Românii care revoluţionează medicina în SUA

Ciprian Tomuleasa (dreapta)

Ciprian Tomuleasa este singurul român din generaţia sa care a obţinut un program de cercetare postdoctorală la un renumit spital şi institut de cercetare din lume: Johns Hopkins Hospital, din Baltimore, Maryland, desemnat „cel mai bun spital al Americii” timp de 20 de ani consecutiv.

Are 25 de ani, a absolvit în 2011 Facultatea de Medicină Generală, la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu” din Cluj-Napoca, iar acum îşi propune să revoluţioneze terapia pacienţilor diagnosticaţi cu cancer. Are alături, ca mentori, alţi doi medici români care şi-au lăsat amprenta în domeniul cercetării medicale în ultimii ani.

Când ţi-ai dat seama că asta e cariera pe care vrei să o urmezi şi de ce în America?

În timpul liceului mi-am dat seama că meseria de medic mi se potriveşte. Încă de atunci am avut profesori care m-au îndrumat, de exemplu d-na profesor Silvia Radu, care m-a meditat fără interes financiar pentru Olimpiadele de Biologie. Apoi am fost acceptat pe un loc de bursier atât de Universitatea de Farmacie şi Medicină din Iaşi, cât şi la cea din Cluj-Napoca, examenele de admitere fiind programate în două zile consecutive. Am ales Cluj-Napoca şi nu voi regreta niciodată.

Cum ai fost selectat la Hopkins, cât de greu a fost?

Nu a fost un proces de selecţie propriu-zisă. Din anul III de facultate, la îndrumarea unor medici din Institutul Oncologic „Prof Dr. Ion Chiricuţă”, conf. dr. Gabriel Kacso şi dr. Olga Soriţău, am aflat ce presupune cercetarea. Având libertate în laborator, am început studiul pe celulele stem tumorale. După multe eşecuri de a izola această subpopulaţie celulară, am reuşit să studiez celulele stem-like din hepatocarcinom, iar ulterior pe cele din glioblastomul multiform. Primul meu articol. A fost o premieră naţională, fiind publicat la sfârşitul anului IV de facultate în Journal of Gastrointestinal and Liver Diseases. Rezultatele au fost premiate ca „Best paper” ori „Best presentation” la toate congresele naţionale, dar şi în Cairo, Antwerp, Groningen, Berlin ori Szeged. A urmat angajarea la Institutul Oncologic. Am mai făcut, după anul V de facultate, un stagiu de trei luni ca „visiting student” în Departamentul de Gastroenterologie şi Hepatologie la Johns Hopkins Hospital, la recomandarea doctorului Victor Velculescu, profesor de oncologie aici (n.red – medicul român care a realizat, alături de echipa sa de cercetători americani, primul test genetic care identifică celulele canceroase, printr-o analiză a sângelui, în 2010) precum şi de doctorul Florin Selaru. Doi ani mai târziu şi după alte 20 de studii originale şi review-uri publicate în jurnale medicale din străinătate am avut de ales între un doctorat în Geneva şi cercetare postdoctorală la Hopkins. Am ales Statele Unite, aici nivelul medicinei este peste cel al Europei occidentale. Nu am dat un concurs pentru această poziţie, cu puţin curaj şi multă muncă, mi-am făcut singur norocul.

Cum a fost prima zi de lucru la Johns Hopkins?

Nu doar prima zi, ci prima săptămână mi-am ocupat-o cu angajarea la Johns Hopkins. Am avut impresia că e mai multă birocraţie decât în ţară, cu semnarea şi completarea multor formulare, acte, vize etc. Apoi, totul a intrat în normal şi am început proiectul în Departamentul de Medicină Internă, Divizia de Gastroenterologie şi Hepatologie. Lucrez în laboratorul doctorului Florin Selaru – Profesor Asistent la Spitalul şi Universitatea „Johns Hopkins”, specializat în gastroenterologie, iar ca domenii de cercetare, în diagnosticarea şi terapia personalizată a cancerului. Mă simt cu adevărat privilegiat să lucrez într-o instituţie care, de-a lungul timpului, a schimbat istoria medicinei moderne. Am colegi din toate ţările şi mă străduiesc să fac cinste şcolii româneşti, care e apreciată aici. Singura diferenţă majoră este că cei de aici sunt profesionişti: nu acceptă niciun compromis (nici măcar în privinţa detaliilor minore) şi au o mentalitate de învingători. Vor să fie numărul 1, indiferent de funcţia lor în cadrul diviziei şi sunt dispuşi să facă sacrificii pentru asta. Unde nu se pricep, recunosc că sunt depăşiţi şi acceptă sfaturi.

Comparativ cu şansele de acolo, cum crezi că se poate dezvolta cercetarea la noi? Ce ne lipseşte?

Românii nu le sunt inferiori medicilor sau cercetătorilor americani, germani sau japonezi. Suntem la acelaşi nivel intelectual, dovadă că mulţi medicii români din Statele Unite sunt şefi de departamente şi lideri în domeniile lor de cercetare la Hopkins, Harvard, MD Anderson etc. Însă nu avem continuitate în ţară, unde de multe ori domină o mentalitate „balcanică”, fără a avea intenţia de a insulta pe nimeni. Câteodată am avut senzaţia în România că multă lume caută calea cea mai uşoară către succes, de multe ori bazată pe şmecherii şi individualism exagerat.

Descrie un moment care te-a şocat, de acolo?

Nu îmi place faptul că oraşul Baltimore are o rată mare de criminalitate, ghetourile fiind numeroase. Oraşul e cam periculos şi sunt şanse mari să fii jefuit ori agresat, mult mai mari decât în Piatra-Neamţ, ori Cluj-Napoca. Societatea americană, spre deosebire de cea europeană, este cu adevărat capitalistă. Cine nu munceşte şi nu plăteşte taxe trăieşte într-o sărăcie cruntă. Cine are studii şi un job bine plătit îşi permite orice. Există şi un cerc vicios, deoarece studiile sunt scumpe în State şi practic cine se naşte sărac, cam rămâne la acelaşi nivel social.

Cât munceşti într-o zi şi cât câştigă un medic la John Hopkins Hospital?

Nu am un program fix. Muncesc cât e necesar pentru a-mi continua proiectele, indiferent dacă îmi sacrific serile, ori weekend-urile. Sunt convins că orice sacrificiu făcut acum nu este în zadar. Într-o zi voi culege roadele muncii, ştiu din experienţa de până acum. Un cercetător cu un laborator mare, de exemplu, cu multe brevete poate ajunge la peste un milion de dolari pe an. În general, medicii în State sunt foarte bine plătiţi. Lumea trebuie să înţeleagă că sunt atâţia ani de studiu, nopţi pierdute şi alte sacrificii care trebuie să fie recompensate. Şi nu de pacienţi, care să vină cu plicul în mână, ci de un sistem de asigurări eficient.

Câţi români sunt în spital?

Destul de mulţi, în multe departamente, de la Gastroenterologie ori Hematologie până la Oncologie, Chirurgie ori Bloomberg School of Public Health. Majoritatea sunt profesori pentru că au plecat din ţară în anii ’90. Cred că, dacă măcar jumătate din medicii de origine română care sunt în Statele Unite ar fi în ţară, România ar fi la un nivel mult mai ridicat şi am putea concura pentru granturile europene ca instituţii coordonatoare, nu doar partenere. E adevărat însă că probabil numai aici pot fi pregătiţi la un nivel superior. Din generaţia mea, sunt doar eu ca şi MD pe partea de cercetare translaţională, alături de Nicu Done, care e doctorand la School of Public Health.

Ai vrea să rămâi acolo, sau pe cât timp sunt proiectele tale de cercetare?

Încă nu sunt foarte hotărât, vreau să îmi fac treaba cât pot de bine şi să public câteva articole în jurnale medicale de impact ridicat. Între timp, mi-am dat examenele USMLE Steps şi aş putea începe rezidenţiatul aici. Acum studiez nişa tumorală hepatică şi interacţiunea dintre fibroblastul asociat tumoral şi celula de colangiocarcinom intrahepatic. Cei de aici mă apreciază şi o parte din cadrele didactice de la Hopkins mă susţin să îmi fac rezidenţiatul la Johns Hopkins Hospital.

În timpul liber ce faci în ţara tuturor posibilităţilor?

Baltimore e un oraş care nu seamănă cu ce vedem în filme. În afara de Inner Harbour şi încă unele zone mai ok, nu prea ai ce să faci în mod deosebit. Însă, regiunea Mid-Atlantic e foarte frumoasă şi interesantă. Am vizitat Washington DC (cu toate monumentele, Smithsonian) şi Philadelphia (şi mai ales regiunea Lancaster, unde am întâlnit comunitatea amish). Voi merge curând în Ocean City, Atlantic City, New York şi Boston. Chiar recent am mers până la graniţa cu Canada la cascada Niagara. Orice moment de relaxare e binevenit aici pentru că se munceste din greu. Şi până la urmă, am doar 25 de ani. Încerc să îmi trăiesc viaţa şi să mă bucur de ea, în echilibru cu viaţa profesională.

Povesteşte-ne o situaţie amuzantă din America…

Mi s-a părut puţin ironic faptul că sunt înconjurat în mare parte de medici, ori cercetători de origine asiatică. La scurt timp după ce am venit în laborator, una dintre colegele mele, Fangmei An, a plecat înapoi în Beijing şi a organizat o mică petrecere la care am fost invitat. La acea petrecere, eram singurul  european, alături de chinezi, japonezi etc. Mi s-a părut oarecum amuzant că în America sunt înconjurat de asiatici.

Text: Alina Mihuț


Publicitate

1 Comentariu

  1. Maria spune:

    Cum pot ajunge la jh pt un tratament si analize?

Postaţi un comentariu