Politica în vremea cuptoarelor multiple. Italia în fața unei noi toamne fierbinți?

De al stânga la dreapta: Luigi di Maio (fost vicepremier în guvernul Conte), Matteo Salvini (fost ministru de interne și vicepremier) și Giuseppe Conte (fost și actual premier al Italiei)

În 1979, premierul creștin-democrat, prim sforar, maestru combinator și una dintre cele mai controversate figuri ale politicii (italiene), Giulio Andreotti, a ideat o strategie ce avea să facă carieră în tactica și vocabularul italian al politicii, politica celor două cuptoare. Concret, în vremurile clasice, în era partidelor de masă, partidul majoritar poate ajunge în situația de a coace strategii politice în mai multe cuptoare, în funcție de alianțele ce îi servesc cel mai bine propriilor interese. La vremea respectivă, Andreotti cocheta atât cu Partidul Socialist Italian (PSI), cât și cu Partidul Comunist (PCI), în vederea formării unui nou guvern de coaliție și, după cum s-a exprimat chiar Andreotti, „în funcție de cine va coace pâinea (politică) la prețul cel mai ieftin“. În ′79 nu s-a ales mare lucru de această strategie, guvernul Andreotti IV s-a prăbușit în luna martie a acelui an, iar relațiile dintre viitori parteneri istorici ai politici italiene până în 1994, PSI și DC (Democrația creștină), au fost cât se poate de proaste o bună vreme, deși întreaga carieră de premier a lui Andreotti va ajunge să includă numărul record de șapte mandate.

Nu doar că politica celor două cuptoare nu a murit, dar e mai degrabă vie și dinamică. În ultimii ani, Salvini a copt aluat atât la guvernare cu M5S, ca să păstreze ministere și coaliția de guvern, dar și cu Coaliția de dreapta (Berlusconi, Giorgia Meloni and co) pentru a pregăti viitoare alegeri și o potențială victorie a dreptelor. Nici Di Maio, ministru al dezvoltării economice, muncii și politicilor sociale, vioară întâi a M5S, vicepremier împreună cu Salvini, nu s-a ținut deoparte de această strategie. Pe de-o parte, a încercat să păstreze cât mai mut timp alianța cu Liga Nord, dar de cealaltă, mai ales în ultimele luni, a depus o pizza și în cuptorul PD, cu care va și face un nou guvern acum, când a devenit clar că alianța galbeno-verde a naufragiat. În cărți pentru un nou mandat de premier este tot Giuseppe Conte, iar o numire a sa ar reprezenta nu doar un simptom al restabilizării politice, ci și un succes pentru M5S. Desigur, vremea e tânără, iar toamna se anunță fierbinte, fiindcă aceiași specialiști italieni, care salută transformarea M5S într-un partid de sistem, se declară și îngrijorați de posibilul atac de protagonism politic al lui Renzi, pare-se iminent în următoarele luni.

Nimic nou, Nicola Zingaretti, noul secretar general al PD-ului, joacă bine și îi readuce pe democrați la guvernare, după o perioadă de trist minorat politic, luminată doar de cele peste 20% de procente obținute la alegerile europarlamentare, numai ca să poată Renzi să redebuteze pe scena politică cu toate reflectoarele aprinse. Faza Enrico Letta, bis!, faza Pier Luigi Bersani, bis!, alți doi lideri democrați popiți de Renzi în virtutea unui interes politic mai mare, propria sa carieră politică și a aciuiaților săi, cu toții deja egal responsabili de prăbușirea electorală a PD-ul la niveluri istoric de joase.

În anul care s-a scurs din 1 iunie 2018, data investiturii guvernului Conte susținut de M5S și Liga Nord, a plouat cu analize și discuții legate de faptul că sigurul care s-a evidențiat pe scena politică a fost chiar liderul Ligii, Matteo Salvini. A fost vehiculată chiar și cea mai radicală dintre ipoteze, și anume aceea că Salvini s-ar chiar pricepe la politică, succes răsunător, mai ales în vremea politicii antisistem, a populismelor antipolitice, a zodiei dincolo de stânga și dreapta. Ținându-se de politica de dreapta, Salvini a urcat Liga Nord în sondaje, depășind M5S și având toate motivele să nu se teamă de posibile alegeri anticipate. M5S nu a reușit să livreze electoratului ce a promis, tocmai fiindcă a marșat pe politici economice și sociale ce au nevoie de aprobarea Uniunii pentru a trece și de existența unor fonduri de stat în exces, la fel de inexistente, mai ales într-un stat cu o datorie publică de 132,2% din PIB și aflată sub papucul patronatului. De cealaltă parte, Matteo Salvini a pariat pe Ministerul de Interne unde s-a autodeclarat luptător împotriva refugiaților și a imigrației ilegale, cu binecuvântarea electoratului italian, dar, să fim sinceri, și a UE. Liga a livrat electoratului său tot ce a promis, atât pe frontul imigrației, cât mai ales pe frontul scutirii de impozite, acolo unde electoratul format din firmele mici și mijlocii nord-italiene avea tot interesul să susțină o dreaptă la guvernare. Fără impozite și cu austeritatea impusă la nivel european, M5S nu a reușit să treacă măsurile sociale promise, cum nici criza economică nu a ajutat pe frontul dezvoltării economice și al creării de noi slujbe.

Dar de unde toată această pricepută viclenie politică a lui Salvini? Aici istoria poate oferi câteva puncte de referință. Liga Nord este partidul italian actual cel mai longeviv, cu o istorie de 30 de ani, formându-se din fuzionarea unor mișcări autonomiste italiene setentrionale între 1989 și 1991. Salvini însuși, înainte să ajungă secretar al Ligii, a urmat toți pașii. A început de pe pozițiile unei stângi regional-suveraniste, organizând comitete pentru susținerea împovăratului proletariat și mic-antreprenoriat nordic, a fost acolo când a început lupta împotriva meridionalilor și a fost cel care a mutat această luptă de pe frontul dușmanilor interni pe cel al inamicilor externi, inițial imigranții economici din Africa de Nord, apoi împotriva celor din Estul sărac, ca ultimii ani să-l vadă paladin al luptei împotriva refugiaților și al imigrației ilegale. S-a pupat cu Sudul sărac, zice-se că a căzut la pace și cu câtiva dintre mari capi ai mafiilor din Sud, a crescut împreună cu capitalurile întreprinzătorilor mici și mijlocii din Nord, a guvernat Nordul excelent, a lăsat-o baltă cu cererile pentru autonomie. Pe scurt, primul partid populist al Italiei postbelice a crescut în trei decade în partea dreaptă a spectrului politic într-un partid sistemic de masă cât s-au prăbușit și fărâmițat toate stângile și centrele italiene la un loc. În această ecuație geopolitică, Liguria și Piemontul au iubit Liga și liderii săi cam dintru început, rămânându-i fideli pe multe fronturi electorale.

În anii în care Umberto Bossi cădea la învoială cu liderii autonomiști și secesioniști și puneau de-o Ligă Nord unită, ce avea să guverneze cu Forza Italia! a lui Berlusconi și cu o obscură mișcare neofascistă din Sud (MSI – DN), condusă de moștenitori ai lui Benito Mussolini, printre care și Gianfranco Fini, cele trei partide clasice ale politicii italiene părăseau definitiv și rușinos scena politică. Trei ani mai târziu, în 1994, DC, PSI și liberalii au încetat să mai fie, asta după marele scandal de corupție și complicitate instituțională cu mafia, Tangentopoli, lăsând liber spațiul politic pentru noul ce deja se pregătea să preia conducerea, adică mogulului media, tatăl populiștilor, Silvio Berlusconi. La stânga radicală lucrurile stăteau aproape mai rău. Deși nu a ajuns prin închisoare pentru corupție, abuz, complicitate mafiotă sau hoție instituționalizată, stânga primise cea mai mare palmă din partea istoriei înseși. Prăbușirea comunismului din Est, dar și pe glob, a declanșat o criză în Partidul Comunist, iar în 1991, ghinionistului secretar general Achille Occhetto îi revine sarcina de a dizolva partidul, din care s-au rupt Partidul Democrat al Stângii (PDSI) și Rifondazione Comunista, condusă de Armando Cossutta.

Din PDSI, plus micul partid republican italian, tinerii de la margherita, ce a mai rămas din liberali, verzii, plus catolicii chemați către vocația politică apare în anul de grație 1995 L′ Ulivo condus de Romano Prodi, prima speranță concretă a centrului-stânga italian după ani lungi de irelevanță politică. PD-ul de azi e un moștenitor al fărâmițărilor și unificărilor și al sectarismului endemic al centrului-stânga italian, o navă politică pe care s-au îmbarcat mulți reformiși perfizi, câtiva făcători de bine cu gândul la popor, catolici conservatori, mari capitaliști cu simpatii liberale, toată elita financiară din centrul Italiei, câțiva idealiști politici din Italia meridională și doi trei protagoniști politici ce au marcat istoria recentă a Italiei, Biserica Catolică, plus Renzi și ai săi.

În 2009, M5S ia naștere din mulțimea adunată să asiste la batjocura și satira cu care Beppe Grillo sărea la gâtul elitelor politice îndepărtate de popor, în timp ce alte mase sociale eșuau în baza electorală a M5S din cauza efectelor dezastruoase pe care criza le-a avut asupra condițiilor materiale individuale, dar și asupra statului social italian. La următoarele alegeri au luat parlamentul cu asalt și au jucat abil prăbușirea PD-ului, în timp ce electoratul acestuia din urmă migra masiv către M5S. În timpul ăsta, Salvini făcea turul țării promițând stoparea migrației ilegale, raderea la pământ a comunităților rrome, lupta cu UE pentru recâștigarea unei suveranități politice italiene și, evident, promitea impozite mai puține pentru patronatul mic și mijlociu, fiindcă cel mai mare patronat, Biserica Catolică, e oricum aproape scutită de taxe.

Bonjour 2019, M5S iese înfrântă din coaliția cu Liga Nord, se pregătește pentru un guvern Conte cu PD-ul, timp în care se strâng și rândurile coaliției de dreapta. Semne bune toamna n-are, alianța între PD și M5S are pe bursa pariurilor politice cote foarte mici, fiindcă nimeni nu pare să spere că aceasta va dura, cum nimeni nu speră nici că Salvini se va opri din a face politică o dată ce a demonstrat electoratului său că se pricepe. Pe scurt, o inversare a situației clasice în care un partid clar majoritar pețea cuptoare pentru a-și coace alianțele. Azi sunt prea multe cuptoare, prea mulți cuptorari și niciun aluat dospit.

Postaţi un comentariu