Sub zodia partidelor-balama

 

de Mihnea S. Stoica

Dincolo de particularitățile actualei situații, o criză guvernamentală cu câteva luni înaintea alegerilor prezidențiale nu este tocmai o noutate pentru scena politică românească. În 2009, pentru a da un plus de legitimitate candidaturii lui Mircea Geoană – care urma să îl înfrunte pe Traian Băsescu în alegerile de la finalul anului, PSD a ales să iasă de la guvernare la data de 1 octombrie, lăsând Guvernul PDL să agonizeze până la succesul moțiunii de cenzură care a survenit la nici două săptămâni distanță. Coincidență sau nu, și atunci liderul partidului care a ales să iasă de la guvernare era președintele Senatului. Cu toate acestea, sunt șanse slabe să vedem reiterat scenariul din 2009, care a culminat cu succesul moțiunii de cenzură. Sunt mai multe motive care susțin acest punct de vedere, printre care și faptul că mai este un an până la alegerile parlamentare, deci nu există niciun motiv să grăbești apropiatul final al legislaturii – criza din 2009 venea la nici un an de la alegerile parlamentare. Totodată, cu lecțiile învățate de acum 10 ani, opoziția înțelege că a merge prea departe cu ambițiile implică prea mari costuri fără a avea garanția succesului (PSD a sfârșit atunci prin a pierde alegerile prezidențiale). Însă probabil cea mai importantă diferență față de situația de acum zece ani este componența politică a Parlamentului României și rezultatul alegerilor pentru Parlamentul European.

În 2009, la București existau doar patru grupuri parlamentare. Pe lângă PSD și PDL (care dețineau împreună aproape 70%), mai intraseră în Parlament doar PNL și UDMR. Iar alegerile europarlamentare desfășurate anul următor nu au adus mari surprize, în afara rezultatului PRM, care reușise să-și trimită la Bruxelles trei reprezentanți. Astăzi, însă, mozaicul politic este total diferit. Scorul imens al PSD în alegerile din 2016, precum și mișcările de trupe din interiorul Parlamentului (care acum au avut timp trei ani să se desfășoare, față de doar un an la precedenta criză guvernamentală), au permis creionarea unui număr deloc semnificativ de grupuri parlamentare mai mici: pe lângă minorități și UDMR, există PNL, ALDE, PMP, USR și PRO Europa (grupul parlamentarilor PRO România). Așadar, în afară de PSD, sunt nu mai puțin de șase grupuri parlamentare care ar putea, teoretic, intra la guvernare. În științele politice, astfel de partide poartă denumirea de ”partide-balama” și sunt creditate cu ceea ce se numește ”potențial de șantaj” – adică pot emite pretenții chiar disproporționate în raport cu dimensiunea lor parlamentară dacă sunt invitate de PSD să închidă o coaliție guvernamentală.

Criza guvernamentală de acum zece ani s-a stins după alegerile prezidențiale când un partid-balama a acceptat să intre la guvernare. Atunci era vorba despre UDMR. Acum, deși teoretic PSD ar avea o plajă mai largă de opțiuni, dificultatea cu care se confruntă este mai mare față de situația în care se afla PDL în 2009. Apropierea PSD față de USR sau PNL este exclusă din start. ALDE tocmai ce a întors spatele premierului Viorica Dăncilă. Totodată, deși Traian Băsescu pare mai blând ca oricând în declarații față de Guvern, asocierea PSD cu PMP rămâne, cel puțin privind costurile de imagine și de-o parte și de alta, imposibilă. Iar în ceea ce privește PRO România, Viorica Dăncilă nu riscă să coopteze la guvernare partidul condus de Victor Ponta înțelegând, probabil, că această asociere ar grăbi ieșirea ei de pe scena politică, aflându-se în dezavantaj cert din punctul de vedere al experienței politice și al tenacității în raport cu fostul premier al PSD. Probabil singurul partener frecventabil al PSD rămâne UDMR. Însă nici aici lucrurile nu sunt întru totul lămurite, pentru că, pe termen scurt, o astfel de asociere ar aduce deservicii ambelor părți. Pe de o parte, UDMR a declarat acum trei luni că a rupt colaborarea parlamentară cu PSD. Pe de cealaltă parte, prin cooptarea parlamentarilor maghiari, PSD ar putea genera nemulțumire în rândul simpatizanților, printre care și mulți foști susținători ai PRM, deci cu puternice accente naționaliste. PSD s-ar afla, așadar, sub o dublă presiune: în Parlament ar trebui să achieseze la pretențiile noilor parteneri, sub greutatea ”șantajului politic” al acestora, iar în stradă ar avea de dat explicații pentru discursul dublu. Însă tocmai pentru că numărul partidelor-balama a crescut (până și piața politică ”s-a liberalizat”) s-ar putea să asistăm, în viitorul nu prea îndepărtat, la apusul UDMR ca etern ”king-maker”.

Ca atare, privind strict din punctul de vedere al matematicii parlamentare actuale, PSD se află, cel puțin deocamdată, într-o situație imposibilă. Însă reflexul său de conservare îl împinge în afara acestei logici. Înghesuind parlamentari rătăciți pe coridoarele Casei Poporului, PSD speră că, la mica înțelegere, va petici fisurile prin care au alunecat, în vâltoarea politică a acestui început de toamnă, partenerii de coaliție. Chiar dacă se vor dovedi a ieși la număr, adevărul este că, în fond, nu ar fi altceva decât o oaste de strânsură care, la următoarea adiere, va pleca la fel de ușor cum a venit. Cel mai probabil, actuala criză guvernamentală se va potoli după alegerile prezidențiale, dar apele nu se vor domoli întru totul decât după alegerile parlamentare de anul viitor.

Lecția, deloc ușoară, pe care o vor învăța din această experiență viitorii locatari ai Palatului Victoria este că actul politic al guvernării a devenit mult mai dificil în perspectiva viitoarei legislaturi – care se anunță a fi cel puțin la fel de fragmentată politic.

Postaţi un comentariu