Atunci când nimeni nu-ţi mai dă vreo şansă vine norocul

Sara are 6 ani şi când te apropii de ea se restrânge spre sine ca floarea aceea sensibilă, mimoza. Te lasă pe mal şi plonjează în universul ei. Cu degetele-i mici care se împleticesc ia fragmente dintr-un puzzle şi le aşează nesigură pe modelul de alături. Parcă de pe acum ar vrea să-şi reconstruiască viaţa din bucăţile pe care soarta i le-a aruncat în braţe. Când o întrebi ce vrea să ajungă când o să fie mare, răspunde şoptit: “balerină”. Şi mai repetă de 3-4 ori cuvântul-vis, tot mai stins, ca un ecou. Deocamdată, visul său şi-l şlefuieşte pe băncuţele Centrului de zi “Univers Kids”, unde Sara şi alţi copii cu vârste între 6 şi 14 ani beneficiază de un program after school. Asta, pentru a încerca să ţină pasul cu colegii lor de şcoală, fiindcă, din diferite motive, în special materiale, la ceea ce s-ar numi casele lor nu au condiţii propice învăţării.

O familie cu mulţi taţi şi multe mame

Împreună cu sora ei, Rahela, Sara vine zilnic la centru, după orele ei de la şcoală, unde ea şi ceilalţi sunt ajutaţi să-şi facă temele, dar unde se mai şi joacă, în atelierele de desen, pictură, muzică şi dans.

Pentru că Sara n-a revenit din universal ei, sora sa, Rahela, de 9 ani, o suplineşte. Vorbeşte calm, cu o voce caldă şi te priveşte cu doi ochi mari care transmit parcă o maturitate precoce. “Aici (nr.la centru) e frumos, îmi place, ne facem temele şi după aceea ne jucăm. La şcoală, cel mai mult îmi place civica. Mi-ar placea să mă fac doctoriţă de copii. Sara vrea să se facă balerina, acasă dansează tot timpul. Locuim pe strada Stephenson şi suntem acolo o mare familie, mai multe mame, mai multi taţi şi copii. Mama lucrează la un fast-food, tata în construcţii. Acasă ieşim pe stradă şi ne jucăm ascunsa. Ne-am făcut şi un balansoar acasă, noi singuri, din scanduri”.

Fără mamă şi cu mulţi fraţi

Poate că, măcar din punct de vedere afectiv, Sara şi Rahela sunt norocoase într-un fel, pentru că undeva au tată şi mamă. Chiar mai mulţi taţi şi mai multe mame, cum spune Rahela.

Dar, printre cei de la centru sunt şi copii care nu spun nimănui mamă, pentru că cea care le-a dat viaţă s-a prăpădit. Dani are 14 ani şi e un astfel de exemplu. El şi trei fraţi stau împreună la bunici. Dar mai are o soră de 24 de ani. Şi mai are încă una, mai mică, numai după mamă. Şi mai are încă vreo patru fraţi împărştiaţi care pe unde şi de care nici nu ştie nimic. Când mama lor trăia au stat o vreme prin Valea Pomilor, într-o improvizaţie de casă, fără uşi, fără geamuri şi poate că nici Dumnezeu nu mai era pe acolo. Făceau foc cu lemne în mijlocul camerei ca să se încalzească, desi atunci căldura maternă îi ferea de tot frigul din lume. Acum, mama lor, Persida, s-a prăpădit şi dorul acela mistuitor pe care i-l poartă, Dani şi l-a tatuat pe mână, cu numele ei. Vorbeşte cald, cursiv, tot timpul cu zâmbetul pe buze, dar licăririle din ochii aceia umezi îi trădează durerea şi dorul după mama sa: “Mi-am făcut tauajul în urmă cu doi ani, dupa ce a murit mama. Mi-e dor de ea. Când am stat cu mama în Valea Pomilor, o ajutam şi mergeam să aducem lemne din pădure, era zăpada până la genunchi si noi umblam desculţi. Tot ce mâncam era mămăligă goală. Bunica nu o suporta pe mama. Când am plecat, am vândut o combină muzicală şi din banii ăia ne-am făcut casa, cu lemne, balegă şi noroi. Îmi aduc aminte că după mai multă vreme, eram atunci la şcoala de acolo, într-o zi, pe la ora 12, a venit bunica după noi să ne ia. Mama murise. Când am aflat nici nu ne-a venit să credem. Nici n-am fost la înmormântare sau la priveghi pentru că nu am avut în ziua aia bani, n-am avut nimica, nici ce pune pe masă, n-am avut nimica. Pe sora mea mică ştiu ca a luat-o statul, n-am mai văzut-o de atunci, avea un an, acum nici nu ştiu unde este. Ştiu doar că o cheamă Ada Roxana. De noi are grijă bunica bolnavă, si de bunicul. Dupa ce venim de la şcoală o ajutăm pe bunica, tăiem lemne, cărăm apă de afară. Locuim cu toţii într-o casă cu o cameră şi o bucatarie. Alocaţia o dăm la bunica să ne ia mâncare. Mai avem un ajutor de 24 de lei pe lună, din care ne ia haine. Sora mea de 16 ani ne face de mâncare, ne spală hainele”.

Poate la fel ca toţi copiii de la centru, şi Dani are un vis pentru când o să fie mai mare: “Aş vrea să mă fac fotbalist. Dar după ce termin clasa a VIII-a, vreau să mă duc în continuare la şcoală şi să mă fac şofer. La şcoală îmi place matematica si educaţia fizică”.

De altfel, pasiunea pentru fotbal era trădată şi de echipamentul sportiv cu care este îmbrăcat. Are pe el un tricou cu Chelsea, dar este sub acoperire. Cu un zâmbet ştrengăresc îşi ridică tricoul echipei străine şi lasă să se vadă un alt trocou, cu culorile Stelei: “Ţin cu Steaua. Azi am jucat fotbal la şcoală contra echipei şcolii pentru surzi şi am marcat trei goluri”. De golurile din sufletul său nu mai zice nimic decât dacă îl întrebi: “Mi-e dor de mama”.

Copii neîndrumaţi de nimeni

“E greu să lucrezi cu ei, dar satisfacţiile apar în timp. Copiii nu ştiu anumite lucruri, nu ştiu paşii în viaţă, nu sunt îndrumaţi de nimeni. Talent au toţi în ceva. Facem jocuri care dezvoltă imaginaţia, îndemânarea, gândirea. O fetiţă mi-a făcut un puzzle de 100 de piese într-un timp foarte scurt. Toţi au situaţii dificile acasă, dar să închid uşa, să nu mă audă, că nu le place”, Lia, cadru didactic

Sunt copii buni, dar care n-au condiţii acasă

“Universe Kids este un proiect pe fonduri europene. Este de fapt un centru de zi pentru copii din familii defavorizate, de tip after school. Ideea proiectului nostru a pornit de la faptul că sunt foarte multi copii care sunt foarte buni la învăţătură, doar că provin din familii unde părinţii sunt analfabeţi, n-au un loc de muncă stabil sau n-au deloc. Şi dacă aceşti copii totuşi au o şansă şi capacitatea să înveţe şi îşi doresc să primească educaţie, poate putem să facem ceva pentru ei, sa-i ajutam. Avem un copil care mi-a spus că sunt şase fraţi şi că toţi copiii de pe stradă se întâlnesc într-o baracă să îşi facă temele acolo. Mulţi părinţi nu sunt interesaţi de viaţa copiilor lor. Mai sunt aici şi copii care, din cauza anturajului, familiei, au fost exmatriculaţi o dată, de două ori, din diferite şcoli şi acum nici o şcoala nu-i mai vrea. Au ajuns la Şcoala Specială, dar acolo nu au curricula de şcoală normală. Luni, miercuri şi joi vrem să facem lecţii cu ei, iar marţi şi joi ne-am propus să facem diferite activităţi cu ei, dans, sa-i ducem la muzee, diverse. Se ocupă două cadre didactice şi încă un domn care ţine legătura cu comunităţile de unde provin copiii. Acum căutam voluntari, că până în luna decembrie pot să ma autofinanţez, dar mai departe va fi foarte greu. De aceea căutăm acum voluntari pe care să-i formăm şi să ne ajute în continuare. Eu mi-aş dori să avem mult mai mulţi copii, dar şi un spaţiu mai mare; spaţiul de aici îl avem sigur tot până în decembrie”, Raluca Selescu, coordonator proiect.

Încă o şansă

11 invitaţi, 11 minute, 11 poveşti. Sau 11 oameni au la dispoziţie 11 minute pentru a-şi povesti viaţa, pentru a motiva, a inspira şi a face, totodată, o faptă bună pentru comunitate. Cea de a 4-a ediţie a conferinţei 11even Experiences de la Cluj va avea loc sâmbăta 21 noiembrie 2015, de la ora 11.00, la Cinema Victoria. Evenimentul susţine Centrul de zi pentru copii ”Universe Kids” din Cluj-Napoca unde, în prezent, sunt înscrişi 24 de copii, cu vârste cuprinse între 6 şi 14 ani.

 


Publicitate

Postaţi un comentariu