Scriitorul belgian Jean Marc Turine, la Cluj: „Tot timpul căutăm vinovați. De ce atât de multă ură față de populația romă”?

Foto: Dan Bodea

De ce atât de multă ură, de ce atât de mult dispreț față de populația romă? Acestea sunt întrebările care au stat la temelia scrierii romanului La Théo des fleuves a scriitorului belgian Jean Marc Turine, prezent la Cluj la invitația Institutului Francez și a Facultății de Litere a Universității Babeș-Bolyai. Povestea Théodorei este povestea oricărui copil născut în comunitatea romă, în zorii secolului XX. Istoria romilor se dezvăluie treptat pe parcursul romanului și se confundă cu cea a secolului XX: Războaie, comunism, opresiuni repetate. „În cartea mea apare o singură raportare la spațiul geografic și anume Dunărea. Nu vorbesc despre România sau despre Ungaria. Vorbesc despre romi și despre Dunăre”, a declarat Jean Marc Turine pentru Transilvania Reporter, într-un interviu acrodat la Librarium Book Coner, înainte de întâlnirea sa cu studenții Facultății de Litere din Cluj.

Pentru romanul său, scriitorul Jean Marc Turine a fost distins cu Premiul celor 5 continente ale Francofoniei și speră ca romanul să fie în curând tradus și în limba română în așa fel încât să ajungă inclusiv în comunitățile de romi din Europa și la prietenii săi de etnie romă.

Cum s-a născut romanul La Théo des fleuves? Din ce nevoie și în ce a constat documentarea?

Dorința de a scrie acest roman vine de departe, din 1987, când am realizat un film despre supraviețuitorii lagărelor naziste. Era un film politic de producție belgiană despre situația celor deportați. M-a interesat în mod deosebit populația romă pentru că foarte mulți dintre ei au trecut prin acele atrocități. Cu această ocazie am descoperit de fapt prin ce au trecut romii la acea vreme și la ce nivel au fost masacrați. Am continuat din acel moment să strâng mărturii ale supraviețuitorilor evrei din lagărele naziste iar din 1992, de când am început să lucrez pentru France Culture, am început să întâlnesc tot mai mult romi, mulți dintre ei români.

Un eveniment mic poate, dar cu anvergură determinantă în creația mea literară, a fost în 1994, când am luat parte în Bruxelles la un concert de muzică țigănească, a violonistului Yehudi Menuhin, american descendent al unei familii de evrei emigrați din Rusia. A cântat atunci în concert cu Ravi Shankar virtuoz al sitarului, instrumentul muzical indian tradițional cu coarde ciupite. În acel context eu trebuia să fac niște capturi pentru un viitor film. Înainte de ziua concertului, artistul mi-a spus că îmi va prezenta o femeie de etnie romă din Strasbourg pe care am întâlnit-o a doua zi împreună cu cei doi copii ai ei, chitariști. În cele din urmă am ajuns să merg și în Strasbourg, să o vizitez. Era o povestitoare extraordinară care își prezenta viața într-un mod captivant. Asta se întâmpla prin anul 1994.

În discuțiile noastre, am întrebat-o pe această femeie cum de iubește atât de mult muzica lui Menuhin și mi-a spus că îl văzuse la televizor și l-a admirat pentru virtuozitatea lui asemănătoare romilor. Fiind analfabetă i-a cerut fiicei sale să-i scrie violonistului o scrisoare și acesta i-a răspuns că vrea să o cunoască chiar dacă se afla în acel moment în sudul Spaniei.  Și aceasta a fost povestea întâlnirii lor.

Cu ajutorul organizației Médecins du Monde care se oferă asistență medicală persoanelor vulnerabile și care aveau contact atunci și cu persoanele rome din jurul Parisului, am mers și eu de mai multe ori în aceste comunități. Am văzut astfel condițiile mizerabile în care locuiau. 200 de persoane stăteau în rulote sau în alte încăperi extrem de mici, cu un robinet ca singură sursă de apă și fără electricitate. Am continuat căutările mele și în 2002 am realizat o emisiune de cinci ore la France Culture despre romii unguri care au ajuns în Strasbourg și am mers apoi și în Ungaria. În Ungaria am văzut pentru prima dată cum arată un ghetou. Vedeam copii foarte mici care nu mai aveau parcă nimic uman în ei. Toate acestea m-au tulburat. În Budapesta am ajuns să conștientizez genocidul nazist din timpul războiului, asupra romilor și să realizez amplitudinea masacrului. În 2003 am făcut un tur prin România timp de o lună, în mai multe orașe, inclusiv în Babadag, Tulcea, București, Timișoara, Sibiu, Cluj, Arad, unde am văzut situația grea și inumană în care trăia populația romă. Din 2002 nu am mai lucrat la France Culture, aveam 56 de ani și trăiam cu gândul că menirea mea este scrisul. În acel moment m-am întrebat ce voi face cu restul vieții mele și atunci a fost momentul când am început să scriu o carte, „Le crime d’être roms”, de fapt o sinteză la tot ce adunasem până atunci despre realitățile populației rome în Europa, inclusiv a romilor din Belgia, care pe atunci erau în jur de 40.000 de mii, inclusiv romi români, sârbi, slovaci. Așa s-a născut romanul despre romi. Am obținut o bursă însă romanul a fost refuzat de 18 case de editare. Ca urmare, pentru a valorifica acest text am propus postului France Culture să fac un foileton radiofonic în cinci părți, de 30 de minute fiecare. Am încheiat această etapă în 2010. Am lăsat deoparte chestiunea romilor, am făcut alte lucruri, am fost inclusiv în Vietnam. În 2016 m-am reîntors la acest roman, l-am prelucrat și a rezultat cartea de astăzi.

Foto: Dan Bodea

De ce ați ales numele Théodora pentru personajul central al romanului?

Pentru mine a fost foarte importantă sonoritatea termenului în limba franceză. Știu că în România există foarte multe persoane care poartă acest nume.

Cum v-a schimbat acest roman? Ce impact a avut toată cercetarea asupra dumneavoastră?

Cred că întâlnirea cu supraviețuitorii din lagărele naziste mi-a schimbat radical percepția în 1987, inclusiv modul în care mă raportez la istorie. Eu provin dintr-o familie catolică, din mica burghezie franceză care nu a trăit drame reale. Aveam o percepție neutră față de cel de-al doilea Război Mondial. Astfel, momentul din 1987 mi-a bulversat întreaga viață. Atunci am devenit adult în privința lucrurilor pe care nu le cunoșteam.

A învățat ceva societatea de astăzi din tot trecutul tragic al populației rome?

Personal nu prea văd cum s-a schimbat societatea, atâta timp cât genocidul romilor este în continuare negat de multe state. Dacă ar fi să ne raportăm la drama populației evreiești și a populației rome, procentul populației care a suferit genocidul este aproape similar, undeva la 60% chiar dacă populația evreiască a fost mai numeroasă. În 1999-2000 în Franța era instalat guvernul socialist al lui Lionel Jospin care o avea la Ministerul Muncii și Solidarității Sociale pe Élisabeth Guigou căreia i-am trimis niște fotografii cu situația romilor din jurul Parisului, în lupta mea pentru recunoașterea genocidului. Am fost contactat de oamenii din cabinetul ei și mi s-a spus că nu este un moment oportun. În acest context, îmi aduc aminte de cuvintele ultimului președinte al Cehoslovaciei și primul președinte al Republicii Cehe, Václav Havel, care spunea într-un discurs că viitorul democratic al Europei depinde de situația populației rome. Este foarte greu să știi că în jur de 15 milioane de persoane în Europa sunt respinse, damnate și tratate cu dispreț în acest moment și că oamenii politici sunt la curent cu această situație. Antisemitismul este condamnat pe toate căile, „antițigănismul” însă nu. De ce vedem atitudini rasiste în discursurile politicienilor chiar și acum? Politicienii de cel mai mare rang la ora actuală în Franța spun că romii din România nu au vocație să rămână în Franța și îmi amintesc un caz în care un deputat a avut comentarii în care îi discrimina pe romi, fără consecințe.

În toate societățile, fie că vorbim de Franța, Germania, Anglia, romii sunt asociați cu starea de mizerie și atâta timp cât nu punem o barieră rasismului, aceste asocieri vor continua. Schimbarea trebuie să vină pe toate planurile și la toate nivelurile. Schimbarea trebuie să vină inclusiv în școli. Ce este un străin? Care e definiția străinului? Cum învățăm să ne respectăm vecinii, să nu ne simțim superiori celuilalt? Acestea sunt întrebările pe care trebuie să le clarificăm la momentul actual. În Franța, când nu vorbim despre romi, vorbim despre musulmani. Tot timpul căutăm vinovați. În cartea mea apare o singură raportare la spațiul geografic și anume Dunărea. Nu vorbesc despre România sau despre Ungaria. Vorbesc despre romi și despre Dunăre. Fundamentul cărții? De ce atât de multă ură, de ce atât de mult dispreț?

Foto: Dan Bodea

Ce impact a avut romanul după publicare? Ce impact ați fi dorit să aibă?

Faptul că am fost laureat al Premiului celor 5 continente ale Francofoniei poate fi considerat un succes. În al doilea rând, sper să apară traducerea cărții în limba română și să ajungă la câți mai mulți membri ai comunității rome și să le aflu părerea. Sper să o duc prietenilor mei romi din Bruxelles.

Ce îi face autentici pe romi?

În romi poți să citești un fel de damnare. Au o anumită tristețe, o nostalgie în modul în care se raportează la viață. Dar vezi în ei și poezie și cântec. Cumva duc cu ei greutatea vieții, dar au determinarea de a ști ce vor. Când își găsesc un loc de muncă vezi cum au dorința de a se ridica mult mai sus decât condiția lor primează în fața a orice altceva.

Ce alte teme nu vă lasă să dormiți în aceste zile?

Am mult prea multe pentru a le înșira. Mă obsedează războiul pe care nu l-am trăit. Sunt născut după război și această temă mă obsedează.

Jean Marc Turine trăiește și lucrează la Bruxelles și spune că se consideră în primul rând un „bricoleur”. Din 1978, realizează filme de ficțiune și documentare radio, în special cu Marguerite Duras și Jean Mascolo (Les enfants, 1984). A lucrat timp de zece ani ca producător de radio la France Culture.

La Théo des fleuves este cel de-al treilea roman al său apărut la editura belgiană Esperluète, după Foudrol (2005), un roman care se inspiră din Primul Război Mondial și Liên de Mê Linh (2014) care denunță suferințele actuale ale victimelor dioxinei din Vietnam. La Théo des fleuves a fost recompensat anul trecut cu Premiul celor cinci continente ale Francofoniei, acordat de Organizația internațională a Francofoniei.

Creat în 2001 la inițiativa Organizației internaționale a francofoniei, Premiul celor 5 continente ale Francofoniei recompensează „un text de ficțiune (roman, povestire, nuvelă) al unui scriitor care relevă o experiență culturală specifică, care îmbogățește limba franceză” și dorește să „pună în valoare diversitatea culturală și editorială a limbii franceze pe cele cinci continente”.

Postaţi un comentariu