Arhitectul Szabolcs Guttmann: „Nu trebuie să aşteptăm un război ca să facem tabula rasa oraşul”

Szabolcs Istvan Guttmann, preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România Filiala Transilvania/Foto: Dan Bodea

Deşi oraşe transilvănene precum Alba Iulia sau Sibiu au făcut mari paşi în ultimii ani în a se alătura „trendului” european al statuilor, în Cluj-Napoca lucrurile par să stea pe loc. Despre situaţia actuală a statuilor în peisajul urban clujean, Transilvania Reporter a stat de vorbă cu Szabolcs Istvan Guttmann, preşedinte al Ordinului Arhitecților din România, filiala Transilvania.

Reporter: Pe când în scena urbană a Clujului vor apărea statui „prietenoase” care să interacţioneze cu noi, cei care le privim?

Szabolcs Guttmann: Deocamdată la Cluj avem personalităţi înşiruite într-un parc monumental fără nicio legătură între ele şi fără nicio legătură cu cel care se plimbă. De fapt este tot o moştenire a unor idei de a amplasa un monument intangibil, încă din aceeaşi perioadă de unde se nasc ecvestrele imense: poţi să te uiţi la ele dar nu sunt gândite să existe o interconectare cu cel care le priveşte. Pentru asta trebuie să scoţi piedestalul, trebuie să ajungi cu piesa pe sol, sau pe bancă. Alba Iulia este exemplul perfect fezabil pentru aşa ceva. Clujul are personalităţi la diferite dimensiuni fără conectare cu citadinul. Din păcate, în ultimii 20 de ani am văzut că a fost doar o efervescenţă de a pune statui de dragul statuii fără contextul urban. Alba Iulia a făcut un pas mare înainte cu statuile „prietenoase” de bronz din Cetate, însă acolo lipseşte o anume spiritualitate care ar mai trebui conectată.

R: În majoritatea oraşelor europene a existat un întreg context prin care s-a ajuns la ceea ce vedem astăzi în centrele lor istorice.

 S.G.: Într-adevăr. După al doilea Război Mondial polonezii considerau că din firimituri vor reclădi centrul istoric fiindcă fără acest spaţiu urban nu se considerau polonezi, nu există Polonia dacă nu există Varşovia istorică. Noi încă suntem foarte departe de această mentalitate chiar dacă au trecut zeci de ani. Interesant este că Vestul a încercat în anii ’90 să preia această sensibilitate, dacă mă gândesc la vesticii care au suferit tot de același Război. Germania a încercat să exploreze noutatea. Războiul a fost şi unul al mentalităţilor şi al modernităţii. Modernitatea în arhitectură şi în tot ce înseamnă mobilier urban la cel mai înalt nivel a intrat într-o altă epocă. Războiul a lăsat ca urbaniştii, arhitecţii, artiştii plastici să pună amprenta novatoare în oraş. Vorbim despre nonconformitate şi despre un limbaj fără repere istorice inclusiv în arhitectură. Germania în anii ’90 resimte nevoia zonelor istorice pierdute. În oraşe precum München sau Stuttgart încep nişte refaceri de țesut urban. Asta este povestea post-modernului care încearcă să corecteze gafele moderniştilor. Ei refac clădiri sau insule urbane pentru a avea ambianţă pierdută în urmă cu zeci de ani. Nu mai e vorba despre un oraş care a primit bombardament, ci este reînsufleţit în bronz sau în piatră.

R: Totuşi, în România, deşi mai târziu, există exemple prin care s-a încercat schimbarea mentalităţii?

S.G.: Există. În ceea ce priveşte Clujul aş dori să menţionez momentul 1989. Liviu Mocanu cu acele figuri abstracte în Piața Unirii nu dorește să supraliciteze pe Matei Corvin, nu doreşte să supraliciteze spaţiul urban, ci vrea să puncteze un moment trist. Cred că spune mult mai mult decât o compoziție care să dea peste cap o istorie seculară. E foarte bine că există. La Sibiu, spre exemplu, a fost statuia lui Gheorghe Lazăr plasată cu un gest socialist în Piaţa Mare. Asta a însemnat un piedestal de vreo cinci metri și un Gheorghe Lazăr deasupra, foarte distant de publicul sibian. Piedestalul în momentul ’89 a devenit un altar al jertfei. În anii ’90-2000, se credea că este statuia cea mai sfântă din țară, din cauza coroanelor de plastic. Eram în postura să facem ceva mai ales la nivelul Pieţei Mari din Sibiu şi la nivelul lui Gheorghe Lazăr care a terminat şcoala în Sibiu, a pornit o şcoală de limba maternă în Transilvania, deci în niciun caz nu avea nevoie de un steag în mare şi de nişte jertfe de plastic la picioare.

R: Şi ce a urmat?

S.G.: Am început să ne întrebăm cum trebuie reașezat un monument. Acest domn Gheorghe Lazăr a fost din nou sculptat de același sculptor, Radu Aftenie. Când a primit comanda a spus că ce a făcut în 1986 nu l-a reprezentat. Astfel, a realizat un nou Gheorghe Lazăr care dintr-o piață medievală, în locație centrală, cu elemente baroce, a ajuns tangent la partea cea mai înaltă a pieței refăcute. Piața Mare din Sibiu a devenit pe parcursul istoriei un mic dâmb. Un metru și jumătate am scobit în centru pentru a ajunge la concavitate față de convexitatea pe care o avea Piața până în secolul XX. Nu discut câtă monumentalitate au primit căsuțele din Piață. Astfel, statuia lui Gheorghe Lazăr din bronz a primit un piedestal natural în Piață. Am ajuns la un piedestal de 40 de cm și un Gheorghe Lazăr de trei metri și jumătate înălțime, foarte elegant și respectabil. O astfel de schimbare este un efort care implică mulți factori: dorința administrației să reprezinte spațiul urban, dar și un efort al artiștilor, cu drept de autor, de a vedea că lucrarea respectivă poate primi o locație mai propice. Nu suntem Dumnezeu ca fiecare operă să fie reușită din prima. Printr-o a doua variantă poate ieşi o capodoperă împreună cu spaţiul urban.

R: Care sunt exemplele pozitive în Cluj-Napoca?

S.G.: În Cluj cel mai bun exemplu este statuia Sfântului Gheorghe care printr-un pelerinaj urban ajunge în faţa Bisericii Reformate într-un scuar urban care este la scara statuii, cu un fundal adecvat tot din perioada în care se naşte această statuie. Acolo avem un spațiu de excelență pentru statuie, mai puțin carosabilul care sperăm să ajungă un pietonal adecvat. Un exemplu foarte pozitiv despre cum s-a gândit în ansamblul refacerilor și a reabilitării centrului Clujului este și ansamblul lui Matei Corvin. Chiar dacă este foarte monumental, era într-un moment al dezvoltării oraşului când s-a dorit ca micul oraș Cluj medieval să devină marea capitală a zonei, demolând ce a fost în jurul Bisercii şi ajungând în mâna unui sculptor foarte talentat cum a fost János Fadrusz a ajuns statuia unde trebuie. Nici vorbă să pocneşti din degete şi să se nască o capodoperă. Arhitectul șef al Clujului la vremea aceea, Lajos Pákey, a gândit spațiul urban, a făcut probabil crochiul unei idei urbanistice privind dimensiunea acestui ansamblu statuar, a stat la o masă cu artistul și au gândit întregul proiect. Ansamblul Matei Corvin este exemplul perfect a modului în care o idee a ajuns o statuie.

R: Care este situaţia statuii lui Mihai Viteazu, căreia cu toţii îi deplângem starea?

S.G.: Din fericire este un ansamblu bine conceput și spațiul este adecvat pentru a primi o astfel de statuie. Totuși, cum Piața Unirii din Cluj este un mare giratoriu, în Piața Mihai Viteazu lucrurile stau mai prost pentru că este un giratoriu în jurul statuii practic, iar spațiul este unul mort pentru că se ajunge foarte greu și nu te motivează decât umbra statuii, nimic altceva, eventual niște bănci și o flacără la capăt. Funcția urbană e minimală. Asta ne-a pus pe gânduri şi sperăm ca luna asta sau cel târziu în septembrie să vedem lansat concursul pentru reamenajarea acestui spațiu pentru a găsi măsuri prin care statuia să se lege de spațiul urban. În momentul regândirii ansamblului Matei Corvin, a început spațiul să primească un surplus de istorie, de funcţiune şi chiar începe să devină brandul Clujului. Acest lucru se poate rezolva şi în cazul Pieţei Mihai Viteazu.

R.: Când vom vedea rezultate concrete?

 S.G.: Nu trebuie să așteptăm o nenorocire de război ca să facem tabula rasa orașul. Se pot cumpăra proprietăţi private dacă acestea stau în calea unor proiecte. Am făcut un gest cu Universitatea de Vară şi sper ca în toamna 2013 să luăm fiecare locația la o analiză, fiindcă pentru a salva o statuie trebuie să știi un întreg context. Statuia e binevenită când vezi de undeva cum arată. Statuia înseamnă trasee. Multe spaţii sunt deja aglomerate cu exemple negative şi, într-un spaţiu aglomerat, dacă mai pun ceva, chiar dacă e bun, ajungi la concluzia că ceva trebuie mai întâi măturat ca să observ că a apărut acel exemplu. Probabil ar fi interesant în locații unde nu este încă alterat spațiul din punct de vedere al statuilor să apară cineva care să ne reprezinte, să putem povesti cu el şi poate prin prezenţa lui să se regândească şi nişte spaţii pentru cartiere precum Mărăşti sau Mănăştur. În Cluj, unde avem atâția artiști plastici, mai ales studenți, Ordinul Arhitecţilor a propus Universităţilor sa facem echipe interdisciplinare pentru anumite teme pe care le-am lansat. Am ajuns la Arte Plastice să sper, ca la anul, acele studii pe care le facem să intre în cadrul unor Universități de vară, să oferim un mod de a gândi pentru tinerii arhitecți că spațiul este unul comun. Dacă mergi fără artist plastic pierzi, dacă artistul plastic merge fără anturaj pierde, iar administrația dacă nu înțelege asta pierde valori. Fără acești specialiști orașul nu poate să se prezinte în 2021 pentru titlul de Capitală Culturală Europeană. Sunt zone și posibilități, dar nu se nasc soluții dacă acest idei nu circulă.

 R.: Sunteţi optimist cu privire la devenirea Clujului Capitală Culturală Europeană în 2021?

 S.G.: Încă este o pauză destul de serioasă din partea administrației pentru a vedea că efortul nostru, al tuturor, este absorbit, ceea ce cred că e o inerţie, nu rea voință. Orașul vrea să devină Capitală Culturală Europeană, dar am putea să pierdem, dacă inerția duce încă ani. Trebuie să arătăm o strategie credibilă până în 2015 iar artiștii să înțeleagă că nu pot face artă doar în Fabrica de Pensule. E foarte bine că există, dar aia nu este reprezentabilă la nivelul urbei. Toate evenimentele de până atunci sunt exerciții efemere prin care artiștii se antrenează și își văd lipsurile. Ordinul Arhitecților încearcă să facă tensiunea benefică de a arăta că şi Grădina Botanică și Cetățuia, spre exemplu, sunt scene urbane, cu complexitatea şi problemele lor. Dacă la aceste gesturi societatea civilă şi artiştii se cuplează, atunci suntem mult mai mulți care dorim să folosim spațiul respectiv. Actorii sunt acolo unde sunt scene urbane şi doar aşa vom avea şanse să ne simţim mai confortabil în 2021 şi chiar să devenim Capitală Culturală Europeană.


Publicitate

Postaţi un comentariu