Stupul

Imediat ce se lasă frigul, asemeni unui roi, orașul se retrage în mall –uri. Acolo e cald, lumină și curat. Nu e noroi, nu plouă, nu-ți tragi ghetele prin baltă. Pentru cei mai mulți pensionari mallul a devenit un loc de întâlnire unde stau și povestesc la căldură, privesc de pe fotolii cine mai trece, ca altădată de la poarta casei din sat, sau din fața blocului. De când au gratuitate pe autobuze, vin la mall cu ușurință, să se vadă unii cu alții. Citesc ziarele, își spun cum și-au petrecut ziua, ce au mai cumpărat, ce au gătit și ce le mai fac copiii. Fetele tinere fac la fel, ele chicotesc, își arată fotografiile din telefon și-și flutură hăinuțele cumpărate.

Holul din mall este o stradă mai altfel, unde locuitorii orașului se plimbă sau stau la taclale ca pe promenadă altădată. Nu este doar o piață de desfacere, este o agora, un stup unde roiesc oameni și copiii, cântăreți și predicatori, anticari și măcelari. Un copil suge la sânul mamei, un bătrân privește pierdut balerina de ghips care face piruete, cu toții se învârtesc în spațiul de sclipici de sub acoperișul acestei invenții a secolului 20.

Creatorii mallurilor recunosc că nu s-au gândit la tot ce aveau să însemne ele mai târziu, la felul în care vor fi adaptate vieții de zi cu zi. Declară că au conceput un spațiu închis destinat comerțului cu amănuntul și petrecerii timpului liber axat în primul rând pe succesul comercial.

„Oricât de ciudat ni s-ar părea nouă,   acest tip de comportament le aduce bătrânilor un beneficiu. Le oferă ceva ce ei nu au. Poate suportul social de care au nevoie,   suntem fiinţe sociale,   poate atmosfera de sărbători pe care nu o au acasă,   poate căldura de acolo şi noutatea pe care o reprezintă un astfel de loc pentru o persoană vârstnică. Este mijlocul descoperit de ei prin care caută atenţie,   companie,   suport social”,   explică Daniel David specialist în psihologie comportamentală.

„Oricât de ciudat ni s-ar părea nouă, acest tip de comportament le aduce bătrânilor un beneficiu. Le oferă ceva ce ei nu au. Poate suportul social de care au nevoie, suntem fiinţe sociale, poate atmosfera de sărbători pe care nu o au acasă, poate căldura de acolo şi noutatea pe care o reprezintă un astfel de loc pentru o persoană vârstnică. Este mijlocul descoperit de ei prin care caută atenţie, companie, suport social”, explică Daniel David specialist în psihologie comportamentală.

În România, mallul a intrat ca o noutate absolută și la început a fost luat cu asalt de cumpărători. Dar pe măsură ce trecea timpul, marele „magazin” s-a transformat într-o piață publică în care fiecare face ce dorește. Este un spațiu liber în care bătrâni și copii se pierd admirând mai mult decât cumpărând, este locul unui spectacol perpetuu pentru care nimeni nu-ți taie bilet.

„Oricât de ciudat ni s-ar părea nouă, acest tip de comportament le aduce bătrânilor un beneficiu. Le oferă ceva ce ei nu au. Poate suportul social de care au nevoie, suntem fiinţe sociale, poate atmosfera de sărbători pe care nu o au acasă, poate căldura de acolo şi noutatea pe care o reprezintă un astfel de loc pentru o persoană vârstnică. Este mijlocul descoperit de ei prin care caută atenţie, companie, suport social”, explică Daniel David specialist în psihologie comportamentală.

Oamenii mallului

Domnul Francisc este bolnav. S-a așezat să se odihnescă și să se uite puțin la mașina de teren expusă în holul principal. În spatele lui se învârtește continuu o balerină, dar nu-l interesează. ”Îmi plac mașinile astea noi, de câte ori vin mă uit la ele, sunt foarte frumoase. Am ințeles că se dau la concursuri, dar n-am cunoscut pe nimeni care să fi câștigat vreodată”. Apoi începe să-mi spună despre boala lui, mâine merge la operație. Oare o să-l doară? Are emoții. Îl încurajez, nu, n-o să simtă nimic, doctorul face toată treaba, el să aibă emoții! Râde, apoi pornim prin mall. A venit aici să cumpere câte ceva de mâncare, are în mână o plăsuță. Dar mai ales, a venit să uite de operație.

În mijlocul holului, la o tonetă de carton, fata care vinde asigurări se pensează uitându-se într-o oglinjoară pe care o ține în mână. Oamenii trec, o privesc, ea își vede de treabă. Nimeni nu-și face asigurări de 1 Decembrie? Nici la taraba cu șuncă și brânzeturi tradiționale, atârnate de grinzi, mari și ciudat mucegăite nu prea trece nimeni. Magazinele par mai degrabă atracții turistice. Lumea întreabă, privește și trece mai departe. Femeile de serviciu aleargă mai repede decât restul lumii. Sunt doar cinci pe tură și au trei niveluri, băi, holuri, scări, geamuri! Dar au noroc, recunosc chiar ele. ”Facem tot timpul curat și nu se adună mizeria, dar avem noroc că e și gresia asta lucioasă, se curăță ușor. E cald, avem lumină, avem soluții de curățat, nu e ca pe stradă, nu e ca-n gară! Acolo ar fi vai de noi!” Salariul lor e de vreo 1.000 de lei cu bonusuri pentru zilele de sărbătoare în care lucrează. Au cărucioare, nu cară cu mâinile gălețile, spală cu mături și mopuri profesionale, aici au clasă. „Nici la toalete nu e mizerie mare, ne mărturisește femeia, pentru că apa se trage singură și dacă omul uită.”

Szabo Iosif are 82 de ani. Vine rar, dar când vine îi place să mai zăbovescă, să privescă oamenii care vin și pleacă. Sunt tineri, veseli, râd și au poftă de viață. Omul aude greu dar vede bine. Se uită curios la “tejgheaua” unde se servește mâncare japoneză, chiar în mijlocul holului. ”Oamenii ceia mânâncă acolo, pe scaunele celea înalte? Oare cum le vine să înghită în picioarele oamenilor și cu ceilalți uitându-se la ei? Pe vremea noastră se mânca în restorant, înlăuntru, stăteai la masă, ca omu.” Nu crede că e bun ce mânîncă tinerii aceia acolo, dar de brad și jucării îi place. Dacă ar fi văzut când era copil așa ceva i s-ar fi părut raiul pe pământ!

polus craciun

Maternitatea

Două doamne pensionare stau lângă căruciare, pe unul dintre fotoliile de pe hol. Povestesc. De obicei vin pe jos din Gheorghieni, dar azi au venit chiar din Mărăști. Vor să facă mișcare și mersul pe jos li se pare cel mai la îndemână. ”Venim și stăm cam o oră și jumătate două pe aici, vedem și noi ce mai e nou, ce se mai poartă. Mai ales la magazinele de lenjerii și obiecte de casă ne uităm. Nu prea cumpărăm, pensiile noastre sunt mici, dar vedem și unele lucruri ni le putem face noi.” Sunt vesele și gata să imite lumea în care au intrat târziu, dar nu fără folos.

O tânără îi dă să sugă la piept copilului pe una dintre banchete. Are alături un cărucior și câteva bagaje. Își așteptă fiica mai mare să vină de la film. A intrat la ora 16 și până atunci ea se plimbă cu cel mic prin mall. ”E cald și nu plouă, dar mai ales e lumină. Pe stradă mergi foarte greu cu căruciorul. Ar trebui ca administratorii orașului să pornescă într-o zi cu căruciorul cu un copil prin oraș și apoi să vedeți ce trotuare bune ar face! Este un calvar să umbli cu el prin cartiere dar și în centru. Plus că majoritatea parchează aproape pe trotuar și nu ai loc să treci de ei. Au fost dăți când m-au ajutat trecătorii să ridicăm căruciorul peste botul unei mașini. Și mai e ceva, de când am copilul și trebuie să-l plimb am observat câtă mizerie e pe trotuare și cât de des se scuipă la noi pe jos. E inadmisibil să calci în astfel de mizerii și să treci cu căruciorul prin ele. Noi îl lăsăm pe holul apartamentului, mi-e groază când îl bag înauntru, și-l spăl de câte ori pot! Nu cred că în alte părți oamenii sunt atât de necivilizați! La mall măcar e curat, dar nu e ca în aer liber!”

Femeile de serviciu îşi amintesc cum mai demult, o tânără a intrat în durerile facerii la mall, s-a iscat o agitaţie grozavă, au venit medicii de la dispensarul de jos, au sunat la Salvare şi au dus-o la timp la spital.

Excursia

Familia Costea vine din Florești. Acolo s-au mutat la bătrânețe, ca să aibă casă și grădină. Când vin la Cluj, vin la mall. ”Nu prea avem de ce să ne ducem în centru, că nu sunt magazine ca altă dată. Acum s-au făcut multe restaurante și prăvălii cu haine. Dar aici avem și alimentara și detergenți și cam tot ce avem noi nevoie. Nu suntem bogați, așa că ne uităm la fiecare lucru cât costă și ne ducem unde e mai ieftin. Acum am zis să ieșim că e sărbătoare și ne-am oprit să mai vedem și noi lumea.”
Pentru Anuşca ieşirea la oraş, la copii, este şi o excursie la mall. Nu ştia ce e acela, dar fata ei i-a explicat. La Aşchileul Mic au prăvălie cu de toate, dar nu arată nici pe departe ca ăsta. Când s-a trezit pe “marmurile” din hol şi printre vitrinele de sticlă a ameţit. “Mă aflu ca în ringhişpir, maică, nu ştiu unde să mă uit mai întâi. Dar e frumos, ţi-e milă să calci. Mă tem să nu care cumva să mă lovesc de sticle, că nu le prea văd”. E îmbrăcată toată în negru, se mişcă greu, de teamă să nu alunece. Când se va întoarce în sat le va povesti vecinelor unde a fost şi cum sclipea totul. Ca la biserică.

 


Publicitate

Postaţi un comentariu