13 iunie – Sfântul Anton, sfântul cu Pruncul în braţe

Ziua de 13 iunie este ziua sfântului Anton, un sfânt cunoscut de lumea întreagă, prezent prin rugăciuni, icoane şi statuete în biserici, în case şi în rugăciunile oamenilor. Legendele din jurul Mediteranei spun că el ajută pe toată lumea, inclusiv pe musulmani sau evrei. Conform Dicţionarului Oxford al Sfinţilor (Editura Univers Enciclopedic, 1999), Anton din Padova (cca 1193-1231) a fost monah franciscan şi preot. Născut la Lisabona într-o familie portugheză nobilă, se alătură la vârsta de 16 ani unui ordin monahal şi studiază la Coimbra cu profesori de la Montpellier, Toulouse şi Paris. Subiectul principal de studiu era Biblia, prezentată atunci astfel încât să fie respinşi maurii şi ereticii. Intră în Ordinul franciscanilor în 1220 şi ia parte la Adunarea generală a clericilor de la Assisi, în 1221, pe când Francisc încă trăia. Se spune că însuşi Francisc l-a ales să predea teologia călugărilor de la Bologna şi Padova. Peste câţiva ani îl găsim în Franţa, unde predică şi predă în mai multe locuri, precum Montpellier, Toulouse şi Arieş. Aici este adesea numit „tocătorul de eretici”.

Ales arhiepiscop al Italiei de Nord în 1227, călătoreşte mult pentru a se îngriji de fraţii săi. În cursul acestor trei ani scrie Predicile pentru Duminică. A fost membru în comisia care a negociat cu instituţia papală Regulamentul şi Testamentul lui Francisc. La curtea papală, pledoaria sa a fost salutată ca o „expunere strălucită a Bibliei” şi a fost însărcinat să alcătuiască Predicile pentru zilele de sărbătorire. La Padova a petrecut ultimele sale luni de viaţă. Moare la Arcella, o suburbie a Padovei, unde călugării franciscani îndrumau o mănăstire de maici ale Ordinului săracelor clare. Aici fost construită o bazilică închinată lui. Va fi canonizat la un an doar după moarte.

Cultul lui Anton a fost întotdeauna puternic şi variat în manifestări populare. Artiştii 1-au reprezentat predicându-le peştilor (aşa cum Francisc predica păsărilor) şi, de asemenea, arătându-i unui catâr o azimă sfinţită, pe care acesta o venerează imediat, respingând o legătură de fân. Aceste episoade ne reamintesc că, deşi Anton era un predicator foarte popular şi solicitat, a cărui prezenţă charismatica atrăgea mulţimi atât de numeroase, dar că trebuia să vorbească în pieţe în loc de biserici, şi că totuşi uneori nu avea chiar atâta succes. Ideea acestor poveşti cu animale este că uneori ele erau mai receptive decât unii oameni.

Începând din secolul al XVlI-lea a fost frecvent invocat drept descoperitorul obiectelor pierdute, pentru că un novice, care i-a împrumutat Psaltirea fără să-i ceară permisiunea, a fost nevoit să i-o înapoieze din cauza unor arătări înspăimântătoare. Devoţiunea să pentru săraci a fost în reamintită începând cu secolul al XlX-lea prin înfiinţarea instituţiei Pâinea Sfântului Anton. Aceasta era menită să-i ajute pe cei nevoiaşi sau muritori de foame şi încă se dezvoltă mai ales în ţările slab dezvoltate. Popularitatea acestui sfânt făcător de minuni a fost pe măsura nominalizării sale ca Doctor al Bisericii de către Pius al XH-lea, în 1946. Aceasta a concentrat atenţia asupra caracterului biblic şi liturgic al predicilor sale, bazate şi pe scrierile patristice. Iconografia îl reprezintă cu o carte şi un crin, cu copilul Iisus aşezat pe carte. Unii artişti medievali au preferat să-1 prezinte într-un nuc, în amintirea solitudinii sale. Înainte de orice, Anton a fost un reprezentant remarcabil al franciscanismului prescolastic, foarte apropiat în spirit şi în concepţii de însusi Francisc.

Rămăşiţele i-au fost examinate ştiinţific. În urma acestui examen se poate spune că Anton avea un chip prelung şi subţire, cu ochii vârâţi în fundul capului, şi mâini lungi şi delicate. Avea cam 40 de ani când a murit, iar starea oaselor indică faptul că se hrănea prost (datorită frecventelor şi lungilor sale posturi) şi arata că erau uzate de numeroasele călătorii făcute pe jos. Mormântul i-a fost şi îi este încă vizitat de numeroşi pelerini.

Este protectorul Braziliei. Este unul dintre sfinţii reprezentaţi cu pruncul Isus în braţe. Nu este de altfel singurul. În iconografia ortodoxă apare tot cu un copil în braţe Sfântul Stelian, iar în cea catolică Sfântul Iosif care îl poartă şi el pe însuşi pruncul Isus. Facem diferenţa între reprezentarea sfântului Iosif şi cea a sfântului Anton astfel: Sfântul Iosif are vestminte de om simplu, în două culori, în timp ce sfântul Anton este îmbrăcat în rasă de culoare brună specifică franciscanilor, cu o mică mantie încorporată, legată cu sfoară, iar pe cap se vede tichia specifică. În cazul lui Anton, pruncul Isus stă sprijinit pe cartea pe care o are în mâini. Statuile şi icoanele sale împânzesc bisericile lumii catolice, în jurul lor se adună plăcuţe din marmură, lemn sau faianţă pe care stau mărturie mesaje de mulţumire, buchete de crini (sunt florile sale preferate). Marţi, micile altare care îi sunt dedicate se umplu de pâini pe care oamenii le aduc pentru ca apoi ele să fie dăruite mai apoi celor năpăstuiţi de soartă. Moaştele sale sunt itinerante, prin urmare călugării franciscani le plimbă prin toată lumea. Au ajuns şi la Cluj de două ori, în 2007 şi 2009, şi au fost venerate ore în şir de credincioşi, împreună cu preoţii şi călugării franciscani. În volumul Devoţiuni în cinstea sfinţilor editat de episcopia romano-catolică de Bucureşti în 1994 îi sunt dedicate cele mai multe rugăciuni după cele care se adresează lui Isus Cristos, Sfintei Treimi şi Fecioarei Maria. Enumerarea problematicilor la care răspunde Sfântul Anton este grăitoare: Rugăciune pentru un har deosebit, rugăciune la necaz mare, rugăciunea unui bolnav, rugăciunea pentru un bolnav, pentru propria familie, către pruncul Isus, pentru întoarcerea celor înstrăinaţi de familie, pentru îndreptarea unei persoane scumpe, pentru îndreptarea unui copil, pt a avea copii, împotriva geloziei, pentru reuşita la examene, pentru obţinerea unui serviciu, pentru căsătorie fericită, pentru câştigarea unui proces şi bineînţeles rugăciunea de mulţumire. Cea mai celebră formă de devoţiune este însă Novena Sfântului Anton, un şir de rugăciuni care se rostesc în fiecare marţi şi care prin tradiţie sunt însoţite de post negru până la apusul soarelui. Ele se pot spune în cazuri speciale şi nouă zile la rând. Există după acelaşi tipic şi un lanţ de 13 zile de rugăciune.

Nicolae Steinhardt despre Sf. Anton de Padova

De Sfântul Anton din Padova, atât de îndrăgit de catolici, multora le place a grăi cu mare condescendenţă, de nu şi cu ironie. Sfântul care-ţi găseşte cheile pierdute şi căţelul rătăcit!

Câtă orbire şi pripită răutate în acest fel de a judeca! Teologii catolici precizează că Sf. Anton nu vine în ajutorul celor care au pierdut diferite obiecte, ci în al acelora care şi-au pierdut credinţa, virtutea, nădejdea…

Nu zic ba, însă nu mă sfiesc să-l admir pe Sf. Anton din Padova şi ca ocrotitor al oamenilor umili necăjiţi şi ca sprijin întru găsirea unor lucruri care în anumite împrejurări şi pentru anumiţi oameni (bătrâni, bolnavi, însinguraţi, prigoniţi) pot lua o importanţă covârşitoare. Pierderea cheilor casei, ce chin şi ce necaz pentru un bătrân sărac, pentru un neputincios, un neajutorat… Pierderea câinelui iubit pentru omul lipsit de orice prieten, ce nefericire! Există dureri nemăreţe, netragice, există năpaste caraghioase, necazuri sâcâitoare şi boli care nu ucid, însă otrăvesc viaţa pătimitorului: Oare nu şi acestea se cade a fi luate în seamă? În nesfârşita-i bunătate, Sf. Anton nu se ruşinează a le veni neîntârziat în ajutor. E un act de curaj, căci implică sfidarea neroziei şi nepăsării faţă de suferinţe foarte reale deşi lipsite de fală. Bunul, modestul, grijuliul Sfânt Anton!

Din volumul Dăruind vei dobândi, editura Rohia anul 2006

Glume despre Sfântul Anton

Se spunea că, nici dacă s-ar pierde toate scrierile creştine, n-ar fi o pierdere ireversibilă, căci Sfântul Anton le-ar găsi sau le-ar reconstitui din memorie.

A înviat atâţia morţi, încât era cam greu să mori în vremea aceea, că imediat te învia Sfântul Anton.


Publicitate

Postaţi un comentariu