„Credinţa coboară de la cer la pământ”

Teologul Radu Preda

A ajuns cumva Biserica o instituţie printre altele? Are un plan de încasări, asemeni ANAF? Se consumă viaţa parohială sau eparhială în procesul de încasare a banilor pentru proiecte faraonice şi, din păcate, de enorm prost gust? Sunt credincioşii (dar şi preoţii) reduşi la statutul unor simpli „contribuabili”?

Un recent sondaj IRES ne arată că, după trei ani de criză economică şi  câteva convulsii politice, românii s-au schimbat. Sunt tot mai sceptici faţă de instituţiile statului, dar mai încrezători în propriile forţe. În topul încrederii lor se află acum agricultorii (82%),   muncitorii (80%), dar şi militarii sau internetul. Dacă altădată pe primul loc în preferinţele lor se afla biserica, acum se pare că mai există şi alte valori de sprijin. Românii au devenit mai pragmatici, mai preocupaţi de traiul de zi cu zi şi, poate, mai sceptici faţă de instituţii în general, preferând să privescă cu încredere spre profesiile de care depinde viaţa lor cotidiană. Am încercat să aflăm, împreună cu teologul clujean Radu Preda, ce anume i-ar putea îndepărta pe oameni de Biserică, instituţia care a tronat peste societatea românească plină de incertitudini şi convulsii şi care ar fi calea de urmat spre o societate prosperă şi morală. Pentru că este, aşa cum va spune teologul Radu Preda, cel puţin paradoxal să avem cel mai religios, dar şi cel mai corupt popor din Europa.

Aşadar, domnule profesor, cum putem explica fenomenul, ce anume îi  determină pe români ca după 20 de ani în care se grăbeau să răspundă în toate sondajele că cea mai mare încredere o au în Biserică şi cam atât, acum lucrurile să se nuanţeze şi atenţia lor să se îndrepte spre agricultori şi muncitori?
La urma urmelor, cultul şi cultura, celebrarea liturgică şi cultivarea pământului nu sunt valori înrudite doar etimologic. Iar sondajele, trebuie să o recunoaştem, nu epuizează realitatea. O ştiu foarte bine însăşi sociologii care derulează astfel de anchete. Ceea ce este, pentru mine, cu adevărat relevant rezidă în faptul că încrederea Bisericii se dovedeşte, cu adevărat, mai fluctuantă în ultimii ani decât a fost, de pildă, cazul în deceniul nouă al secolului trecut sau în primii ani după 2000. Păstrând aşadar rezerva necesară faţă de cifre, procesul unei eroziuni a percepţiei publice a Bisericii, fie ea majoritară sau vorbind în general, adică referindu-ne la cultele religioase în ansamblu, este un fapt de care ar fi bine să ţinem seama. Sigur, nu pot trece cu vederea o explicaţie pe care am tot dat-o în ultimii ani, mai ales la întrebările colegilor mei din străinătate, în legătură cu încrederea maximă în Biserică (aici, generic vorbind): plasarea instituţiei religioase mult în faţa celor politice şi administrative este un indiciu al slăbiciunii sistemului democratic pe care, de mai bine de două decenii, România se străduieşte să îl construiască. Altfel spus, nu aş interpreta încrederea de ieri şi de azi, mai mare sau mai mică, în Biserică în termeni triumfalişti. Dimpotrivă.

În fond, cum se pot schimba sentimentele unui popor faţă de principala instituţie a unei comunităţi, faţă de biserică?
Nu este vorba aici despre pierderea încrederii în Biserică (rămânem la acelaşi sens general), ci mai curând despre împărţirea acestei încrederi pe mai multe categorii, profesionale sau instituţionale, învecinate ca valori şi orientare, de la ţărani la SMURD. Dacă ar fi fost în mod real o „pierdere”, ea ar fi trebuit să fie încasată drept „câştig” la alte segmente complet diferite. De pildă, ar fi fost de aşteptat ca Parlamentul sau clasa politică să se bucure de un bonus, de o creştere. Or, nu este deloc cazul.

Sunteţi un teolog implicat în viaţa comunităţii pastorale, le predaţi viitorilor preoţi noua disciplină a teologiei sociale ortodoxe, ce i-aţi sfătui să facă pentru ca biserica să-şi păstreze locul ei printre speranţele oamenilor?
Înainte de orice, să ţină cont de Evanghelie! Dacă ar fi să citim traseul istoric al Mântuitorului Hristos din perspectivă sociologică, atunci El a avut cea mai sugestivă „carieră” cu putinţă. A început „modest”, în anonimatul şi precaritatea staulului din Betleem, cucerind treptat încrederea şi admiraţia contemporanilor. Punctul maxim a fost intrarea în Ierusalim care a fost, la rigoare, şi momentul de confuzie absolută. În timp ce El ducea la capăt un plan mântuitor în sens spiritual, poporul Îl vedea ca salvator politic, adică în stare să curme dominaţia romană. Din această suprapunere de planuri se vor hrăni la început speranţa şi apoi dezamăgirea. Cum eliberarea de păcate nu a putut fi tradusă integral politic, mesajul Lui a sunat unora, iar nu puţini, ca o imensă păcăleală. Se simţeau trădaţi în aşteptările lor imediate, de unde şi furia în timpul procesului. Nu atât factorul religios explicit – acuza adusă lui Hristos de farisei şi cărturari că S-a declarat Fiul lui Dumnezeu –, cât mai ales cel politic implicit, că nu a corespuns portretului unui Mesia civic, avea să cântărească în balanţă. Asta explică de ce, la capătul crucii, nu au pus inscripţia teologică, Fiu al lui Dumnezeu, ci tocmai cea politică, Rege al iudeilor: INRI = Iesus Nazarenus, Rex Iudaeorum. Ce înseamnă toate acestea? Că raportul dintre viaţa bisericească şi cea social-politică trebuie să se articuleze în termenii realismului şi ai discernământului. Cu alte cuvinte, legat de sondajul de la care au plecat întrebările dumneavoastră, fără să supraevaluăm semnalele pe care le primim, inclusiv prin intermediul anchetelor sociologice, nu mai puţin adevărat este că avem obligaţia să le citim cu rigoare. Aceasta înseamnă, dincolo de orice tendinţă izolaţionistă, că trebuie să fim pregătiţi să înţelegem, să învăţăm şi să tragem consecinţele de rigoare.

Dar pe capii Bisericii ce i-aţi îndemna să facă pentru a consolida încrederea oamenilor în această instituţie? Ce vi se pare că ar trebui schimbat…?
În situaţia în care mi-aş permite să formulez sfaturi pentru ierarhia Bisericii mele, aş avea în vedere nu atât un nivel statistic de încredere din trecut sau chiar din prezent, cât mai ales credibilitatea din viitor. Iar aici ar fi multe de spus. Înainte de toate, accentul din ce în ce mai evident pus pe aspectul administrativ-managerial al Bisericii Ortodoxe din România reprezintă un consistent semn de întrebare. A ajuns cumva Biserica o instituţie printre altele? Are un plan de încasări, asemeni ANAF? Se consumă viaţa parohială sau eparhială în procesul de încasare a banilor pentru proiecte faraonice şi, din păcate, de enorm prost gust? Sunt credincioşii (dar şi preoţii) reduşi la statutul unor simpli „contribuabili”? De răspunsul la aceste întrebări depinde decisiv profilul social-teologic de mâine al Bisericii noastre. Apoi, legat de agenda publică, marcată de răsturnări de proporţii şi de crize pe măsură, faptul că Biserica majoritară cultivă o tăcere asurzitoare nu poate decât să adâncească percepţia asupra unei structuri care doar profită de istorie, dar care este fundamental incapabilă să o interogheze critic, să îşi exercite cu alte cuvinte funcţia profetică. Una peste alta, oricât am ocoli confruntarea cu semnele vremii, este din ce în ce mai evident că încrederea într-o comunitate de credinţă depinde esenţial de modul în care aceasta se manifestă inclusiv în calitatea ei de comunitate de valori traductibile cotidian. Alt­minteri, mă văd nevoit să mă întorc la întrebarea, deloc agresivă sau subversivă, a unui episcop german care, inocent, mă chestiona cum se explică faptul că ţări majoritar religioase sunt şi majoritar corupte.

 


Publicitate

Postaţi un comentariu