Chidea, satul sufletelor calde în case de piatră

Foto: Cristina Beligăr
eepurl.com

„Un loc de care îți va fi foarte greu să nu te îndrăgostești”, cu aceste cuvinte mi-a fost prezentat pentru prima dată satul de pe Valea Borșei pe care aveam să îl descopăr la primele ore ale unei dimineți de august. Cu promisiunea că nu voi dezvălui foarte multe despre coordonatele lui geografice și că va rămâne în continuare un colțișor secret de rai așa cum a fost și până acum pentru cei care îl au în suflet, am plecat spre Chidea într-o zi călduroasă de vineri. Din Cluj-Napoca, aplicația GPS mi-a indicat ruta Apahida-Răscruci-Borșa-Ciumăfaia, respectiv o distanță de 44 de kilometri. Într-o oră și câteva minute mă aflam deja la trei kilometri de așa-numitul „sat de piatră”, pe un drum neasfaltat, plin de praf, dar destul de practicabil. Un indicator ruginit, care aproape stă să cadă anunță intrarea în Chidea-Kide.

Foto: Cristina Beligăr

Satul, aparținând de comuna clujeană Vultureni, este atestat documentar din 1332 și este situat aproape de izvoarele Pârâului Chidea. Citisem că majoritatea locuitorilor sunt de etnie maghiară și aveam să aflu asta la prima încercare de a intra în discuție cu un bărbat care descărca o remorcă de pietriș în fața casei. Întâmpinată cu „tessék”, mi-am dat seama că pentru a afla mai multe despre locul în care mă aflam trebuia să vorbesc cu cineva care să cunoască limba română. Ori, nu-i așa, mai demult, învățătorul și popa erau capul satului, deci cele mai mari șanse le aveam dacă vorbeam cu unul dintre ei.

„Încercați să vorbiți cu învățătoarea. A doua casă la dreapta de aici”, mi-a recomandat săteanul foarte ospitalier. „Popa de la reformați nu-i acasă. A plecat în Bulgaria. Ați venit să scrieți despre sat? Foarte bine, să scrieți că acum ne bagă și nouă apă”, spune bărbatul. L-am mai întrebat cum este să locuiești într-o casă de piatră toată viața. „Ține cald iarna și răcoare vara. Am rămas puțini în sat. Când eram tineri erau și 920 de oameni, acum nici 100 nu cred că mai suntem. Au fost demolate multe case. Bine că avem cinci biserici cu tot cu pocăiții” răspunde râzând.

După ce am trecut de o casă tencuită în verde pe care am luat-o ca reper din indicațiile bărbatului, am început să bat la o poartă în speranța că nimerisem locuința doamnei învățătoare. De o parte și de alta a drumului, aproape la fiecare număr, casele de piatră îți fură privirea. În apropiere, pe un mic deal descopăr biserica unitariană, una dintre cele cinci biserici din sat despre care îmi povestise bărbatul.

Foto: Cristina Beligăr

Foto: Cristina Beligăr

Foto: Cristina Beligăr

„Pentru chideni, omul contează”

Intru în vorbă cu o doamnă care întinde rufe într-o curte de vizavi. Îmi spune că doar în timpul verii vine în Chidea pentru a lua o gură de aer proaspăt departe de oraș. „Avem câteva găini, alte animale nu are rost să ținem. Nu are cine să aibă grijă de ele. Dar e bine aici chiar dacă nu am avut drum asfaltat niciodată”, mărturisește săteanca. Într-o altă curte, o femeie în vârstă se oferă să mă ajute să o găsesc pe doamna învățătoare care cel mai probabil se află în vizită la o vecină. Presupunerea ei se adeverește și în sfârșit fac cunoștință cu doamna Iakob Berta, fostă învățătoare în Chidea. Sunt invitată în curtea doamnei și în câteva minute discuția ia forma unei destăinuiri.

Născută în Chidea, chiar în casa în care locuiește acum, doamna Iakob a urmat clasele I-VII în sat, sub îndrumarea unor pedagogi foarte dedicați profesiei. La Liceul Teoretic „Brassai Sámuel” din Cluj a studiat următorii patru ani. „Îmi doream încă din copilărie să devin dăscăliță”, ne mărturisește doamna Iakob. La Odorheiu Secuiesc a făcut următoarele studii, timp de un an, fiind apoi transferată la Aiud la institutul pedagogic de acolo. Începând cu 1966 a făcut tot ce i-a stat în putință pentru educarea copiilor.

Primul loc de muncă l-a obținut în județul Bihor, prin repartiție. A stat acolo patru ani și după căsătorie a revenit acasă. Cinci ani a predat la școala din Bădești, aproape 19 ani a predat în Borșa, opt ani a predat în Cluj și doi ani a fost detașată în Chidea, până la desființarea postului în jurul anului 2000. I-a plăcut întotdeauna să predea matematica și s-a străduit să ofere copiilor cheia înțelegerii problemelor și exercițiilor înainte de rezolvarea lor.

Foto: Cristina Beligăr

„În acea vreme nu aveam curaj să luptăm pentru locuri la oraș. Ne mulțumeam cu locurile repartizate și de acolo mulți dintre noi ieșeam la pensie. Am fost obișnuită cu o viață sătească. Poetul Ady Endre spunea că lui nu îi place zgomotul mare al orașului și abia așteaptă să ajungă la casa lui. Cred că așa simțeam și eu pe vremea când făceam naveta la Cluj. Fiecare are planul lui în viață”, povestește doamna învățătoare.

Despre satul Chidea aflăm de la Iakob Berta că majoritatea caselor sunt zidite din piatră. La ridicarea acestora oamenii se ajutau unii pe alții și, chiar și astăzi, în renovarea lor se păstrează vechile metode în care au fost construite. „În astfel de sate tineretul a plecat. Dar nu definitiv. La sfârșitul săptămânii vin înapoi. De acasă, vin acasă. Oamenilor nu le trebuie case mari. Atât doar cât să scape de zgomotul orașului. Cât este de mic satul avem cinci biserici: În trecut s-au înființat patru biserici, iar acestora li se adaugă cea a baptiștilor. Avem biserica unitariană, biserica reformată, biserica de lemn ortodoxă, biserica catolică și casa de rugăciuni a baptiștilor. La noi dacă a murit cineva, în fiecare cele patru biserici trag clopotele. Pentru chideni, omul contează. Chiar ieri am auzit la televizor că omul și omenia aparțin unul de celălalt”, precizează doamna Berta. Astfel, cele patru biserici care pot fi vizitate în Chidea sunt: Biserica Reformată-Calvină, inițial romano-catolică, atestată documentar în secolul al XIII-lea, cu un amvon realizat în secolul al XVIII-lea de meșterul David Șipoș, Biserica Romano-Catolică „Sf. Ioan Nepomuk” (1766), Biserica Unitariană (1902), Biserica de lemn (1764) cu hramul „Sfântul Gheorghe”. Tot de la doamna Iakob Berta aflăm că András Kovács, regizor de film și scenarist maghiar originar din Chidea, emigrat în Ungaria după cel de-al Doilea Război Mondial, a realizat despre satul său natal un film cu titlul pe care doamna învățătoare ni-l traduce cu aproximație: „Pe când nucii vor crește”. Îi promitem doamnei Iakob Berta că vom reveni în sat să îi surprindem frumusețea și în lunile de toamnă când se vor coace nucile și ne despărțim cu regret de dânsa.

Foto: Cristina Beligăr

Foto: Cristina Beligăr

Foto: Cristina Beligăr

Foto: Cristina Beligăr

După Revoluție, în Chidea, s-a încercat realizarea unui Muzeu al satului, care în prezent găzduiește o casă din 1897, acoperită cu paie. Oamenii care vin în vizită se pot pierde pe ulițele din sat, pot admira casele din piatră și gardurile invadate de vegetație. În cel mai rău caz liniștea e întreruptă de zgomotele scoase de măgărușii din grădini, pe care bătrânii satului încă îi mai folosesc la muncile din gospodărie.

2 Comentarii

  1. laszlo szalontai spune:

    Nu era lipsit de interes cateva fraze despre originile acestor sateni ,a caror istorie trece de 1000 de ani.
    Dar asta probabil nu- i interesant…
    nici cine a fost neamul Kide…
    Poate data viitoare.

  2. Alda M. spune:

    Da,e satul in care si eu m am nascut si mi foarte dor sa merg sa l vad,e mai mult decat o amintire draga.Am avut o copilărie minunata in acest sat,mi dor de casele de piatra,case care au caldura lor!!

Postaţi un comentariu