Ambiţia şi puterea de a merge mai departe

Sally Wood Lamont

A renunţat la viaţa liniştită de bibliotecar din Scoţia pentru a se dedica unei misiuni caritabile în România. A vrut să schimbe mentalităţi şi nu a cedat până nu şi-a văzut visul cu ochii. Cu ambiţie şi dăruire, Sally Wood Lamont a inaugurat la Cluj, în urmă cu mai bine de 10 ani, un centru de pregătire şi susţinere a tinerilor cu dizabilităţi. Tot scoţianca, astăzi preşedinta Comitetului Paralimpic Român, le-a insuflat tinerilor curaj şi i-a îndrumat să facă performanţă sportivă. Niciun efort nu a fost în zadar, pentru că rezultatele sunt astăzi peste aşteptări – avem cea mai mare delegaţie română din istorie care participă la Jocurile Olimpice ce se vor desfăşura în august la Londra. Pentru curajul de a aduce schimbare în vieţile unor oameni mai puţin norocoşi, Sally Lamont a primit titlul de Most Excellent Order de la însăşi Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii.

Anul acesta avem cea mai mare delegaţie de sportivi români care merg la Jocurile Paralimpice de la Londra în august. Cui se datorează această reuşită?
Am reuşit foarte mult, comparativ cu ce era înainte. Dacă mă gândesc că la jocurile de la Atlanta a fost doar un singur reprezentant, la Sidney doi, la Atena doar un singur calificat, iar la Beijing tot unul. Acum la Londra, avem şase calificaţi. Calificarea la Jocurile Paralimpice este exact ca la Olimpiadă. Trebuie să participi la concursuri internaţionale, trebuie să faci rezultate bune şi după aceea se poate intra. Iar sportivii noştri au lucrat tot mai mult. În 2008, am început cu o echipă de înot de la Şcoala de Nevăzători din Cluj, pentru că am fost foarte surprinsă să observ la Beijing câte persoane nevăzătoare au fost acolo. Imediat, la două săptămâni de la Beijing, am mers la directorul Şcolii de Nevăzători din Cluj şi am întrebat dacă vor să facă performanţă. Am ales 10 copii să vedem cum progresăm. Asta a fost în octombrie 2008, iar în iunie 2009 m-a sunat antrenoarea şi mi-a spus „Cred, că am patru copii pregătiţi”. Îmi aduc aminte cum erau ei atunci când am intrat prima dată la ei în clasă. Timizi şi ţineau capul în jos. Astăzi, sunt mândri şi ţin capul sus.

Pentru aceşti tineri efortul este dublu.

Sunt însă ei mai determinaţi, mai ambiţioşi decât cei fără dizabilităţi?
Da, asta văd şi cred. Pentru ei, aceasta este o oportunitate să arate tuturor că sunt, de fapt, exact la fel. Au mai multă ambiţie, iar ei nu merg la Olimpiadă pentru bani. Ei o fac personal, pentru gloria de a ajunge la podium şi de a ajunge acolo. Este o altă mentalitate.

În România există în prezent 6-8 cluburi pentru sportivii cu dizabilităţi, iar când am venit erau cam 20 de cluburi. La Centrul Lamont din Cluj avem sportivi de la Bacău, de la Odorheiu Secuiesc, din toată ţara. Ei vin aici pentru că vor să vadă dacă pot face performanţă. Uite, acum avem un sportiv în atletism pentru prima dată. Florin a fost sportiv la un club din Iaşi, unde timp de 10 ani nu a fost niciodată plecat la vreun concurs internaţional. Nu i s-a dat voie. Acum doi ani, eu l-am urmărit cum merge, după care l-am trimis în competiţii în Italia unde s-a întors cu medalie de argint şi anul acesta a devenit campion mondial. Am demonstrat că se poate, trebuie doar să investeşti mai mult în oameni. Acum, am primit la noi la club un nou sportiv, Ciprian. El are 16 ani şi credeam că are un viitor în faţă. L-am dus la toate competiţiile de atletism şi cred că va ajunge campion mondial anul viitor şi se va califica pentru Jocurile Paralimpice din 2016.
De nenumărate ori aţi încurajat tinerii cu dizabilităţi să îmbrăţişeze sportul, pentru că acesta modelează spiritul şi trupul. Membrii clubului Lamont au venit la dumneavoastră de bunăvoie sau au fost îndrumaţi?
Depinde. Mulţi au venit pentru că vor să facă sport şi au auzit de centrul nostru. În exemplul pe care l-am dat mai devreme cu atletul Ciprian, el a fost adus la noi de antrenorul său de la şcoala de sport, care a văzut potenţial în acest băiat. Asta şi vreau, mai mulţi antrenori care să trimită tinerii dornici de sport adevărat la noi. Dar vreau şi părinţii să înţeleagă. Din păcate, în România, mulţi dintre părinţi au această ruşine să arate că au un copil cu dizabilităţi. Dar copiii trebuie să meargă să facă sport, pentru că nu contează dizabilitatea sau gravitatea ei. Noi suntem o familie. Tatăl sau mama trebuie să fie mândri, pentru că tinerii arată că prin sport pot fi exact la fel. Normali.

Ştiu românii ce sunt Jocurile Paralimpice? Aţi întâlnit confuzii între termenii de Special Olympics şi Jocuri Paralimpice?
Confuzia există şi mai ales în România. Paralimpic este diferit de Special Olympic. Aceasta din urmă este pentru persoane cu dizabilităţi mentale. Iar aici se punctează doar participarea, ei primesc o medalie pentru orice. La paralimpice te duci pentru performanţă, trebuie să lupţi pentru a câştiga o medalie şi pentru a ajunge pe podium.

Aveţi o gândire foarte sănătoasă. Ce v-a determinat totuşi să vă dedicaţi acţiunilor caritabile în România?
În ultimii ani de viaţă, mama mea a fost surdă şi imobilizată. Ea a fost profesoară şi vorbea şapte limbi străine, era o persoană foarte educată. Dar atunci când a surzit, am observat că acest lucru nu mai conta, oamenii nu se mai purtau la fel ca înainte cu ea. Poate acest aspect m-a influenţat. Dar pentru mine toţi oamenii sunt la fel. Nu am acest sistem ierarhic, aşa cum am găsit în România. Totuşi, astăzi, la tinerii români am găsit altă mentalitate faţă de cei mai în vârstă. Uite, ţin minte, când am venit prima dată în România şi am adus un grup de oameni cu dizabilităţi, s-a format un alt grup de bătrâni care stăteau şi se uitau. Atunci am fost foarte supărată şi nu înţelegeam. Faţă de alte ţări europene, în România este mai greu.

Ne întoarcem în trecut, acum 15 ani. Aţi lăsat o casă, o viaţă acolo în Marea Britanie şi aţi venit în România. De ce aţi ales Clujul? A fost o decizie impulsivă?
Eu sunt bibliotecar, aceasta este profesia mea. Imediat după Revoluţie, am fost invitată să vin aici, să aducem cărţi la Universitatea din Bucureşti, unde fusese un incendiu care a distrus biblioteca. Eu eram şef la Biblioteca din Edinburgh şi am fost invitată să aduc campania în România. Când am început, a fost foarte dificil, pentru că nu ştiam nimic despre România. Apoi am lucrat cu un bibliotecar din Cluj, Ioana Robu, care m-a invitat să modernizăm biblioteca UMF din Cluj-Napoca. Am venit atunci într-un an sabatic aici. Mi-a plăcut foarte mult lucrul aici şi am învăţat şi mai multe şi am simţit că eu pot să fac ceva bun aici. Şi aşa m-am mutat.

Şi v-aţi îndrăgostit la prima vedere de Cluj?

Da, mi-a plăcut Clujul. Nu mi-a plăcut Bucureştiul, cum nu îmi place nici Londra. Sunt oraşe prea agitate. Eu sunt din Edinburgh, care se aseamnănă foarte mult cu Clujul. M-am acomodat foarte uşor cu oamenii din Transilvania, sunt parcă la fel ca scoţienii.

Privind în urmă, cum apreciaţi Clujul de acum 10 ani cu Clujul din prezent?
Clujul s-a dezvoltat foarte mult şi acum cred că a devenit un oraş cu gândire de la vest. Dar trebuie să facem mai mult în acest sens.

Text: Ramona Costea


Publicitate

Postaţi un comentariu