Regina Maria și Paradisul de la Balcic

A fost odată ca niciodată o prințesă pe nume Maria, născută ”din rude mari, împărătești”, în casa regală britanică. Frumoasă, puternică, hotărâtă, plină de viață și neînfricată, Maria s-a căsătorit cu Ferdinand, moștenitor al tronului României, iar astfel avea să devină Regina Maria a României, admirată și iubită de poporul adoptiv, căruia i-a îndeplinit un vis: țara întregită.

Mariajul nu a fost dintre cele mai fericite, însă Maria s-a îndrăgostit de țară și de oameni, de locuri. Și-a creat propriul paradis la Balcic, pe malul mării, și un ”cuibușor” la Bran. E simplu de înțeles pe care l-a iubit cel mai mult: a cerut ca inima să îi fie dusă, după moarte, pe domeniul de la Balcic, sugestiv numit ”Cuibul liniștit”. Din păcate, poporul nu a putut face nici măcar atât pentru regina care a făcut atât de multe pentru el. Povestea e lungă, iar istoria, complicată.

Principesă de Edinburgh

Născută Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg şi Gotha, a fost mare prinţesă a Marii Britanii şi Irlandei, fiind nepoata reginei Victoria a Marii Britanii. Regina Maria a României s-a născut la Eastwell Park în Kent, și a fost inițial Principesă de Edinburgh, ca fiică a ducelui Alfred de Saxa Coburg și Gotha, cel de al doilea fiu al Reginei Victoria; mama sa a fost Marea Ducesă Maria Alexandrovna, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei. Așadar, Prințesa Maria era nepoata Regelui Edward al VII-lea și verișoara primară a Țarului Nicolae al II-lea și a Regelui George al V-lea.

Alintată Missy, tânăra prințesă și-a petrecut copilăria în Anglia, în mijlocul naturii din comitatul Kent, cu vizite la Curtea ţarului, bunicul său, dar şi în Malta, unde a petrecut clipe frumoase împreună cu Principele George, viitorul Rege George al V-lea al Marii Britanii şi Irlandei.

Cum se întâmplă adeseori în astfel de familii, și căsătoria Mariei a fost stabilită în adolescență și fără ca tinerii să fie consultați. ”Alesul” a fost Prințul Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen, moștenitor al tronului României, nepotul regelui Carol I. Nici el, nici tânăra prințesă nu au fost deosebit de încântați de întâlnire și de logodnă. Se pare că nici tatăl Mariei, potrivit unor surse, nu ar fi fost de acord cu alegerea, dorind altceva pentru fiica lui.

Principesa Maria a fost fiica lui Alfred al Marii Britanii şi Irlandei, Principe de Saxa-Coburg-Gotha, Duce de Edinburgh (1844–1900), care refuzase, în 1863, Tronul Greciei, şi a Marii Ducese Maria Alexandrovna a Rusiei (1853–1920). Astfel, Principesa Maria era nepoată a Reginei Victoria a Marii Britanii (1819–1901) şi a Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei (1818–1881).

Sosirea în România

Tinerii s-au cunoscut după un plan pus la cale de mama ei, în complicitate cu ducesa de Edinburgh și cu Wilhelm al II-lea, împăratul Germaniei. Primele întâlniri au fost un șir de eșecuri, deoarece prințul moștenitor Ferdinand era extrem de timid. Cu greu, împins de la spate de toți, Ferdinand i-a cerut până la urmă mâna tinerei prințese britanice.

Logodna a fost celebrată în mai 1892, iar pe 29 decembrie 1892 a început o căsnicie de 30 de ani, despre care mulți spun că nu a fost fericită nicio clipă.

Tânăra aristocrată a ajuns în România la vârsta de 17 ani, la braț cu un prinț bolnăvicios și închis, cu zece ani mai în vârstă, care mai și iubea pe altcineva – poeta Elena Văcărescu, dragostea interzisă a vieții lui.
Plină de viață și naturală, Maria i-a cucerit imediat pe români și a devenit o figură publică importantă. La venirea în ţară, George Coşbuc i-a dedicat o poezie, în care îi ura să devină un „al doilea soare“ pentru România.

Viitoarea regină s-a implicat de la început în viaţa culturală românească, precum și în multe proiecte sociale și culturale. Iubită de popor și interesată de treburile ţării, Maria a influențat multe dintre deciziile politice luate de soţul ei, Regele Ferdinand I al României. Și nu s-a mulțumit doar să ”dirijeze”: a fost infirmieră pe front în timpul Primului Război Mondial, iar curajul arătat în faţa obuzelor i-a impresionat pe contemporani. Nu s-a lăsat descurajată de nimic, i-a susținut pe răniţii şi pe soldaţii din cele mai fierbinţi puncte de luptă, ba chiar a fost comandant onorific al Regimentului 4 Roşiori, care i-a purtat numele şi a cărui uniformă a îmbrăcat-o, fiind şi o iscusită călăreaţă. La final, era un adevărat erou național, fiind supranumită „Mama Regina“, „Mama răniţilor“ şi „Regina-soldat“.

Maria s-a căsătorit cu Principele Moştenitor al României, Ferdinand, iar împreună au avut şase copii.

Lobby pentru România

Se spune că în timpul Primului Război Mondial ambasadorul Franţei la Bucureşti, Charles de Saint–Aulaire, a făcut o afirmaţie ce o descria perfect pe Maria: “Există un singur bărbat la Palat şi acela este regina”.

Convinsă că Anglia nu va fi învinsă niciodată, Regina a susţinut necesitatea alierii României cu Antanta, în scopul recuperării provinciilor româneşti aflate sub stăpânire austro-ungară. Rolul său de sfătuitor al Regelui Ferdinand a fost hotărâtor în decizia acestuia de a intra în război împotriva patriei sale de origine; iar Maria a pledat cauza României în corespondenţa cu verii ei primari, Regele George al V-lea al Marii Britanii şi Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei.

După război, Regina a plecat ”în misiune”, în Franţa şi Marea Britanie, fiind trimisă de Rege şi susţinută de clasa politică, pentru a susține, din nou, cauza ţării, la Conferinţa de Pace de la Paris, pentru a obţine recunoaşterea visului istoric al românilor: România Mare. Deşi neoficiale, vizitele Reginei au adus multă simpatie cauzei româneşti și multe voci spun că România s-a reîntregit în 1918 doar datorită influenţei sale în cercurile diplomatice de la Paris, acolo unde s-a reîmpărţit lumea la sfârşitul conflictului.

Locurile de suflet

Regina a fost foarte legată sufleteşte de două locuri: Castelul Bran şi Domeniul Balcic, de pe malul Mării Negre. Pe amândouă le-a decorat după gustul ei şi le-a dat ceva din personalitatea sa.

Palatul Balcic, ”Cuibul liniștit” al Reginei Maria se remarcă mai ales prin simplitate.

Regina descoperise Balcicul într-o plimbare prin Dobrogea, însoţită de pictorul Alexandru Satmary. Trebuia să stea numai o oră, dar şederea s-a prelungit, şi, după cum mărturisea, atunci a înţeles că trebuia să devină stăpâna acestui colţ de lume. Popasul s-a întins, până la urmă, pe toată durata vieţii. „Nu era vorba numai de aducerea aci a ceva care ar fi avut fiinţă în altă parte, se confesa Regina, ci de creaţie, de plămădirea pietrei, pământului, apei, copacului şi florii într-un desăvârşit întreg. A fost întoarcerea mea la mare, la întâia mea dragoste. Născută pe o insulă, în sufletul meu trăia un dor străfund şi veşnic de mare.“

Se pare că acest colț de lume îi amintea de copilărie, de clipele frumoase petrecute în Malta, al cărei relief e cumva asemănător cu cel de pe ”Coasta de Argint”, cum este denumită zona Balcicului. Acolo, țărmul Mării Negre e mărginit de dealuri spectaculoase, cu povârnișuri și pante abrupte, așa cum nu există pe litoralul românesc.

Momentul descoperirii acestui loc de către regină este evocat în cartea „Casele mele de vis“. „Într-o plimbare prin Dobrogea, m-am apropiat deodată de o limbă de pământ lângă mare care a trezit în mine un fior cu totul deosebit: am avut ca o simţire că locul acesta mă aştepta dintotdeauna pe mine, ori trăisem totdeauna în aşteptarea lui“, scria regina Maria.

Tenha Juvah Cuibul liniștit

Palatul din Balcic a fost construit pe un teren cumpărat de la bancherul Jean Crissoveloni, mărit prin achiziţionarea de căre statul român a altor terenuri de la localnici; în 1938, ajunsese la o suprafaţă de peste 24 de hectare. „Văi şi coaste aride, albicioase, printre care şerpuiesc cărări prăfuite, pământ ars, calcinat, de soare“, scria Eugen Buchman (şeful cancelariei Palatului Cotroceni) în Jurnalul său.

Clădirea principală a domeniului este, de fapt, o vilă numită „Tenha Juvah“ (Cuibul solitar, liniștit). Compusă din parter şi două etaje, are 14 camere, două terase şi un balcon. Potrivit dorinței reginei, lângă vilă a fost construit un minaret turcesc, pentru a oferi clădirii un aer oriental.

Construcţia vilei proiectată de arhitectul Emil Gunes a durat patru ani, din 1925 până în 1929, lucrările fiind executate de două firme italiene, Augostino Fabro şi Giovanni Tomasini, sub supravegherea secretarului general al reginei, Gaetan Denize. Reţeaua electrică a fost încredinţată unei firme româneşti, potrivit cărții „Balcic“, semnată de Emanoil Bucuţa.

O carte despre Balcic și regina Maria a scris și Balcica Măciucă, fiica primarului Balcicului, Octavian Moşescu. Aceasta scrie că regele Ferdinand a ajuns rar la ”Cuibul liniștit”, însă regina era binecunoscută în sat: ”venirea reginei, numită de localnici «Sultana», făcea să freamăte oraşul care îmbrăca haine de sărbătoare. Balcicul, spunea regina, „este colţul cel mai drag inimii mele“.

Istoria Balcicului

A fost o întâmplare fericită a istoriei faptul că Balcicul aparținea țării noastre exact în perioada în care Maria era regină. Localitatea se află în Cadrilater, partea de sud a Dobrogei, care se întinde peste 7.000 de kilometri pătraţi, formată din judeţele Durostor şi Caliacra. Principalele oraşe din această zonă sunt Silistra, Turtucaia, Dobrici (Bazargic), Balcic şi Cavarna.
Partea de sud a Dobrogei a avut de-a lungul istoriei soarta întregii provincii dintre Dunăre şi Mare. Din secolul 8 î.e.n., litoralul a fost colonizat de greci, şi au fost întemeiate cetăţile port: Histria, Callatis şi Tomis. În anul 55 î. e.n., Dobrogea şi cetăţile greceşti au fost înglobate în statul dac al lui Burebista, iar ulterior au trecut sub stăpânire romană. După scindarea Imperiului Roman, Dobrogea a intrat în componenţa Imperiului Roman de Răsărit, denumit apoi „Imperiul Bizantin“. În 1388, Mircea cel Bătrân a alipit acest ţinut Ţării Româneşti. Sultanul Mehmet I a cucerit Dobrogea, iar Ţara Românească a rămas doar cu Delta Dunării. Dobrogea a intrat sub stăpânirea otomană. Istoricii încă nu sunt unanimi în a stabili data la care Dobrogea a intrat sub stăpânirea turcilor. Unii spun că ar fi anul 1416, alţii merg cu patru ani mai târziu. Alţi istorici spun că Dobrogea a intrat treptat sub stăpânirea otomană.

Perioada de glorie

Dobrogea a devenit parte a României după Războiul de Independenţă. Prin decizia Congresului de la Berlin, s-a specificat că linia de frontieră a României cu Bulgaria să pornească în continuarea Dunării, astfel încât să cuprindă populaţia compact românească din aceste zone, iar partea de sud, Cadrilaterul, a revenit Bulgariei.
În 1913, după două războaie balcanice, prin Pacea de la București, România a primit Cadrilaterul – și a început colonizarea. A umat o perioadă de glorie a Dobrogei de Sud, numită acum și „Noua Românie“.
Balcicul s-a dezvoltat foarte mult în perioada interbelică, fiind un loc de refugiu monden și boem al protipendadei românești, mai ales după ce s-a instalat acolo Regina Maria. Pictori, scriitori, oameni de cultură, toți se întâlneau acolo, pe Coasta de Argint. Și-au construit case, drumuri, ba chiar și o universitate: Universitatea liberă „Coasta de Argint”, unde vor conferenţia Nae Ionescu, Ion Marin Sadoveanu, Camil Petrescu, Pamfil Șeicaru, Ion Pillat, Perpessicius, Ștefan Nenițescu, Oscar Walter Cisek, Octavian Moșescu.

Cadrilaterul a rămas în componenţa României până în 1940. În acel an, reprezentantul german în România a informat guvernul român că trebuie să cedeze Bulgariei întreaga zonă, ca urmare a întâlnirii din 15 iunie 1940 de la Berchtesgaden dintre Hitler şi primul ministru bulgar. Guvernul român a făcut demersuri la Sofia pentru începerea de negocieri – dar, în final, a renunțat, iar de atunci a rămas Cadrilaterul în componența Bulgariei.

Inima Reginei

Regina Maria a murit în vara anului 1938, înainte de retrocedare. A fost înmormântată în cavoul familiei de la Curtea de Argeş, dar ceruse ca inima să-i fie dusă în capela Stella Maris, de pe domeniul de la Balcic. Inima a fost aşezată într-o casetă de argint, de 561 de grame, încrustată cu 307 de pietre preţioase.

După pierderea Cadrilaterului, Principesa Ileana a ordonat construcţia capelei „Inima Reginei Maria“ la Bran. Acolo a fost depusă caseta cu inima, într-un sarcofag de marmură, unde a rămas până în 1968, când a fost scoasă din sarcofagul de marmură şi transportată la Muzeul de Istorie din Bucureşti.

După 1940, Balcicul a început să decadă, iar fenomenul a continuat, sub regimul comunist. După 1990 a început o nouă ”înflorire”, ce pare a fi datorată mai ales moștenirii lăsate de Regina Maria. Renumele ei încă se leagă de Balcic, iar domeniul său este vizitat acum de foarte mulți români, în fiecare vară. ”Cuibul liniștit” al Reginei este înconjurat de o grădină botanică unicat în Europa centrală şi de est, care se remarcă în special prin colecţia de cactuşi. Se mai pot vedea, de asemenea, multe dintre construcțiile de pe domeniu, cascada, izvorul, Podul Suspinelor, precum și capela Stella Maris.

„Pentru turism, Balcicul era, într-adevăr, splendid dăruit, atât prin pitorescul lui natural, cât şi printr-un pitoresc uman, nu mai puţin bătător la ochi. În totul, era diferit, era altfel. Istorie, legendă, cine mai ştie unde era adevărul? De fapt, translaţia spre legendă e un semn bun, un simptom de vitalitate. Rămâne cu noi doar acea parte a trecutului susceptibilă să stârnească imaginaţia. Balcicul este Balcic, tocmai fiindcă peste Balcicul real, şi transfigurându-l, s-a aşezat un Balcic imaginar.“ (Lucian BOIA)


Publicitate

Postaţi un comentariu