Uniţi în stradă: cele mai celebre proteste

Protestele din ultima perioadă au acaparat atenţia presei interne şi internaţionale, a oamenilor din toate categoriile sociale, au ocupat reţelele sociale şi televiziunile, au atras susţinători şi critici. Nu ştim, încă, dacă şi în ce fel aceste evenimente schimbă România. Deocamdată, putem spune că au adus schimbări de mentalitate şi de percepţie la nivelul societăţii. Peste o vreme, poate că şi protestele din România vor intra în pagini de istorie, la fel cum putem acum enumera alte evenimente asemănătoare – cele mai mari manifestaţii din lume, sau unele care nu au fost atât de mari, dar au schimbat lumea.

#Occupy

În ultimul deceniu, protestele au devenit mai vizibile şi datorită faptului că informaţia circulă mai repede. Reţelele sociale au ajutat astfel de mişcări să se desfăşoare în văzul lumii, iar oamenii din toate colţurile lumii au putut să le urmărească sau să le susţină în timp real. Tot datorită tehnologiei, protestatarii s-au organizat mai bine, au aflat unii de alţii şi au schimbat informaţii mai uşor. De cele mai multe ori, aceste proteste capătă şi un hashtag, care adună laolaltă susţinătorii şi pe cei interesaţi de subiect.

Un exemplu de protest amplu care a pornit dintr-un punct şi s-a propagat rapid datorită reţelelor sociale este aşa numita mişcare Occupy, pornită de la „Ocupaţi Wall Street” şi dezvoltată în oraşe din Europa, Asia, Australia, Noua Zeelandă, Canada, America de Sud şi Africa. Aceasta a început în 2011, fiind o mişcare anti-capitalistă, dacă o putem descrie în doar două cuvinte.

Este vorba despre un protest împotriva acelui procent despre care se spune că trage toate sforile, conduce lumea şi ne conduce pe toţi, un protest care militează pentru egalitate socială. Se desfăşoară sub sloganul “Noi suntem cei 99 la sută” şi dă glas “clasei muncitoare”, care se revoltă faţă de monopolizarea avuţiei societăţii de către o mică elită financiară şi corporativă, acei “unu la sută”.

Mişcările Occupy pun sub semnul întrebării instituţiile politice oficiale, partidele, sindicatele şi organizaţiile de pseudo-stânga care sunt supuse intereselor marilor afaceri. Totodată, luptă împotriva şomajului în masă, a reducerii salariilor şi a condiţiilor de trai, denunţă creşterea costurilor pentru educaţie şi sănătate, degradarea mediului şi a războaielor.

Brazilienii împotriva corupţiei

Ca mărime, unul dintre cele mai mari proteste din ultimii ani s-a desfăşurat în Brazilia, în 2013. Acesta a pornit iniţial ca reacţie la tarifele transportului public din São Paulo, care creşteau constant, apoi au degenerat în manifestaţii la nivel naţional împotriva corupţiei şi a sumelor colosale cheltuite pentru organizarea Campionatului Mondial de Fotbal din 2014 în Brazilia.

“Vârful” protestelor s-a înregistrat în luna iunie 2013, când au ieşit în stradă milioane de oameni, în ţară şi în capitala Rio de Janeiro. Oamenii furioşi au blocat oraşele şi au scandat lozinci antiguvernamentale, iar în capitală au atacat cu pietre sediul Ministerului de Externe. Protestele au continuat timp de mai multe săptămâni, au fost înregistrate şi victime, însă nu au reuşit să schimbe mare lucru. Dilma Rousseff a fost realeasă în funcţia de preşedinte în octombrie 2014, începându-şi al doilea mandat în ianuarie 2015.

În următoarele luni a izbucnit un nou scandal de corupţie, care a implicat gigantul petrolier de stat Petrobras şi care a dus la arestarea câtorva foşti oficiali din partidul aflat la putere. În aprilie, 600.000 de brazilieni au ieşit în stradă, apoi în martie, între unu şi trei milioane de persoane, conform mai multor surse, au protestat împotriva corupţiei. În august 2015, aproape 900.000 de brazilieni – două milioane, după alte surse -, nemulţumiţi de situaţia economică dificilă a ţării, au ieşit în stradă pentru a cere demisia Dilmei Rousseff. În final, aceasta a fost destituită, în septembrie 2016, iar acum brazilienii au un preşedinte interimar, pe Michel Temer.

Turcia, 2013

Chiar dacă ne pare acum greu de crezut, şi în Turcia lui Erdogan au ieşit în stradă câteva milioane de oameni, pentru a manifesta în sprijinul dreptului la exprimare, a libertăţii presei şi a altor libertăţi pe care le vedeau periclitate. Se întâmpla în mai 2013, iar „scânteia” care a aprins protestele a fost planul de defrişare a parcului Taksim Gezi. Câţiva ecologişti s-au adunat şi au protestat în parc timp de mai multe zile, până când au fost evacuaţi în forţă de autorităţi. Acest gest a generat un imens val de furie – în condiţiile în care, cu o săptămână înainte, Parlamentul turc aprobase şi o lege care interzicea vânzarea şi consumul de băuturi alcoolice între orele 22 şi 6, situaţie care i-a nemulţumit pe tinerii turci.

Protestele au fost organizate de către grupuri mici, din mai multe zone ale ţării, pe reţelele sociale; până la urmă, estimările neoficiale arătau că peste şapte milioane de oameni s-au implicat în această mişcare numai în Istanbul, în luna iunie. Protestatarii îl criticau mai ales pe premierul Recep Tayyip Erdoğan, pentru politicile cu caracter islamist. Erdoğan, aflat la putere din anul 2002, este liderul Partidului pentru Dreptate şi Dezvoltare (AK), format pe structurile unei foste mişcări islamiste. Acesta nu a fost impresionat de amploarea mişcării, continuându-şi netulburat planurile. Totuşi, protestele au atras atenţia lumii şi au fost comparate cu mişcarea Occupy, „Primăvara arabă” şi chiar revoluţiile din 1989.

“Primăvara arabă”

“Primăvara arabă” este numele sub care sunt cunoscute o serie de mişcări de protest care au avut loc în mai multe ţări din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, începând cu sfârşitul anului 2010. În principal, acestea au avut loc mai ales în ţări arabe dominate de regimuri autoritare sau totalitare. Manifestări de stradă de o amploare deosebită s-au desfăşurat în Egipt, Algeria, Yemen, Libia, Iordania, Bahrain, Maroc, Kuweit şi Iran; evenimente de mai mică amploare au avut loc şi în Sahara Occidentală, Sudan, Djibouti, Cisiordania, Liban, Siria, Irak, Senegal, Arabia Saudită şi Oman. În aceeaşi perioadă s-au desfăşurat demonstraţii de diferite mărimi şi în ţări din afara zonei, cum ar fi Somalia, Albania, Serbia, Mauritania şi Gabon.

Scânteia care a declanşat mişcările de protest a fost larg recunoscută ca fiind sinuciderea unui negustor de zarzavaturi din Tunisia, Mohamed Bouazizi, care şi-a dat foc pe 17 decembrie 2010, în semn de protest faţă de autorităţile locale care îi confiscaseră bunurile şi îl hărţuiau. Tânărul de 26 de ani a murit pe 4 ianuarie.

Gestul său a declanşat demonstraţii pe scară largă împotriva regimului, care ulterior s-au extins în mai multe ţări din zonă. În Egipt, Yemen şi Tunisia, demonstraţiile au devenit adevărate revoluţii care au dus la înlăturarea preşedinţilor tunisian (Zine El Abidine Ben Ali) şi egiptean (Hosni Mubarak), iar ulterior şi a preşedintelui yemenit Ali Abdullah Saleh. În Iordania şi Cisiordania guvernele au fost dizolvate de către regele Abdullah, respectiv preşedintele Autorităţii Palestiniene, Mahmud Abbas. Reţelele sociale precum Facebook sau Twitter au fost folosite şi atunci pentru organizarea revoltei, astfel că guvernele din mai multe ţări afectate de proteste au blocat accesul la ele sau chiar la întregul Internet.

Protestele din 2011

Şi America Latină a fost zguduită de proteste în 2011. Studenţii au fost de data aceasta cei care au ieşit în stradă, pentru a-şi manifesta opoziţia faţă de noile reforme ale sistemului educaţional. Astfel, în luna noiembrie, mii de studenţi din 30 de universităţi publice din Columbia s-au adunat în Piaţa Bolivar din Bogota, pentru a protesta împotriva reformelor sistemului educaţional, care le-ar fi limitat dreptul la un învăţământ gratuit. Guvernul a retras proiectele controversate.

În Chile, studenţii au demonstrat timp de mai multe luni, din 2011 şi până în 2013, cerând reforme în educaţie, taxe şcolare mai mici şi eliminarea grupurilor de interes care duc la situaţii în care unele şcoli „alese” sunt finanţate în detrimentul celor de stat. Acolo, manifestaţiile au degenerat şi au avut loc violenţe, mai ales după ce protestatarii au ocupat mai multe şcoli – iar forţele de ordine au intervenit cu gaze lacrimogene şi tunuri cu apă pentru a-i dispersa.
În 2011, unul dintre subiectele principale din presa internaţională a fost, însă, protestul din India, îndreptat împotriva corupţiei. Mişcarea a inclus mai multe grupuri, răspândite în toată ţara, sub conducerea unor lideri influenţi, şi nu cerea decât legi corecte, care să lupte eficient împotriva corupţiei şi a politicienilor „pătaţi”. Protestele au durat circa 40 de zile şi au inclus peste 100 de milioane de persoane.

Protestele femeilor

Un model de solidaritate a fost protestul femeilor din Islanda, în 1975. Acestea erau nemulţumite pentru că erau plătite cu 40% mai puţin decât colegii lor bărbaţi, chiar dacă, în cele mai multe cazuri, făceau aceeaşi treabă. Islandezele au hotărât să arate cât sunt de importante în societate, iar în data de 24 octombie 1975, 90% din ele nici nu s-au dus la muncă, nici nu au făcut nimic acasă. În consecinţă, au avut de suferit toate domeniile unde lucrau – de la companii aeriene la instituţii de cultură, de la presă şi până în industrie, activitatea ţării a fost paralizată pentru o zi. În plus, 25.000 de persoane s-au strâns în capitală, la o manifestaţie care a durat până la miezul nopţii. În anul următor, s-a votat o lege care garanta egalitatea sexelor, iar în 1980 a fost aleasă prima femeie preşedinte în Islanda.

Greva femeilor din Polonia, din 2016, a fost inspirată din această mişcare a islandezelor. Polonezele nu au mai mers la muncă timp de trei zile şi au ieşit la proteste în ţară şi în capitală, îmbrăcate în negru. Ele au protestat împotriva unei legi care le-ar fi interzis total avortul, chiar şi în cazurile în care viaţa mamei (ori a fătului) ar fi fost în pericol, sau în cazurile în care sarcina era rezultatul unui viol. Legea, deosebit de strictă, stipula că atât femeile care încercau să întrerupă sarcina, cât şi medicii care le-ar fi ajutat, ar fi riscat până la 5 ani de închisoare. În final, legea a fost respinsă în Parlament.

Proteste care au schimbat lumea

• 1789: Oamenii care se săturaseră de regimul Regelui Ludovic al XVI-lea au ieşit în stradă, să Au luat cu asalt închisoarea Bastiliei şi au pornit, astfel, Revoluţia Franceză.
• 1930: Marşul Sării, al lui Gandhi. În ziua de 12 martie 1930, Ghandi a plecat din Sabermanti într-un marş de aproape patru sute de sute de kilometri spre Ocean, cu doar câteva zeci de adepţi, în final mulţimea ajungând la zeci de mii. Britanicii aveau un monopol asupra sării din India, monopol care îi obliga pe toţi consumatorii, chiar şi pe cei mai săraci, să plătească o taxă pe sare, fără să aibă dreptul să o obţină singuri, în vreun fel. Ajuns la destinaţie, Gandhi a luat sare din Oceanul Indian, fapt care a dus la arestarea sa. Însă după ce zeci de mii de alţi cetăţeni au făcut la fel, autorităţile s-au văzut nevoite să renunţe la legea absurdă. În final, autoritatea britanică asupra Indiei a dispărut complet.
• 28 august 1963: Marşul pentru libertăţi civile, din Washington, a fost organizat, printre alţii, de Martin Luther King – care a rostit, cu această ocazie, celebrul său discurs cu „I have a dream”. Circa 300.000 de oameni s-au strâns să îl asculte, majoritatea fiind afro-americani. În lunile şi anii de după acest protest paşnic s-au adoptat tot mai multe legi în favoarea populaţiei de culoare.
• 1978: Protestele de la Muharram (Iran) au scos în stradă între 6 şi 9 milioane de oameni care doreau înlăturarea Ş Odată cu plecarea acestuia, influenţa Statelor Unite în regiune a fost puternic afectată, iar ţara s-a schimbat total.
• 1989: Demonstraţia din Alexanderplatz – Germania de Est (1989) – între 500.000 şi un milion de oameni s-au adunat în Berlinul de Est, pentru a cere reforme politice. După câteva zile, regimul comunist s-a prăbuşit, odată cu Zidul Berlinului.
• 2011: Peste un milion de egipteni s-au adunat în Piaţa Tahrir să protesteze împotriva regimului de 30 de ani al lui Hosni Mubarak. În mai puţin de două săptămâni, preşedintele a fost forţat să demisioneze.