Să fii cuminte până vine mama

Text  de Dan Ungureanu

Putem vorbi despre evoluția demografică a României prin gen proxim și diferență specifică : ce are comun evoluția demografică a României cu cea a Europei în ansamblu ? Ce-i e specific ? De asemenea : cum se integrează evoluția demografică a României în evoluția demografică a Europei în secolul XX, după 1945, după 1990 ?

Scăderea seculară a natalității

După 1900, Europa în ansamblul ei cunoaște o scădere generală a natalității. În Anglia, țară industrializată și prosperă, scăderea natalității începe în 1890. În Bulgaria, țară agrară săracă, ea începe în 1910. Nu există o corelare între nivelul de trai, alfabetizare urbanizare, și scăderea natalității. Ea începe aproximativ simultan în diverse țări, indiferent de alți parametri. Doresc țăranii mulți copii ca să aibă mînă de lucru ? Sau doresc puțini copii, ca să nu fărîmițeze moștenirea și așa mică ? Nici considerațiile economice, nici urbanizarea sau industrializarea nu explică fenomenul scăderii natalității. Creșterea nivelului de trai și ameliorarea asistenței medicale nu par corelate cu nivelul natalității.

Scăderea natalității după 1945

În SUA, G.I. Bill stipula plata cheltuielilor de studii ale tinerilor soldați reveniți acasă, fie la facultate, fie în școli profesionale, credite cu dobînzi mici, un an întreg cu ajutor de șomaj plătit. De el au beneficiat aproape opt milioane de persoane. A fost, prin extinderea sa, un set de măsuri socialiste mascate.

Franța cunoaște un baby boom pînă în 1972. Italia și Elveția ating vîrful în 1964, după care natalitatea scade continuu. Germania federală are o natalitate crescătoare pînă în 1966. Spania catolică, conservatoare, cruțată de război, sub dictatura lui Franco, are o natalitate înaltă și constantă pînă la sfîrșitul dictaturii franchiste, nu cunoaște un baby boom. URSS nu are nici un baby boom, ci o natalitate în scădere după război. Natalitatea Ungariei crește pînă în 1956, după care se prăbușește. Bulgaria are o natalitate înaltă între 1945-1950, care scade rapid ulterior. În România, natalitatea scade rapid începînd din 1955. În Polonia, natalitatea crește între 1950-1957, după care scade. Integrarea femeilor în cîmpul muncii, spre deosebire de statutul de casnice interbelic, accesul lor la studii superioare, accesibilitatea contracepției, urbanizarea – toate acestea explică foarte parțial scăderea natalității.

Ceea ce iese în evidență e absența unui pattern.

Și devastata Rusie, și cruțata Elveție ; și Bulgaria comunistă, și Germania occidentală, toate țările europene cunosc aceeași scădere a natalității.

Ce vedem în tabelul de mai sus ? Două țări vestice, Germania și Franța, patru țări foste comuniste, și Grecia, țară mediteraneană. Decretul lui Ceaușescu e respectat mai puțin de un deceniu, și natalitatea scade în pofida lui. Polonia e catolică, Cehia e laică; cu toate acestea, natalitatea scade la fel. Germania e prima care intră în tranziția demografică, Polonia la mijlocul anilor 1980 (deși criza economică începe deja în 1980).

Scăderea natalității în țările din fostul bloc comunist după 1990

Cifrele sînt bine cunoscute și spectaculoase. Într-un articol din 2003 apărut în Observator cultural, vorbeam de ”Hecatomba invizibilă: bilanțul demografic al deceniului 1990-2000 în România”. Cei cinsprezece ani care au trecut de atunci nu au infirmat concluziile articolului. România a pierdut, în timpul războiului, la Stalingrad, la Cotul Donului și în Stepa Calmucă, aproximativ 200 000 de oameni anual. În România se nasc anual cu 200 000 mai puțini copii ca în 1967. Avem un Stalingrad în surdină în fiecare an.

De ce un articol despre subiect în 2019 ? De ce e 2019 o bornă ? Vîrsta la prima căsătorie a urcat lent în România de la 22 ani în 1980 la 26 în 2007 și e de 29 de ani (la femei) în 2016-2017. În 2017, vîrsta medie a mamei la prima naștere era de 27 de ani. În 2017-2018 devin mame fetele născute în 1990, în medie. În 1990, s-au născut 314 mii copii, după care în 2011 a scăzut sub pragul de 200 de mii. În 2018 au fost 199 mii nașteri.

România și țările din est cumulează patru vectori : scăderea demografică seculară generală a Europei, începută spre 1900 ; scăderea demografică postbelică ; scăderea demografică de după 1990 ; emigrația de după 2000.
Să numim decreței, arbitrar, cohorta celor născuți între 1967-1971. Sînt cohorte masive, cea din 1967 e de peste 400 de mii de născuți, dublu față de 2018 de exemplu. Ei vor ieși la pensie între anii 2027-2031 (femeile) și 2032-2036, bărbații. Între 2027-2036 va avea loc cel mai masiv val de pensionări din România din ultima o sută de ani.
Dacă presupunem că tinerii intră în cîmpul muncii la 22 de ani, în medie, între 2027-2036 se vor angaja cei născuți între 2005-2014. Sînt, desigur, cohorte între 220-200 de mii de tineri, care vor înlocui grupuri considerabil mai mari : vor fi ani cu două angajări și trei pensionări.

Să fii cuminte pînă vine mama

Peste două milioane de români lucrează în străinătate. Sînt frați, surori, veri, cumnați. Odată ce își fac o situație stabilă, ei reprezintă puncte de ancorare pentru cei rămași acasă, niște magneți. Sînt de mult trecuți anii cînd românii plecau la întîmplare și căutau de lucru iar româncele se căsătoreau cu italieni tomnatici rurali. Azi românii din străinătate au biserici, forumuri pe Facebook, și deputați în parlamentul României.

Tuttitalia, anuarul statistic al Italiei, recenzează populația imigrantă din fiecare localitate italiană : știm pînă și că în Gonnoscodina, sat amărît din Sardinia, de patru sute de suflete, sînt două românce la muncă.

Administrația prezidențială publică un lung și relativ confuz raport al unui grup de lucru inter-instituțional pentru copiii cu părinții plecați la muncă în străinătate. Studiul e plin de abrevieri greoaie (aflăm, spre edificarea noastră, că ANPDCA e subordonată MMFSPV) și că două instituții diferite, Ministerul Educației și Ministerul Muncii, numără copiii cu părinți plecați și obțin două date diferite, 85 de mii, respectiv 212 mii. Între 2,5 % din copii și 4 % au părinții plecați la muncă.

Ce putem afla din acest greoi și confuz raport de 97 de pagini ? Dacă părinții pleacă la muncă, trebuie să notifice serviciul de asistență socială al primăriei, apoi să meargă la judecătorie, care confirmă reprezentantul legal al copiilor. Acesta e foarte util, fiindcă un minor care trebuie operat, sau doar dus la medic, înscris la școală, are nevoie de părinți sau reprezentanți legali. Procedura e greoaie, rebarbativă : familia completează un tipizat, anexa 1 a ordinului 219/2006, serviciul de asistență socială face o anchetă socială și depune dosar la judecătorie. Delegarea se face printr-o sentință. Copilul peste 10 ani și cel care-l va avea în grijă trebuie să fie prezenți la judecătorie (etc.). Nu se știe, la nivel de stat, cîți dintre părinții plecați au stabilit un reprezentant legal (aflăm optimiști că această monitorizare, începută în 2016, la care au participat șaptezeci de persoane cu funcții importante în stat, încă nu a reușit să numere copiii ai căror părinți obținuseră o sentință de delegare a autorității părintești (și că instanțele nu au un nume pentru această procedură).

Procedura simplificată propusă de acest grup isteț cere părintelui să depună copie de buletin, copie certificat de căsătorie, copie certificat de naștere al copilului, adeverință medicală a copilului. La care se adaugă copia de buletin a celui care va îngriji copilul, cazierul judiciar, adeverința de salariu sau talonul de pensie, copie dovadă spațiu de locuit, și declarație pe propria răspundere dacă are alți copii în întreținere.

Ministerul Educației propune rezolvarea problemei printr-un număr rezonabil de cuvinte englezești : buddy system, best practices, ”dezvoltarea etosului comunității” ”elaborarea unui ghid de implementare” …curriculare, extracurriculare, parteneriat, acorduri de parteneriat cu autoritatea locală, identificare de stakeholders, implementare, diseminare, monitorizare, grup-țintă, derulare, cursuri de formare, monitorizarea atingerii obiectivelor programelor…

Am citit pînă la pagina 70 din 97. Urmează moloz și limbă de lemn ca în paginile precedente : stabilirea cadrului, cadru legislativ, materiale resursă, posibili parteneri, enumerarea atribuțiilor consiliilor, calendarul întîlnirii grupurilor, lista membrilor.

După Ministerul Educației, 25 de mii de copii au ambii părinți plecați (desigur, nu aflăm dacă părinții au lăsat în urmă un copil, doi, sau trei) 20 de mii de copii au părintele unic susținător plecat (iarăși, nu aflăm dacă părintele unic susținător a lăsat acasă un copil, doi, sau trei, și cîți părinți unic susținători sînt). 110 mii copii au un singur părinte plecat. După Direcția Generală de Asistență Socială, 30 mii copii au ambii părinți sau părintele unic susținător plecat. 30 mii față de un total de aproape trei milioane de români plecați nu e mult – 1 % din totalul românilor plecați au copii lăsați în urmă.

Acești copii sînt o măsură a precariatului. Părinți plecați de abia un an sau doi, părinți care nu cunosc limba, părinți care fac munci umile și precare, părinți care locuiesc cîte trei, patru într-o cameră.

Preiau din acest articol publicat pe situl suntpărinte datele INS : județele cele mai afectate sînt județele din Moldova, care au natalitate peste medie și venituri sub medie : Suceava, Iași, Bacău, Neamț. Dintre copiii rămași în urmă, în 2017, 12 mii aveau sub trei ani, 8 mii aveau între 4-5 ani, 31 de mii aveau între 6 și 10 ani. INS numără abia 5000 de copii cu ambii părinți plecați, o cifră de șase ori mai mică decît cea de mai sus. Copiii cu părinți plecați – 31 de mii de copii la școala primară – sînt și cei mai vulnerabili la abandonul școlar.

[stextbox id=’info’ defcaption=”true”]Dan Ungureanu a fost bursier la École Normale Supérieure din Paris între 1993-1995. A obținut diploma de studii aprofundate la École Pratique des Hautes Études (Secţia de Ştiinţe antropologice şi religioase),la Paris, în 1995. A predat ca asistent Facultatea de Litere a Universității din Timişoara, România între 1997-2006 – latină, greacă. A susținut un seminar de Etnopsihologie în 2006 la Facultatea de Psihologie a Universității. A fost lector de limba română la Universitatea Paris III – Sorbonne Nouvelle între 2003-2005. A fost profesor de franceză la Montreal (2006-2011) conferențiar la Facultatea de Științe Umaniste a Universității Aurel Vlaicu din Arad (2010-2012). Din 2013 este lector de limba română la Universitatea Carolină din Praga, Cehia. Cărți : ”Zidul de aer. Tratat despre mentalităţi”[/stextbox]

Distribuie:

Postaţi un comentariu