satisfacă 12 ore de muncă, iar că să ajungă din nou în lagăr, care se afla undeva în capătul oraşului, mergeam pe drumurile alăturate, pentru a nu fi văzuţi. La sfîrşit s-a terminat materia primă în fabrică şi ne-au dus şi ne-au purtat în toate părţile, ne-au împărţit şi ne-au băgat în vagoane, unde era o bancă cu patru SS-işti, iar pe noi ne-au împărţit în pachet, unul peste altul. Au spus că astea sînt saci de hîrtie, pentru că, e adevărat, nu este crematoriu, dar un glonţ este, vă băgaţi în saci şi vi se termină zilele. Acesta a fost planul, ultima poruncă a lui Goring, că să nu rămînă niciun supravieţuitor. Şi în 30 aprilie a trecut armata americană şi ne-au eliberat”, povesteşte Eliza Freundlich despre momentul eliberării.

Acum purtam şi eu stea galbenă! M-am cutremurat. Steaua galbenă era o bucată de pânză de culoare galbenă, de 10 cm. pe 10 cm., de forma stelei evreieşti, steaua lui David cu şase colţuri. Era obligatoriu să o coasem pe haină, pe piept, în dreptul inimii. În vagonul ce ducea la Auschwitz erau două găleţi, una cu apă şi una pentru nevoi. Şi acolo, în vagon, care cum a putut, trecând cu greu peste ceilalţi, s-a dus la găleată şi şi-a făcut nevoile. – Leopold Schobel, deţinut A-13221,  născut în com. Daneş, Mureş

Text: Adrian Pop, Cristina Beligăr


Publicitate

Postaţi un comentariu